misiunea divina a lui roy

                              MISIUNEA    DIVINA   A   LUI   ROY  de Unciuleanu Milena

         -Nu mă părăsi, Roy!

          Strigătul deznădăjduit al lui June se estompă odată cu pereții spitalului, deveniți acum lăptoși, cețoși și în final dispărând cu totul.Plutea deasupra corpului său neînsuflețit. Crezuse toată viața că miturile despre reîncarnare sunt doar atât, mituri, dar acum cordonul transparent, ieșit din ombilicul trupului său pământean se subția din ce în ce până se dizolvă în eter. Roy simți cum se înalță dintr-odată, fără nicio piedică, de parcă sufletul său se eliberase în sfârșit de toate elementele lumii fizice și acum putea să zboare înapoi la creator. Drumul era lin, fără opreliști. Oare nimic din viața lui pe pământ nu-l mai atrăgea, nici familia, nici prietenii, nici slujba de curator al muzeului? Asta să fie tot? Fără durere, panică, regrete? Și deodată, un gol îl lovi, un sentiment acut că dacă nu se întoarce, se va sfâșia în bucăți. Anxietatea puse mâna pe el, îl înhăță ca pe un criminal dornic să scape nepedepsit.

            De ce să plece în necunoscut, de ce să nu vină înapoi în trupul său ferfenițit de cancer și să o ia de la capăt, să lupte pentru soția lui June, pentru fetița lor Melanie, de ce să nu mai meargă din nou în expediții arheologice împreună cu echipa de la muzeu?” Pentru că misiunea ta e alta!” îi răsună în minte o voce.Sau poate în creier? Privi aparatul cum înregistra activitatea neuronilor și realiză că a părăsit deja corpul, deci nu era vorba de asta, de conștiință poate?Citise undeva despre trezirea conștiinței umane, dar i se păruse o bazaconie fără nici dovadă științifică.”Trebuie doar să crezi”, rverberă din nou în minte o voce lăuntrică. ”Să cred în ce ?” întrebă Roy enervat de-a binelea. Doar el era om de știință. Prin educație și prin natura meseriei se obișnuise să nu creadă nimic fără dovezi solide. Își aducea aminte cum încercase un șarlatan să-i vândă un craniu de cristal cu potențiale puteri magice, însă după analiza cu laser se dovedise doar un fals realizat cu tehnologie modernă. Nici vorbă de cultură mayașă, artefact antic sau însușiri paranormale. Nu fusese niciodată un om religios. Citise multe manuscrise despre diferite culte și secte, de la creștinism și cabala până la viețile sfinților intrați în nirvana. Nu se raliase niciodată vreunei grupări. Și atunci, de unde nevoia asta subconștientă de a se contopi cu ceva superior? Trecu de clădirea spitalului ,se ridică la cer, dincolo de atmosfera terestră, întâlni suflete rătăcite, destrupate, incapabile să-și găsească liniștea, condamnate să bântuie în preajma trupurilor și dușmanilor din vechea existență fizică.

Roy știu instinctiv că sunt spiritele celor uciși în războaie, căutând răzbunare. Ajunse în spațiul extraterestru. Oare pe unde trebuia să o ia? Realiză că se afla într-un computer cu multe componente organice, dar când încercă să le atingă se disipară în imagini holografice. Nimic de fapt nu avea consistență fizică, solidă sau materială. Își dădu seama că era energie pură, un gând al defunctului, încercând să-și găsească locul în univers.Fiecare spirit avea altă culoare. Cele albe erau ale ființelor evoluate care se contopiseră cu matricea divină cu mult înaintea lui Roy.În funcție de ceea ce simțiseră în momentul desprinderii de trup, fiecare entitate păstra emoția într-un anumit spectru, de la roșul iubirii până la violetul fricii sau negrul disperării. Roy era încă verde, pentru că boala avansase rapid, prea accelerat ca să aibă timp să urască viața și oamenii cu care intrase în contact, de-a lungul întregii sale experiențe pământene. Încă păstra dorința de împlinire, viul, verdele pădurii , șipotul apelor cristaline, râsul lui Melanie încă îi răsuna în urechi, dacă ar mai fi avut așa ceva. Tocmai când gândea asta, se materializă un corp de lumină fusiform, cu degete prelungi, alungite ca razele soarelui gălbui, ochii erau două văpăi verzi, și tot așa, fiecare părticică a corpului eteric reflecta o culoare a spectrului luminos ROGVAIV.Ce Doamne iartă-mă se întâmplă cu mine? gândi el speriat. Și de când am început eu să-l invoc peYahve, Allah sau cum i-o mai zice zeității ăleia stupide? Eu obișnuiam să drăcui de mama focului când eram pe pământul meu de baștină. De când am devenit credincios, și mai ales, de când a început să-mi pese de pedeapsa divină? Gândurile i se amestecau într-un vortex dureros, consistent ca supa primordială, despre care învățase la biologie.

Durerea era prea intensă, simțea că fiecare gând îl face să sângereze, în ciuda faptului  că manifestarea fizică nu era palpabilă.Totul e în mintea mea, trebuie să mă relaxez, să îmi golesc conștiința de orice energie negativă. Dar cum? În viața mea n-am mers la vreun curs de yoga.  ”Puterea vine dinăuntrul tău”. ”Cine vorbește?” ” Tu însuți ”  ”Haida-de! Ce scamatorie mai e și asta?”  ” Pregătește-te să-ți întâmpini creatorul”. Vocea se estompă, lăsând loc unei adânci nedumeriri. Corpul de lumină se opri din plutire și ajunse în fața unor trepte care se materializau pe măsură ce Roy pășea. Dar dacă sunt un spirit de ca am nevoie de scări? Cum gândi asta, imediat se înălță ca o pasăre deasupra treptelor  și ele dispărură la fel de misterios cum apăruseră. Totul devenea din ce în ce mai ciudat. Roy se simțea ca un puști  prins cu lecția neînvățată.

Un imbold interior îl făcu să intre dincolo de sfera aurie. Înăuntru erau ființe din lumină, toate în nuanțe argintii sau de culoarea aurului, având diferite grade de iluminare. Se așezară  în cerc și așteptară. Din stânga apăru un tânăr chipeș, brunet cu ochii verzi. Le făcu semn cu mâna, și toate ființele eterice luară forme umane. Erau femei, bărbați și copii din toate rasele, unele de care nu auzise niciodată, cu capete ovale  și ochi imenși, caleidoscopici de insectă. Îi comunicară telepatic că pot lua forma pe care o aveau când au murit sau cea eterică. Acum i se înfățișau lui sub formă umană pentru a-l ajuta să treacă peste șocul inițial.

-Tu ești la prima reîncarnare, îi spuse o fetiță cu trăsături africane.

-Asta e o credință budhistă bazată pe mituri și legende, nu e reală, se zdropși Roy, înciudat că o fetiță de nici  zece ani îi dă lui lecții de viață.

-E un necredincios, tată, se adresă fetița unui bărbat la vreo 35 de ani, cu umeri largi și ochii negri, îmbrăcat într-o robă portocalie.

-E încă tânăr comparativ cu noi, trebuie să îl ajutăm să-și găsească sinele interior, să-l cultive și abia apoi , după ce a înțeles puterea vindecătoare a credinței poate fi trimis în prima sa misiune.

-Despre ce tot vorbiți? țipă Roy, ofuscat că vorbeau despre el ca și cum nici nu ar fi fost acolo.

-Fiecare om are o Karmă și a ta este bună, de aceea trebuie să te trimitem înapoi să predici oamenilor, să îi ajuți să se înalțe spiritual.

-Vreau să mă trezesc din visul ăsta stupid chiar acum! tună din toți rărunchii Roy, înspăimântat de ideea transformării sale într-un lider religios.

-Nu încă, ai răbdare, va veni și vremea ta, așa cum fiecare din noi a mers înapoi să ajute oamenii să înțeleagă esența lor divină. Unii au fost întrupați în oameni de știință. Alții au fost poeți, pictori sau preoți. Fiecare din noi a trecut succesiv prin toate  nivelurile astrale până s-a contopit cu matricea divină. Acum e rândul tău. Pe măsură ce reușești  în misiunea ta de a deschide ochii celor adormiți vei atinge divinul.

-Ce joc tâmpit mai e și ăsta? E cumva o simulare computerizată? Eu sunt ateu! Și ce-i prostia asta cu adormiții și trezirea spirituală? Nu cred în așa ceva!

-Nu încă, zise bărbatul, zâmbind enigmatic.

                                             ...........

Sedanul albastru rula cu 100 km pe oră pe autostrada aproape goală. Vântul vâjâia amenințător, dând senzația că în secunda următoare va ridica în aer cutia pe patru roți, ocupată de grupul de adolescenți pe jumătate beți, urlând de nebuni pe o melodie îndrăcită. Greg, șoferul blond, râdea cu gura până la urechi, sub efectul amfetaminelor, combinate cu berea, ce se scurgea pe bărbie dintr-o cutie metalică. Încercarea nereușită a blondului de a îngurgita lichidul gălbui plin de spumă fără să-l verse peste tot, îi făcea pe ceilalți,roșcatul Paul  și cele două brunete, Katie și Alison, să se prăpădească de râs. Urletele lor se auzeau de la un km depărtare, dar lor puțin le păsa de toate conveniențele sociale.

Din direcție opusă se apropia vertiginos un tir încărcat cu tone de cărămizi și saci de nisip. Claxoanele disperate ale șoferului nu fură luate în seamă de adolescenți. Șoferul tirului frână în zadar, impactul fu iminent. Într-o cascadă de cărămizi sparte, Greg se trezi dat peste cap, într-un carusel scăpat de sub control. Mașina se rostogoli de două ori, înainte să se oprească într-un copac de pe marginea pădurii de mesteceni. Katie se lovi cu capul de parbriz și leșină. Paul și Alison ieșiră din Sedanul albastru târându-se prin noroiul pădurii. Gemetele lor convinseră echipajul SMURD că aveau toate oasele făcute țăndări.”Slavă Domnului că au supraviețuit cu toții!”exclamă un paramedic, în timp ce dirija de la sol elicopterul care îi duse de urgență la spital.

Prima sosită fu mama lui Greg:

-Îți dai seama că puteai să mori? Îl întrebă ea printre lacrimi. Ce-a fost în capul tău? Ai 18 ani degeaba Greg, stai să vezi ce pedeapsă o să primești pentru asta!

”Cine naiba era femeia asta și ce dorea de la el?”

-Uită-te la tine în ce hal arăți, inconștientule! Continuă femeia blondă tirada enervantă.

Peste câteva zile reuși să se ridice din pat. Ajunse la baie, se spălă și vru să-și aranjeze părul. Din oglindă îl privea un adolescent uscățiv cu ochii verzi și cearcăne vineții sub ochi. Întreaga față îi era tumefiată și gâtul înțepenit într-un guler de plastic, care-l împiedica să privească lateral. Fu nevoit să se miște cu tot corpul. Simțea o durere înfiorătoare în torace, de parcă cineva îl aruncase într-un ring de box și-l transformase în sac de antrenament. Nu reușea să-și revină din surpriză. Nu-și amintea cum a ajuns aici și nici nu pricepea o iotă din ce spunea femeia blondă uscățivă, la vreo 50 de ani, care continua să-l strige cu încăpățânare Greg. Cuvintele treceau pe lângă el, o melodie inaudibilă, venită dintr-un coșmar, vorbele treceau dincolo de creierul său, fără posibilitatea de interpretare. Nu reușea să se concentreze, sensul cuvintelor îi scăpa printre degete, ca un țipar alunecos în plasa unui pescar nepriceput.

Era defazat, un autist incapabil să se conecteze la realitatea exterioară, însă perfect conștient de schimbările interioare din fiecare fibră a corpului, pe care spiritul său reîncarnat îl ocupa acum. Inima începu să-i bată nebunește și urlă în mintea sa ”De ce m-ai trimis aici, Doamne?” Ca să-ți îndeplinești misiunea  în viața asta”, veni răspunsul copleșitor. Se îngălbeni și abia ajunse la patul de spital înainte să se prăbușească fără suflare.

Se trezi în aceeași sferă unde sălășluiau spiritele reîncarnate. Atmosfera era apăsătoare, o pâclă deasă din cauza căreia se lovi de corpuri de lumină, înnebunit, ca-ntr-o cursă, dar fără să-i pese de sentimentele celorlalți. Plămânii îi ardeau de parcă ar fi alergat într-un maraton interminabil al propriei ființe, ca și cum ar fi dorit să-și smulgă trupul și să se elibereze de toate.Se lupta cu valurile de greață, cu gustul metalic din gură. Primea semnale negative din partea tuturor și asta îi făcea înaintarea și mai anevoioasă.Nu înțelegea de ce nu poate pluti ca prima dată când fusese aici.”Pentru că ți-ai renegat misiunea”, auzi o voce în minte. ”Nimeni nu a mai făcut asta până acum”. Vocea era un amestec de furie și stupoare. Ei bine, lui Roy  nu-i păsa nici cât negru sub unghie de înălțații ăștia. De ce încercau să-i bage pe gât o misiune pentru care el nu se simțea pregătit? Cum rămânea cu liberul arbitru? spumegă el de orgoliu rănit. De ce trebuie să fiu doar o jucărie la mâna destinului? Nu-mi doresc glorie, avere, nu vreau să intru în cărțile de istorie alături de Petru și Pavel, de ce trebuie să mă transform în ceea ce nu-mi doresc? Credeam că divinitatea este chintesența gândirii colective, dar văd că  spiritele  hotărăsc în locul altora. Și dacă nu vreau să mă supun? Și dacă nu sunt de acord să trec din nou prin transformările vieții fizice? De ce mă obligi Doamne să fac asta? Ai atâția adepți plini de zel care pot duce la bun sfârșit misiunea de a-i înălța spiritual pe oamenii de pe Pământ, de ce mă chinui pe mine, doar ai zis că nu am făcut păcate așa de mari încât să merit chinul veșnic al cărnii?!

-Tocmai pentru că ești un spirit neatins de răutatea , egoismul și meschinăria semenilor tăi, trebuie să te sacrifici pentru cei mulți. Altfel nu mai poți intra în planul astral. Matricea divină  te respinge, îți dă fluctuații de energie negativă și îți schimbă în rău Karma cu care te-ai născut prima oară, dacă nu accepți că omenirea merită o altă șansă.

-Cum adică, voi ați făcut experimente pe forme primitive de viață și când s-au transformat într-o problemă gravă, pentru că oamenii nu au mai putut fi controlați, mă trimiteți pe mine să scot castanele din foc pentru voi?!

-Nu așa se pune problema.

-Dar cum? Și scutește-mă cu marea iubire pe care trebuie să le-o arăt semenilor mei, eu nu-mi doresc să mă mai întorc în iadul ăla niciodată.

-Atunci nu vei putea atinge niciodată nemurirea, vei pieri împreună cu ceilalți păcătoși, fără posibilitatea de a mai accede la planurile înalte ale existenței. Conștiința ta nu s-a dezvoltat destul , atât timp cât nu simți în sufletul tău dorința sinceră de a-i ajuta pe alții.

-Dar tu nu înțelegi că eu nu mă simt în stare să fac asta? țipă Roy deznădăjduit.

-Scânteia divină e în tine, trebuie să te eliberezi de frică, dacă tu crezi din tot sufletul că poți, vei reuși. E alegerea ta, să capeți nemurirea sau să te reîncarnezi la nesfârșit într-un plan inferior. Acum însă ,pentru că ai ieșit din trupul acelui băiat, l-ai lăsat să moară,  trebuie să te trimit în alt trup.

-Cred că pot să-mi îndeplinesc misiunea doar dacă sunt adult, oftă Roy învins. Copiii nu sunt luați în seamă de societate, trebuie să se supună regulilor impuse de părinți și de profesori. Nu vreau să mai trec din nou prin toate câte am trecut în copilărie și în adolescență. Dacă ești într-adevăr Dumnezeu, știi că până la maturitate am fost calul de bătaie , când al bețivului care pretindea că mi-e tată, dar nu-și asuma nicio responsabilitate de părinte, când al ticăloșilor de la școală care mă urau din toți porii fiindcă învățam mai bine ca ei.Doar prin educație am putut pleca din văgăuna aia unde mirosea a cărbune, doar era o exploatare minieră. Și acum ce vrei de la mine? Să fiu chinuit din nou de dragul omenirii? Ce crezi tu că sunt eu Isus, Buddha, întruparea cine știe cărui sfânt? Sunt un biet suflet rătăcit și nu-mi doresc decât să mă contopesc cu matricea divină, să scap de boli și de ororile războiului.

-Acum e un nou război, cel psihologic, nu mai aruncați bomba de la Hiroshima,manipulați masele, spălați creierele mulțimii să muncească pentru o elită masonică.

-Asta seamănă cu teoria ieftină a conspirației postată de neica nimeni pe You Tube.

 -Din păcate e o metodă foarte eficientă. Oamenii sunt obligați să muncească pentru pâinea zilnică până la epuizare și nu realizează că alimentația lor e dăunătoare, chimicalele ingerate odată cu mâncarea le distrug sistemul imunitar și ăsta-i motivul îmbolnăvirii atâtor oameni. Misiunea ta este să te duci înapoi și să-i faci să-și aducă aminte de învățăturile vechi, de mituri și tradiții, de puterea vindecătoare a inimii.

-Asta-i cea mai mare aberație pe care am auzit-o până acum!

-Uite, de-asta, oamenii au de suferit , pentru că se bazează pe știință pentru aflarea adevărului, când de fapt, el se află deja în codul genetic al fiecăruia, e de ajuns să crezi în creator ca să capeți toate puterile pe care voi le considerați oculte. Dacă toți ați simți în același timp iubirea pe care Dumnezeu a simțit-o pentru creația lui, când l-a trimis pe Isus pe Pământ, atunci toate problemele voastre:  foametea, ura, războiul ar fi rezolvate.

-Și cum să predic așa ceva în fața oamenilor de pretutindeni, dacă nici eu nu cred că e posibil ce mi-ai spus?

-Oare, chiar nu crezi? Dincolo de prejudecăți și de educația stiințifică, pragmatică, primită la școală, în sufletul tău știi că e un sâmbure de adevăr în ce ți-am spus. Dar îți este teamă să recunoști, pentru că asta ar însemna să te schimbi, să accepti misiunea de a-i face pe oameni să înțeleagă crudul adevăr, că primitivii știau mai multe despre zeii din cer decât voi oamenii moderni, exponenți ai unei societăți tehnicizate conduse de mercantilism.

Roy oftă.Știa că ființa asta, forma de energie, gândul pur numit de creștini Dumnezeu,era parte din propria lui ființă. Simțea că pe undeva, dincolo de minciunile politicienilor, tot ce auzise acum era adevărat. Starea de anxietate puse din nou stăpânire pe el.Nu, nu se putea duce înapoi, era incapabil să se înhame la o astfel de misiune , doar un călugăr tibetan sau mai știu eu ce preot ortodox era în stare să ducă la bun sfârșit ceva atât de important.

De ce el? Doar nu era Maica Tereza!Chiar așa, de ce nu o trimitea pe ea? Ar fi avut un impact psihologic mult mai mare decât un predicator oarecare. Și apoi simți valuri de dragoste, izvorâte din matricea divină, cum îi inundă fiecare por al corpului. O pace interioară, nemiîntâlnită până atunci, îl cuprinse dintr-odată, și atunci știu că pentru asta se născuse, să fie un deschizător de drumuri.Toată ființa lui era plină de iubire, radia de compasiune și milă pentru toți cei care muriseră în chinuri de mâna oamenilor orbi, obtuzi și incapabili să accepte schimbarea în conștiința omenească.I se făcu frică. Dacă și el va fi surghiunit, alungat cu pietre, crucificat? Imagini terifiante ale discipolilor omorâți în cele mai cumplite moduri se perindau înaintea ochilor, îndoiala punea stăpânire pe fiecare atom al corpului său. Simțea fiecare nanoparticulă a organismului urlând de frică, dorind să părăsească trupul ăsta măcinat de îndoieli, dar se zbătu cu ultima picătură de voință să le țină pe loc.Știa că ăsta era drumul sinuos pe care trebuie să pășească, dar îi era teamă, o frică paralizantă pusese stăpânire pe el, de parcă se afla legat la ochi în fața unui pluton de execuție.Golul din suflet creștea odată cu teama omenească de eșec,de neant, de durere fizică.Și apoi simți învăluirea  unei umbre, ca atunci în copilărie când se speria de tunete și se ruga la Dumnezeu să-l apere.

Umbra creștea , îl acoperea ca o pătură caldă în mijlocul ghețurilor antarctice, și atunci, îl simți pe Dumnezeu în fiecare por al ființei sale, ca pe o stare incomensurabilă de pace și de liniște. Nimic nu se putea compara cu senzația asta de bine, cineva îl proteja, îi umplea fiecare element al corpului de încredere și de siguranță. Parcă simțea la nivel molecular toate procesele chimice prin care trecea înainte să se transforme într-un fluid dătător de viață, precum ploaia umple câmpul, făcându-l să rodească. Și atunci se hotărî. Se transformă într-un glob luminos, trecu prin tării până ajunse pe Pământul măcinat de ură, xenofobie, rasism , minciună și se întrupă.

                                                           ....................

Michael trase mașina pe dreapta cu o smucitură :

-Caroline, încetează!

Fetița îl privi contrariată, continuând să-i lovească scaunul cu picioarele încălțate în ghetuțele noi de lac, producând un scârțâit enervant.

-Dacă nu te potolești, tati o să te dea jos cu tot cu ghetele alea,  și n-ai decât să mergi până în Kansas pe jos.

Caroline își scoase una din ghete și o aruncă în parbriz, privindu-și tatăl cu multă ură.

-Caloline nu vlea gete, vlea tati joacă mult cu Caloline cu păpușile! țipă ea și izbucni în plâns.

Soția lui Michael îl privi consternată. Știa de la psiholog că fetița suferă pentru că tatăl ei e plecat tot timpul, însă nu credea că la cinci ani va avea o reacție așa de violentă.

-Michael, poate ar trebui să nu accepți slujba asta. E prea departe de casă și știi ce-a zis doctorul Stevenson, Carolinei nu-i trebuie  o nouă schimbare de mediu. De fiecare dată când ne mutăm în alt oraș se închide în ea. Mi-e teamă că iar o să cadă în muțenie trei luni, dacă nu mai mult.

-Doctorul ăla e un escroc nenorocit! se enervă Michael.Și copilul ăsta răsfățat ar trebui să-și cunoască limitele, nu să terorizeze pe toată lumea.

-Michael, n-are decât cinci ani, vrei să ajungă autistă din nou? Abia și-a revenit.

-Martha, știi că familia e totul pentru mine, dar ultima terapie a Carolinei ne-a adus în sapă de lemn. Am nevoie de slujba asta ca de aer.

Martha rămase într-o tăcere îmbufnată, privind țintă autostrada întinzându-se ca un șarpe încolăcit, printre  câmpurile pline de porumb. Cu toate că era vremea culesului , nimeni nu se zărea în păpușoi, probabil din cauza norilor cenușii, amenințători ca o piază rea. Întotdeauna când plecau dintr-un oraș, fetița lor făcea o criză, terminată cu un scandal sau, mai rău, cu o vizită la spitalul de boli psihiatrice. Se săturase de doctori și de pastile, de alergătura asta inutilă pe la diferiți specialiști, toți niște înfumurați.Îi tocau de bani, promiteau marea cu sarea pentru ca în final să-și recunoască , învinși, incompetența. Caroline avea perioade scurte de agresivitate alternând cu luni întregi de pasivitate. Privea în gol, intrând într-un univers  plin doar de păpușile pe care, din când în când, le așeza la o măsuță din lemn în formă de inimă, dăruită de bunicul din partea lui Michael.După câteva luni începea să converseze cu animalele de pluș, cu prietenii imaginari și în final cu părinții ei.Inevitabil, copiii o alungau și vecinii le ocoleau casa, de parcă ar fi fost ciumați.Martha făcuse o cădere nervoasă și hotărâse să nu o mai ducă pe fetiță la grădinița de cartier. În schimb îi aduse o educatoare acasă.Și tocmai când credea că metoda asta o să dea rezultate, când Caroline începuse să socializeze, Michael primise promovarea în alt oraș. Blestemă în gând oamenii bogați și se întrebă cum de numai lor le dă Dumnezeu atâta noroc.

Se mutaseră doar de trei zile când Martha primi un telefon de la Susan, educatoarea Carolinei.Femeia părea foarte surescitată așa că Martha s-a urcat în  mașină și s-a dus imediat la grădiniță. Pe drum își făcea procese de conștiință pentru că acceptase din nou, pentru a treia oară , să o supună pe Caroline unui mediu social nou. Ar fi preferat să învețe acasă, însă nu mai aveau destui bani pentru asta. Pe drum se întâlni cu o vecină. Christa o privea ciudat și comenta inaudibil ceva la adresa Carolinei. O înjură în gând și trecu mai departe fără să răspundă zâmbetului fățarnic. Grădinița avea o curte imensă cu gazon și leagăne pentru copii. Educatoarea era înconjurată de câțiva părinți , gesticulând nervoși, ridicând glasul din când în când, ca să-și sublinieze punctul de vedere. Vântul bătea cumplit și Martha simțea frigul prin pardesiul subțire. Distanța de la mașină până în curte i se părea imposibil de parcurs, deși erau doar câțiva metri. Când o văzură, ceilalți părinți își luară odraslele de mână și porniră spre ieșire încercând să nu-i dea nicio atenție, de parcă simplul contact vizual cu Martha i-ar fi aruncat în hăurile iadului fără putință de scăpare. Martha simți inima bătând mai să-i spargă pieptul. Oare ce se întâmplase? Făcuse Caroline o nouă criză de isterie sau bătuse vreun copil pentru că încercase să o scoată din muțenia ei? Educatoarea, o blondă grasă la vreo 50 de ani, o întîmpină cu asprime. Ceilalți părinți plecară , fericiți că nu sunt în pielea ei. Atmosfera copleșitoare îi aduse în minte toate temerile de care credea că scăpase după ultimul tratament al fetiței. Drumul până în biroul directorului fu parcurs într-o tăcere apăsătoare, sporind neliniștea femeii. La biroul de mahon trona un individ corpolent, să tot fi avut vreo 60 de ani, îmbrăcat într-un pulover negru pe gât. Bărbatul îi mulțumi lui Susan. Femeia fu extrem de încântată să nu participe la această întrevedere neplăcută.Martha privi lung după educatoaare și își dori din tot sufletul să nu fi făcut niciodată copii.Încerca să se liniștească. Din păcate, singurul lucru care-i venea în minte era cum să-i toarne educatoarei ceașca fierbinte de ceai direct în capul blondiu, pentru că o abandonase aici ca o lașă, de parcă dorea să spună că ea n-are nicio vină și nu vrea să-și asume responsabilitatea pentru copilul alteia. Sprâncenele împreunate și stufoase ale directorului îi păreau doi șerpi încolăciți , veninoși, gata s-o atace. ”Potolește-te, Martha! Își porunci singură și încercă să se concentreze asupra conversației.

-Doamnă Brandon ați observat în ultima vreme o schimbare de atitudine la Caroline, a avut contact cu vreo persoană care vă urăște așa de tare , încât să-și propună să vă facă rău prin intermediul copilului?

-Ce vreți să spuneți? Vocea gâtuită o sperie până și pe ea însăși.

-Fetița dvs. a început să le predice copiilor, despre nevoia imperioasă de a se schimba, dacă nu vor să moară în chinurile iadului. Aveți vreun preot în familie care ar fi putut să- bage în cap asemenea idei?

-Nu știu despre ce vorbiți.

-Doamnă Brandon, mi-e teamă că trebuie să vă duceți copilul la altă grădiniță. Părinții celorlalți copii sunt înspăimântați de agresivitatea  Carolinei.

-Agresivitate? bâgui Martha, așteptându-se la ce e mai rău.

-A furat un cuțit de la bucătărie și l-a amenințat pe micul Josh, că o să-i scoată inima dinpiept, dacă nu-și mărturisește păcatele în fața lui Dumnezeu.

-Înțeleg, rosi Martha cu lacrimi în ochi. Gura i se uscase ca un deșert, genunchii i se înmuiaseră și stomacul amenința să se transforme într-un lichid vâscos, amărui, ridicându-se până în trahee. Ieși ca o furtună din biroul directorului, blestemându-l de mama focului pe părintele Anthony din Missouri, pentru predicile absurde, ținute de față cu Caroline. Reușise să întoarcă toată comunitatea aia de țărănooi împotriva ei, sub pretextul că Dumnezeu o pedepsește prin copilul ăsta ,pentru cine știe ce păcate îngrozitoare. Ticălosul răscolise trecutul familiei până când aflase, că străbunicul Marthei făcuse parte dintr-o mișcare rasistă.

O urcă pe Caroline în mașină și demară în trombă. Lacrimile i se scurgeau pe obraji fără să le poată opri. Mai avea doar o curbă și ajungea acasă. Blestematul naibii, numai  prostii îi băgase în cap Carolinei ,din răutate, pentru că nu avusese destui bani să-i dea pentru construcția parohiei lui nenorocite. Cine dracu se credea? Slujitorul lui Dumnezeu pe naiba, era doar un șarlatan lacom și ignorant! Opri mașina îndoind ușa garajului și trase o înjurătură. Urcă la etaj și dădu drumul la apa caldă să curgă în cada de fontă. Simțea că o ia razna dacă mai întâlnește multe lepre care s-o pună pe ea la zid pentru greșelile altora. Se săturase până peste cap de toate. Se scufundă în apa aromată cu săruri de baie și oftă. Închise ochii și își dori din tot sufletul să moară. Își scufundă capul sub apă și lasă lichidul să-i intre în gură, așteptând liniștită să termine odată cu toată nebunia asta. Corpul zvâcni sub apă instinctiv. Caroline o apucă de păr și urlă:

  -Mami , nu vleau să moli!

 Capul Marthei ieși de sub apă:

- E în regulă Caroline, de acum încolo nu mai ai de ce să te temi, Dumnezeu e cu tine. Ochii blânzi , plini de compasiune ai lui Roy, o învăluiră pe Caroline într-o dragoste infinită. Ieși din baie și examină curios corpul Marthei. Oare cum o fi să fii femeie? Avea să afle răspunsul în curând. Își puse un halat de baie și tocmai se pregătea să vizioneze o casetă de familie ,cu intenția de-a afla cât mai multe despre Caroline, când fetița se smiorcăi că îi este foame. Realiză că într-o viață anterioară nu pusese mâna pe cratiță și o să-i fie cumplit de greu, dar avea încredere că o să găsească o soluție. Căută prin toate dulapurile și încropi ceva de mâncare. Caroline gustă și scuipă legumele fierte pe podeaua bucătăriei:

-Mami, ale gust de  caca!

-Bine, puiule, ce vlei tu să papi? întrebă Roy încercând să o imite.

Fetița se urcă pe masă și scoase cutia cu cereale din dulapul suspendat:

-Cocopuffs cu lapte! decretă Caroline și începu să bată din palme, fericită că tocmai obținuse ce dorea. Apoi, cu gura plină:

-Mami cea nouă e bună, putem s-o păstlăm? Hai s-o lăsăm pe mami cea lea în baie, pute, pute, te log!

Roy zâmbi amuzat și o mângâie pe pletele castanii.

                                 ...........................

Avionul particular ateriză pe aeroportul Heathrow. Mulțimea de jurnaliști se înghesuia la scara aparatului, târând cabluri, asistenți de sunet, tot pomelnicul necesar unei emisiuni, deși, doar ziaristul de la ”Daily Telegraph” primise exclusivitatea interviului.

Odată cu primul pas făcut de mama  Carolinei pe scara avionului, blitzurile aparatelor de fotografiat merseră fără încetare, într-o cascadă orbitoare. Din întuneric se ivi mai întâi vârful ascuțit al unui pantof Gucci, urmat de un picior superb, al cărui genunchi se ascundea ,din când în când, sub tivul rochiei negre, în ritmul coborârii scărilor, punctat de țăcănitul tocului înalt, gen stilet. Talia subțire era accentuată de un decolteu magnific, ținta criticilor feministe. Mulțimea era electrizată de simpla prezență a Marthei și ea știa cum să-și joace cartea, oferindu-le cel mai sexy, urmat de cel mai dezarmant zâmbet posibil.

-Martha , mai spune-ne cum ai reușit să o vindeci pe fetița ta cu ajutorul credinței?

-Martha poți să-mi ajuți băiatul autist?

Întrebările curgeau ca o ploaie de primăvară într-un deșert și Martha se simți petnru prima oară o învingătoare. Descoperise  că a fi femeie poate avea avantaje, la care nici nu visase Roy, când era în corpul său masculin. Doamne, ce mult îi plăcea baia de mulțime, iubirea lor sinceră, deznădejdea oamenilor pe care el putea să o curme cu un gest. Toți credeau că e Isus reîncarnat, că vindecarea fusese un miracol și așa căpătase avere și faimă. Știa în adâncul sufletului că e gaeșit ce face, adică să ia bani de la oameni. Intotdeauna își căuta scuze : ba că folosește banii pentru viitorul Carolinei, ba că Dumnezeu nu l-ar fi ajutat să ajungă bogat ,dacă ar fi considerat că banii sunt un păcat. Când i se făcea frică de pedeapsa divinității, făcea câte un act caritabil ca luna trecută când cheltuise trei milioane de dolari, pentru construirea unei cantine pentu săraci. Încerca să nu se abată de la misiunea ce-i fusese încredințată, însă puterea banilor îl impresiona imens. Simțea că toată lumea e la picioarele lui și se mințea că asta e calea dreaptă, pentru că cei care trag toate sforile fac parte dintre bogătani. Puterea politică dictează totul ,și Roy se hotărâse ca prin intermediul Marthei să creeze un partid al poporului, la care aderaseră deja toți oamenii pe care îi ajutase, în cei patru ani de când începuse să țină conferințe și să scrie cărți despre puterea vindecătoare a credinței. Înființase și o școală de yoga unde primea tot felul de înfumurați, dornici să-și plătească atingerea nirvanei .Roy le golea buzunarele fără nicio milă folosind banii în scopuri caritabile Știa că ari fi trebuit să le schimbe mentalitatea de viață în primul rând și abia apoi să-i învețe tehnicile de meditație, deprinse de el în lamaseria tibetană, dar era clar că n-are nicio șansă cu niște oameni superficiali și materialiști, convinși că avuția le rezerva automat un loc la dreapta Tatălui.Fusese foarte dezamăgit la început de reacția inadecvată a oamenilor la vederea unei femei frumoase cum era Martha. Ulterior, se hotărâse să folosească asta în avantajul său. Și reușise: bărbații erau atât de neghiobi când era vorba de sexualitate. Scoteau cărămizile de bani din buzunare, fără preget, când era la mijloc o întâlnire cu o damă sexy. Așa reușise să strângă destui bani ca să-și închirieze o sală de conferințe unde să predice dragostea divină. Când oamenii erau pe punctul de a pleca, supărați că n-au obținut iubirea lui Dumnezeu, vindeca pe cineva cu bioenergie, plante medicinale și materializarea gândurilor pozitive, și atunci căpăta din ce în ce mai mulți adepți. Toate sectele, de la Martorii lui Iehova până la Raelienii, care considerau apariția omului un experiment al extratereștrilor, păliseră în fața doctrinei Matricea Universală. Prea puțini se schimbaseră în inimile lor, prea puțini înțeleseseră că emoția umană pozitivă poate influența universul, magnetismul Pământului și se poate materializa în lumea fizică, cu condiția ca un număr din ce în ce mai mare de oameni să gândească pozitiv în același timp.

De obicei veneau de curiozitate sau din disperare—aceștia erau bolnavii incurabili— și unii doar să obțină un autograf cu care să se laude mai târziu în fața prietenilor.Totuși, o scimbare avusese loc . Foarte mulți începuseră să se intereseze de înălțarea spirituală. Unii vizitau lamaseriile din Tibet, alții se raliau școlilor de yoga sau citeau cărți de dezvoltare spirituală. Volumele despre succesul în carieră, relațiile familiale și armonizarea creierului cu universul se vindeau ca pâinea caldă. Editorii deveniseră la fel de bogați ca producătorii de la Hollywood și cultura revenise pe primul plan. Educația elevilor cuprindea, la dorința expresă a părinților, miturile și legendele indienilor hopi, mayașilor și multe ore de istorie a religiilor. Dacă până atunci fusese doar o materie oarecare, religia devenise o disciplină de examen. Preoții erau mai respectați ca niciodată și alimentele bio erau la mare căutare.Toate ieșirile în natură , de la un simplu picnic la sfârșitul săptămânii, până la excursiile cu cortul în zonele muntoase, deveniseră un adevărat cult al sănătății. Dualitatea caracterului omenesc ieșea în evidență, într-un mod dureros petnru Roy, când încerca să-i convingă pe afaceriști să lase la o parte alergătura după bani  măcar o zi,  ca să-i ajute pe cei nevoiași. Oamenii îl priveau atunci foarte ciudat, se retrăgeau în cochiliile lor, revenind iremediabil la vechile metehne. Era imposibil pentru ei să înțeleagă că atingerea divinului se face prin fapte bune , prin iubire și renunțare la materialism. Cum să conceapă un om , obișnuit din adolescență să clădească un imperiu alături de tatăl lui , că trebuie să renunțe o zi la încheierea unui contract de un milion de dolari, ca să ajute un om obișnuit, aflat în pragul disperării? Doar și-a plătit nemurirea dând o parte din câștigul său unei parohii catolice! Astea erau momentele când Roy se folosea cu multă răutate de trupul  frumos al Marthei .Niciun mascul nu rezista în fața farmecelor unei femei, și așa obținuse Roy măcar o  sumă considerabilă de verzișori, cu care să înființeze un institut de cercetare pentru cumplitul cancer.

Însă, încă nu găsise modalitatea de a-i face pe oameni să-și deschidă inimile. Cum adică, spuneau ei, să trimit energie pozitivă unui om necunoscut sau, mai rău, unui dușman? Degeaba îmcercase Roy să-i convingă de bunăstarea de care ei înșiși vor avea parte, prin fluxul de energie pozitivă transmis altora, oamenii erau ființe de carne și sânge și nu credeau în ruptul capului în puterea vindecătoare a credinței. Se închinau în biserică doar pentru că așa dădea bine în comunitatea lor, sau când aveau nevoie de ajutorul nemijlocit al divinității. Egoismul era mascat ba de lipsa timpului, ba de problemele financiare sau familiale. În esență, nicunul nu se ruga pentru binele altuia și toți credeau  că Roy e doar un medium cu puteri energetice deosebite, nu un mesager al lui Dumnezeu, venit să le schimbe mentalul colectiv.  De aceea, golul din sufletul lui Roy era umplut doar de micuța Caroline, devenită acum cea mai ferventă admiratoare a sa. Nu dorea să o îndoctrineze cu niciuna din religiile monoteiste pentru că simțea că fetița va înțelege oricum, prin puterea sentimentelor, intuitiv, ceea ce  adulții negau hotărât, din lipsă de dovezi fizice. Chiar și atunci când vindeca un bolnav sub ochii lor, nu credeau că există latent  în propriul lor ADN ,puterea de a-i vindeca pe ceilalți. Nu concepea niciunul din cei prezenți la conferințele lui ,că gândurile pozitive ar putea într-adevăr să aibă corespondent în lumea reală.Unii credeau că e doar o scamatorie, alții că au avut halucinații și câțiva că au participat la un miracol.

                                                ...........

Bariera energetică fu dezactivată cu un gest al mâinii drepte. Caroline privi înspăimântată creaturile maronii, cu capete triunghiulare și ochi albaștri imenși, a căror pupilă semăna cu bolta înstelată dintr-o noapte senină de vară. Mâinile subțiri se terminau cu trei degete translucide a căror colorit se schimba în funcție de lumina difuză ce părea că vine de peste tot, în ciuda faptului că nu se zărea nicio sursă în camera înaltă de peste cinci metri.

Caroline simți o arsură între sprâncene și urlă. Una din creaturi o atinse pe frunte și  instantaneu, fetița văzu ca pe un ecran cinematografic, imaginea mamei sale căutând-o disperată prin vila lor din New York. Durerea dispăru încetul cu încetul, lăsând loc unor gânduri străine: ”Cum poate mama ta să vindece rănile fără nicio tehnologie?”Cărei civilizații îi aparține, e venusiană sau face parte din cea de-a doua federație galactică de pe Satrun?”

Întrebările se succedau cu repeziciune provocându-i lui Caroline o furnicătură în creier, de parcă cineva îi umbla prin  minte, încercând să afle răspunsurile în secunda imediat următoare după formularea întrebării. Caroline începu să plângă și creaturile o lăsară în pace. După un timp îndelungat, dincolo de bariera energetică apăru Martha, încadrată de ambele părți de două creaturi . Îi puseră un dispozitiv pe cap și apăsară cu degetele, încercând să afle de unde vine puterea vindecătoare, dar fără niciun rezultat. Enervate, creaturile îi produseră o durere din ce în ce mai intensă fetiței, până când Martha le promise orice numai să-i lase copilul în pace. Ființele aduseră un membru de-al lor și-l întinseră pe masă. Corpul gras mirosea a cangrenă. Martha înțelese că extratereștrii doreau să le vindece camaradul, în timp ce creierul Marthei era conectat la niște aparate asemănătoare unor calculatoare. Încercă să le explice că energia pozitivă nu vine din undele cerebrale, însă, nu numai că nu o crezuseră ,ci chiar o amenințară cu torturarea lui Caroline dacă nu le îndeplinea cererile.

Martha simți sudoarea rece alunecând pe spatele înfierbântat. Creaturile astea malefice pur și simplu nu puteau pricepe că vindecarea  nu se putea realiza sub imperiul fricii. ”Dragostea nu se manifestă așa. ”, încercă ea deznădăjduită să explice de ce nu-l poate ajuta pe prietenul lor, dar nu avea cu cine să dialogheze. Creaturile doreau tehnologia minune și nu acceptau un refuz. Martha se concentră. Din cauza fricii nu reuși decât să-i producă extraterestrului o ușoară îmbunătățire care nu dură decât câteva secunde. Țesuturile afectate începură să sângereze, până când hemoragia duse inevitabil la decesul ființei, în chinuri groaznice.

Moartea camaradului lor îi făcu imediat să devină amenințători. Luară fetița și o legară de masa pe care extraterestrul  bolnav fusese  înainte și o conectară la cabluri de tensiune. Caroline urlă cât o ținu gura și leșină. Degeaba încercă Martha să-i facă să se oprească, nu se lăsară înduplecați până când, deznădăjduită strigă:”Doamne, Dumnezeule, nu mă părăsi tocmai acum, eu am păcătuit, de ce chinui fetița asta nevinovată?” Atunci sufletul Carolinei se desprinse de corp și se ridică la cer sub privirile stupefiate ale creaturilor maronii.

La scurt timp urmă spiritul reîncarnat al lui Roy. Extratereștrii insectoizi priveau consternați, cum corpul acela cețos străpunge cu ușurință metalul navei lor și se ridică prin spațiu. Încercară din răsputeri să-l prindă, neînțelegând că spiritul lui Roy era doar o formă de energie pe care nu o poți strânge într-un recipient, așa cum nu poți împiedica lumina să se reflecte sau gândurile să se formeze în mintea umană.

Roy mulțumi din toată inima creatorului său. Cum putuse fi atât de neghiob să nu-și dea seama că sunt și alte ființe în univers care suferă de lăcomie  și vor încerca să-i fure miracolul vindecării? Prejudecățile îl impiedicaseră să creadă că cineva îi poate face vreun rău. Se crezuse invincibil și divinitatea îl pedepsise pentru că devenise lacom și mincinos, ca toți ceilalți preoți pe care îi ura în copilărie, pentru că o făceau pe mama lui să-l pedepsească doar pentru că nu respecta legile lui Dumnezeu, când de fapt nici ei nu le acceptau decât de fațadă.

Preotul avea cea mai frumoasă casă, dar  predica oamenilor că sărăcia e bunul cel mai de preț, mânca numai curcan fript în timp ce îi obliga pe oameni să țină post negru, ca să fie mântuiți în preajma sărbatorilor. Și acum ajunsese si el la fel ca omul pe care îl disprețuise așa de mult.Ce se întâmplase cu el?De când devenise bogat, uitase, ușor, ușor de misiunea lui.Dumnezeu îi dăduse puterea de a o vindeca pe Caroline și pe alți bolnavi, însă el se îndepărtase de creator și de latura lui umană, lăsând loc lăcomiei, orgoliului si egoismului să sape din ce ce mai mult în inima lui.

                                                  ..............

De data asta nu se mai trezise în sfera argintie.Privi deasupra sa, și observă un loc rece, neprimitor ,cu pereti întunecați, solizi a căror consistență părea să se schimbe în funcție de sentimentele ocupanților.Spiritele din jurul lui transmiteau numai ura, invidie, gelozie și răutate.

Clădirea pătrată părea că se apropie amenințător, încercând să te zdrobească cu marginile ei colțuroase din roca zgrunturoasă, ce se tranformau, când în spini ,când în colți de tigru. Tavanul părea o gură imensă, gata să te înșface, înghițindu-te ca un hău fără scăpare ,o beznă fără fund .Teama și nesiguranța crescură până când Roy ajunse în pragul unei crize de anxietate. Dezamăgirea citită pe fața bărbatului din fața lui îi transmise un frison pe șira spinării. Realiza că are sințăminte omenești, deși nu mai are trup și golul din inimă îi dădu o stare de leșin. Izbunci în plâns și se căi amaranic pentru ce făcuse, însă înțelese că era prea târziu.

Pedeapsa fusese deja stabilită. Nu știa care va fi aceea.Simțea instinctiv că va însemna o imensă durere fizică și sufletească.Creatorul suflă în direcția lui și părăsi încăperea.Roy se trezi după un timp indefinit și deschise ochii. Un vânt cumplit bătea pe un platou muntos. Privi în jos și văzu picioarele unui băiețel murdar, îmbrăcat în zdrențe .Dintr-un cort de piele de iac ieși o femeie durdulie și îl plesni peste urechile învinețite de frig. Vorbi într-o limbă ciudată, pe care la început nu o înțelese, atât era de uluit de ce i se întampla. Își dădu seama că femeia era mama lui și îl blestema că nu a muls capra, legata cu funia de un par, și de- aia nu aveau ce mânca la micul dejun.Îl luă de chică și îl trânti în praf și apoi aruncă o găleata după el. Roy se ridică anevoie. Pământul era tare și sterp. Focul mirosea  urât a balegă de iac arsă.Luă găleata de jos și o așeză sub ugerul caprei. Se apucă de muls. Capa îl lovi cu piciorul în  timp ce maică-sa îl privea impasibilă, așteptând găleata cu lapte, înaine să vină taică-su s-o  bată, pentru că nu a fost în stare să îl educe mai bine.

După ce suportă injuriile femeii și loviturile animalului, reuși să umple găleata doar pe jumătate. Maică-sa avea trăsături asiatice. Tenul era plin de riduri, pielea mâinilor crăpată de munca în condiții grele, haine sărăcăcioase. Din cort se auziră scâncetele unui bebeluș . O scoaseră din sărite atât de mult, încât îl lovi încă o dată peste cap, înjurându-l că nu avea destul lapte să-l hrănească pe cel mic.Află că noul lui nume era Rampor  și avea șase ani.Maică-sa continua să îl boscorodească, pentru că nu era în stare la vârsta asta, să faca nimic ca lumea, până când apăru taică-su. Bărbatul mic de statură era solid și purta o haină de piele de iac. Picioarele erau acoperite cu un fel de sandale din piele și în spate purta un sac cu orez. Luă băiatul la șuturi când auzi lamentările maică-sii, și apoi ,îl lăsă afară din cort să îndure frigul drept pedeapsă. Când simțea că mai are puțin și leșină de foame, apăru maică-sa.Îl duse într-un colț al cortului și îi dădu o turtă de orez și o cană de lapte. Adormi flămând plângând după viața bună pe care nu știuse s-o aprecieze. Blestemă în gând toți liderii politici, plini de meschinărie, pe cei care omorâseră, sau din al căror ordin fuseseră uciși milioane de oameni în cele două războaie mondiale, și totuși, ticăloșii nu muriseră de tineri în chinuri.

Deciziile creatorului îi păreau acum lipsite de rațiune și de orice logică.Nu putea să înțeleagă ,cum de el fusese condamnat atât de repede, doar după o greșeală în timp ce alții gazaseră oameni nevinovați în lagărele de concentrare și își primiseră pedeapsa abia după sfârșitului războiului, și chiar și atunci, ea venise din partea unei instanțe judecătorești pământene, nu de la divinitate.Ceva îi scăpa printre degete, un sens ascuns al existenței, al pedepsei și al vinei.Nu pricepu cu ce talger măsoară Dumnezeu păcatele, de face astfel de discriminări.Simțea că a fost trădat și se întreba ce să facă în noua lui viață ca să scape de sărăcie și de educația dură a noilor săi părinți.Plânse prelung, cu sughițuri, însă nimeni nu îl băgă în seamă.Pruncul dormea dus, în timp ce părinții mai zămisleau încă un copil, sub pătura aspră de păr de capră. Intr-un final reuși să adoarmă epuizat, în ciuda ghionturilor date de stomacul său înfometat.

                                              ........................

A doua zi soarele răsărise, încălzind un pic pământul înghețat de frigul nocturn. Roy se trezi singur în cortul mirosind a transpirație. Frica de bătăile maică-sii îl îmboldi să iasă din adăpostul murdar. Încercă de data asta să mulgă capra fără să se rănească. Afară era un aer rece  care-i pătrundea până la piele. Totuși, razele soarelui îi dădură o inexplicabilă stare de optimism, ca și cum ceva important și în același timp benefic avea să i se întâmple azi.Da, sigur, de parcă Dumnezeu ar fi putut să-l ierte pentru lăcomie, doar pentru că a dormit o noapte nemâncat. Continuă să-și facă procese de conștiință până când dădu cu ochii de părinții lui. Încropiseră o masă frugală din turte de orez și ceai cu unt de iac. Stomacul îi dădea ghionturi. Teama să nu fie considerat iar o pacoste pentru că nu contribuise cu nimic, îl opri să mănânce. Luă o găleată și o umplu cu lapte de capră, îndurând cu stoicism copitele animalului care-l călcase dureros pe degete. Maică-sa zâmbi multumită și-i dădu să mănânce. Hrana avea un gust groaznic. Știa că dacă nu băga nimic în stomac va leșina așa că-și învinse greața, mestecă în silă turta prăjită și dădu pe gât lichidul fierbinte, care-i arse limba. Cortul fu strâns și puținul avut al familiei, câteva pături, un ceaun, un braț de lemne și doi saci de orez, fu încărcat pe spinarea măgarului plin de căpușe. Roy mângâie animalul chinuit și se simți la fel de blestemat ca acesta , să muncească pentru o picătură de mâncare, și aia fără niciun gust. Părinții îi spuseră că astăzi e o zi mare pentru băiatul lor. Roy nu pricepea o iotă. Despre ce tot vorbeau? Erau așa de săraci încât nu vedea niciun motiv de bucurie. Poate astăzi vor merge într-un târg să-i cumpere ceva de îmbrăcat să nu mai dârdâie?

Tot drumul până la așezarea de la circa două mii de metri, Roy se rugă la Dumnezeu să aibă și el parte de o haină mai călduroasă și  de o masă îndestulată. Coborâră anevoios pe un drum plin de pietre și mărăcini. Tocmai când simțea că nu mai rezistă, văzu o așezare omenească din piatră. Locuitorii erau îmbrăcați în haine viu colorate, cu motive ornamentale ciudate, animale  ,carouri și  linii oblice sau unduite ca apele râului.Avea senzația unui deja vu, dar nu reușea să se concentreze să-și aducă aminte unde mai văzuse bazarul. Femei așezate pe jos vindeau țesături de lână, negociind prețul la sânge. Unii n-aveau bani și atunci făceau troc: un sac de făină de orez pentru o bucată de carne de capră. Tatăl său se apropie de un moșneag știrb și cumpără un calup de unt de iac, doi saci de făină și zece metri de pânză. Satisfăcut de prețul plătit, merse apoi într-o dugheană și bău un pahar de tărie. Respirația lui mirosea  acum a alcool și râdea mulțumit, de parcă îl apucase pe Dumnezeu de un picior. Întrebă un turist occidental cât e ceasul și plecă mai departe, urmat de măgarul încărcat cu produsele achiziționate de la piață. Urcușul dură ore în șir fără oprire. Vântul adia ușor și soarele după amiezii încălzise puțin atmosfera. Familia se odihni doar cât să mănânce pruncul un bol de lapte. După încă vreo două ore de chin ajunseră pe culmea unui deal abrupt. În fața lor se întindeau niște  scări imense de piatră, de-a lungul cărora străjuiau moriștile de rugăciune, învârtite de niște copii cam de vârsta lui Roy sau un pic mai mari, oricum niciunul nu părea să aibă mai mult de 10 ani.Din templu ieși un călugăr și conversă îndelung cu tatăl său. Vântul începuse să bată mai tare și Roy tremura, frigul îi pătrundea până la oase și tocmai când credea că o să se prăbușească dacă nu se așază, tatăl său îi făcu un semn cu mâna să-l urmeze pe călugărul care primise toate produsele cumpărate în bazar.Roy pătrunse într-o sală imensă de piatră unde căldura îl toropi. Fu prezentat unui băiat mai mare. Acesta îl duse într-o cămăruță austeră. Senzația de deja vu îl lovi în moalele capului. Mai fusese aici când încerca să o vindece pe Caroline. Era un occidental bine îmbrăcat pe vremea aia și-l contactase pe Dalai Lama. Acesta îl primise în lamaserie, mișcat de suferința copilei și-l ajutase să-și găsească puterea de a vindeca. Dumnezeu îl adusese înapoi ca să-i amintească ceea ce el uitase: iubirea și smerenia te duc pe calea mântuirii, nu lăcomia și egoismul. Primi o robă- deci pentru asta era țesătura cumpărată de tatăl său- și de-a doua zi dis de dimineață începu să participe la ora de meditație.Băieții stăteau în poziția lotus și încercau să-și elibereze mintea de orice gând necurat, să simtă prezența creatorului cu fiecare fibră a corpului. Vizualizau în minte un loc edenic și se rugau la divinitate să le permită accederea într-un plan superior al existenței. Și cu cât ruga era mai fierbinte și mai sinceră cu atât meditația era mai fructuoasă.                                                            Într-o zi fu chemat în fața unui călugăr bătrân. Acesta îi spuse că însuși Dalai Lama e acolo și vrea să-i vorbească. Intră înr-o sală tapetată cu țesături aurii și                  se prosternă la picioarele fostului său maestru.

-Eu sunt Roy, fostul tău discipol.

-Știu cine ești, am știut de la prima vizită în lamaserie că ai să te întorci.

-De unde știai că o să păcătuiesc?

-După graba cu care te-ai întors în lumea modernă.

-Să înțeleg că numai cei care practică asceza și izolarea au dreptul să se purifice și să se întoarcă la matricea divină?

-Creatorul e peste tot, faptele tale influențează karma, nu locul unde te-ai născut.

-Bine, dar ce șanse are un copil din Africa, mort de foame, să obțină iluminarea?

-Dumnezeu, indiferent că oamenii îi spun Buddha, Yahwe sau Allah, are un plan pentru fiecare.Copiii se destrupează mai ușor decât un adult, pentru că ei nu au păcate.Este greșit să crezi că ei sunt mai oropsiți decât tine. Gândește-te prin câte chinuri trece un adult până realizează natura divină a lui Dumnezeu. Iubirea creatorului e în fiecare element al naturii, în fiecare fibră a corpului omenesc. Copiii simt asta instinctiv, pe când un adult își închide sufletul, cultivându-și doar creierul. Educația occidentală se bazează exclusiv pe dovezi fizice, pe știință și pe materialism. Sufletul e considerat o bazaconie orientalistă, fără niciun folos în societate. Dar cine a creat această societate, nu tot oamenii? Regulile lui Dumnezeu au fost înlocuite de legile omului. Doar furtul și crima sunt aspru pedepsite. Minciuna, cu excepția sperjurului într-un cadru legal, nu e considerată o greșeală. Oamenii mint și înșală penru bani sau alte avantaje și cred că sunt fericiți, pentru că în felul ăsta capătă ceea ce și-au dorit pe moment. În timp însă, au nevoie să umple golul sufletesc cu lucruri din ce în ce mai scumpe. Cine e considerat un om realizat în societatea modernă? Cel care a furat fără  să fie prins, cel care și-a înșelat alegătorii și astfel a obținut cea mai scumpă și mai frumoasă casă, cea mai performantă mașină, conturi în bancă și sclavi care-i fac treburile murdare pentru niște salarii mizere. În pragul morții acest om așa zis bogat își construiește mausolee aurite, încercând să atingă nemurirea tot prin înșelăciune.Căci ce este aceasta decât o înșelătorie? Spiritul nu a învățat nimic despre divinitate, toată viața omul acela a trăit în minciună și hoție.Bogatul cumpără iubirea unei femei. Ea îl suportă toată viața pentru statutul social și avantajele materiale. Își educă copiii să distrugă viețile altora fără milă, doar în folosul lor personal și cred că dacă plătesc în pragul morții un preot să se roage pentru ei, Dumnezeu le va ierta toate păcatele.

În asta constă greșeala bisericii noastre:oamenii sunt conduși pe drumul pierzaniei de la bun început. Preotul le cere bani pentru botez, astfel întinând taina sfântă a fiecărei ceremonii ulterioare. Preoții voștri catolici predică fără rușine, că Dumnezeu îți iartă orice dacă te căiești cu câteva zile înainte să mori. Realitatea e că o ființă josnică nu poate să intre în matricea divină și să rămână acolo pentru eternitate, dacă toată existența sa pământească a fost punctată doar de încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.

-Bine, dar fiecare cult are alte legi!

-Toate au un punct comun: compasiunea , iertarea și respectul față de ceilalți. Că ești catolic sau ortodox, musulman sau buddhist, Dumnezeu are același mesaj pentru toți: să-ți iubești aproapele, să-i ierți greșelile, pentru că nici tu nu ești perfect și în orice om există posibilitatea de schimbare, toate ființele sunt perfectibile, ceea ce le deosebește unele de altele este voința de a deveni mai bun.

E greu să te desprinzi de dorința de înavuțire când ești supus zi de zi consumerismului occidental. Însă Dumnezeu îți dă posibilitatea să te căiești și să o iei de la început în alt corp, până îi înțelegi esența, și atunci misiunea ta se schimbă. Ea devine la fel de înaltă ca însuși Dumnezeu. Atunci ești co-creator și trebuie să-ți ajuți creația să evolueze, până când spiritual omul creat de tine va deveni așa de sus, încât va putea crea propria lume, de care va fi responsabil pentru eternitate.

-Și dacă nu ești destul de pur pentru a duce la bun sfârșit această misiune?

-Ți se va da o alta până când vei reuși, încetul cu încetul, să devii una cu creatorul. Știu că e dificil , însă asta e calea: cu cât evoluezi , cu atât misiunea e mai grea. Totul e să nu te dai bătut, să simți că Dumnezeu e cu tine și-ți dă puterea să mergi înainte.

-Însă ce se întâmplă cu oamenii pragmatici , care nu vor să-l primească în sufletul lor pe Dumnezeu, indiferent de câte ori i-ar reîncarna?

-Ei rămân pe vecie în întuneric, corpul lor se va transforma în energie negativă și va rămâne într-un plan inferior al existenței numit iad. Nu e locul descris de preoții ortodocși, ci nevoia insațiabilă de a face rău, o nevoie malefică, neostoită de nimic. Acei oameni nu vor avea parte nicicând de pacea interioară experimentată de un credincios, mereu vor alerga după o himeră, fie că e vorba de glorie și avere , fie că vorbim despre iubirea deșartă a unui partener sexual.

-De ce deșartă? Iubirea dintare doi oameni e un lucru sublim când e împărtășită.

-Cum ar putea un om meschin și avar, măcinat de gelozie și invidie să simtă adevărata dragoste?Iubirea înseamnă renunțarea la propria stare de bine pentru a-i face fericiți pe ceilalți, pe când un om mercantil, lacom, nu consideră ființa iubită altceva decât un bun care îi aparține de drept, fără să dea nimic în schimb. Va încerca să o manipuleze pentru a deveni dependentă material și sufletește de partener. Dar asta nu va fi dragoste, în sensul conferit acestui sentiment de creatorul nostru.

-Dar cum rămâne cu dragostea acestor oameni materialiști față de copiii lor? Ei își iubesc sincer odraslele.

-Atât timp cât le dau o educație greșită, e ca și cum nu i-ar iubi, pentru că învățându-i să fie la fel de mercantili ca părinții lor, le refuză dreptul de a se contopi cu creatorul lor în momentul părăsirii trupului vremelnic. Gândește-te cum poate atinge nirvana, pacea , liniștea sufletească un spirit, dacă de fapt nu dorește să se desprindă de corp, sângerează după averea și avantajele lăsate în urmă nepoților în momentul morții. Dacă i-ar iubi cu adevărat, părinții nu le-ar impune modul lor de viață,le-ar lăsa posibilitatea de a-și alege singuri drumul în viață. Degeaba le oferă bani pentru facultăți de renume, dacă nu le lasă spiritul liber, ci îl încătușează în propria mentalitate mercantilă.După ce, ani de zile, copiii ăștia au fost îndoctrinați să disprețuiască oamenii simpli, săraci, fără posibilitatea de accedere către un statut social superior, cum ar putea ei să mai aibă liber arbitru? Ar trebui să se desprindă de familie și să o ia de la zero, dar ar fi aproape imposibil să renunțe la prejudecățile absorbite odată cu laptele matern.

-Și atunci nu există decât o șansă infimă pentru schimbarea lor sufletească.

-Asta e noua ta misiune.După ce ai gustat din durerile celor mulți și săraci, dar ai văzut și reversul medaliei, acum poți să alegi cea mai eficientă metodă de dezvoltare spirituală.

-Cum să fac? Deja am greșit când m-am lăsat indus în eroare de fericirea iluzorie a banilor. A fost o fericire falsă, în sufletul meu simțeam că e o greșeală, însă orgoliul nemăsurat mă împiedica să renunț la faimă și avere.

-Vei găsi calea tu însuți, trebuie doar să crezi din toată inima, că ceea ce faci e spre binele oamenilor, orice flux negativ se va reverbera asupra karmei tale și nu vei mai reuși să te reîncarnezi într-un plan superior. Depinde doar de tine. Eliberează-ți mintea de prejudecăți și de toată educația ta occidentală, care ți-a dictat ani de zile, că nu ești un om împlinit dacă nu faci parte din elita conducătoare, pentru că altfel, vei ajunge să faci orice compromis pentru gloria trecătoare a acestui trup. Dumnezeu ți-a mai dat o șansă, nu o spulbera.

                                                     ............

Kara simți vibrația patului și se trezi înspăimântată.Era a patra oară săptămâna asta când somnul agitat îi era întrerupt de impresia falsă că e cutremur. Încercă să se ridice în capul oaselor. O cefalee îngrozitoare o țintui în patul moale, pe pernă de aer.Nu înțelegea de ce se simte atât de lipsită de energie, în ultima vreme o depresie adâncă și un sentiment acut de dor o făcuseră să tragă chiulul de la firma unde lucra.

Noroc cu colega ei, Mary. Fata fusese de acord să o acopere, cel puțin până se întorcea șeful de la Paris, unde încerca să obțină un contract de zile mari cu altă firmă de consultanță imobiliară.

La început, slujba asta de arhitect i se păruse cea mai interesantă din lume, mai ales că-i oferea niște venituri considerabile. Așa își putea permite vila asta în stilul colonial al secolului trecut și o menajeră spaniolă. Femeia, pe lângă curățenie și cumpărături, îi pregătea micul dejun. Norocul Karei că n-avea copii, altfel nu și-ar fi permis să lenevească în pat până la 12, ar fi fost nevoită să se ocupe de odraslă, sau , mai rău, să muncească în plus ca să-și permită un babysitter. Ajunsese în câțiva ani să urască slujba asta. La început, crezuse că nu va face  altceva decât să creeze case frumose pe planșetă și apoi pe calculator. Ulterior, se dovedise doar o afacere plictisitoare ca oricare alta.Clienții grași aveau niște gusturi de-a dreptul penibile, și ea trebuia să le zâmbească profesional și să le îndeplinească cererile, oricât de absurde ar fi fost ele. Săptămâna trecută venise la ea un brunet superb cu ochii verzi, într-un Mercedes negru. Omul părea să aibă clasă. În fix o jumătate de ceas își dăduse seama că Mario era doar un idiot de bani gata, tributar societății. Proiectul prezentat de el nu făcea altceva decât să imite noile tendințe, fără să țină cont de personalitatea și de necesitățile celui care urma să locuiască acolo. Mario n-avea nici în clin nici în mânecă cu arhitectura sau designul interior. Pur și simplu dorea să impresioneze pătura de mijloc ,prin succesul financiar adus de o afacere dubioasă a clanului său italienesc.Kara era îngrețoșată de slujul făcut de ea și de ceilalți asociați în fața unor astfel de parveniți fără creier, dar nu avea ce face, doar nu se putea hrăni cu aer. Adevărul era că se învățase cu traiul bun și nu putea concepe să se întoarcă la viața mizeră din timpul studenției, când locuia claie la grămadă cu alți patru colegi în același apartament înghesuit, doar pentru că nu-i ajungeau banii de chirie. Își făcuse toate analizele, dar niciodată nu-i ieșise nimic și acum nu pricepea de unde avea starea asta de sfârșeală și sila de toate.

Durerile articulare o chinuiau de parcă ar fi fost bolnavă de reumatism, căderile de calciu se țineau lanț, cum de niciun doctor nu-i găsea nicio problemă fizică? Atunci apelase la un psiholog, apoi la neurolog și la psihiatru însă, în afară de niște sedative ușoare, nimic nu avusese efect. Înghiți o pastilă de betaserc și se sculă din pat , înjurând de toți dumnezeii ,când se lovi de un fotoliu din sufrageria tapetată cu alb și minuscule flori roz. Deschise calculatorul și verifică e-mailurile. Trebuia să-și facă o cafea, altfel nu se mai trezea în vecii vecilor din starea asta continuă de somnolență.Realiză în ultimul moment că  luase un calmant și renunță la cofeină. Intră sub duș și se săpuni îndelung, încercând să alunge senzația de oboseală.

Auzi interfonul ca prin vis și se duse să deschidă. Era Mary, proaspătă și veselă ca întotdeauna. De unde își lua doza de optimism, era o taină numai de ea știută și Kara simți înțepătura invidiei, dându-i ghionturi în stomac. Zâmbi fals și-i oferi cafeaua la care tocmai renunțase, dorindu-și să fi pus un diuretic în ea, doar ca s-o vadă pe Mary chinuindu-se să alerge la baie și înapoi.Gândul ăsta o făcu să izbucnească într-un râs incontrolabil, sub privirile nedumerite ale colegei.

-Ei, dacă tot ai o dispoziție atât de bună, înseamnă că poți să te ții de promisiune.

Pe undeva Mary simțea că fata asta o folosește, dar era prea naivă să priceapă cum anume.

-Despre ce tot îndrugi acolo?

-Mi-ai promis acum o lună, replică Mary și continuă, sub privirile contrariate ale Karei:

-Nu mai știi, nu?Ca de obicei, când promiți ceva nu te ții de cuvânt, nu-i așa, sau te prefaci că nu înțelegi ca să mă păcălești?

-Zău dacă știu despre ce e vorba, Mary dragă. Cred că ar trebui să mai iei și tu o pauză, munca asta te-a înnebunit de tot.

-Kara! O admonestă Mary cu o privire de gheață, plină de răutate.

-O, hai, Mary, doar tu ești întruchiparea bunătății, sigur o să ierți o zăpăcită ca mine ,pentru că n-are habar despre ce tot mormăi acolo! râse Kara, încercând să o îmbuneze, speriată în sufletul ei că fata nu mai vrea să –i acopere spatele la serviciu.

-Ei, haide Kara, ai zis că o să mergi cu mine la conferința aia despre puterea vindecătoare a credinței. Ce te uiți așa? Ai promis și gata! Dacă nu, nici eu nu o să-l mai mint pe șefu pentru tine.

Kara blestemă în gând toți predicatorii noului mileniu și cedă.Își puse o pereche de blugi și trase peste cap o bluză largă. Completă ținuta cu o pereche de pantofi ușori fără toc și o poșetă din același material ca blugii. Aruncă neglijentă în buzunarul genții un pachet de Dunhill, bricheta și telefonul.

-Să mergem să ne iluminăm, dragă soră Mary, decretă ea , râzând cu gura până la urechi de fața bosumflată a fetei.

Rulară ușor , cu viteză medie, până pe Fifth Avenue și intrară într-o sală micuță cu maximum 20 de scaune dispuse în semicerc. În față era o estradă și un microfon. În câteva minute sala se umplu la refuz. Unii, veniți mai târziu, stăteau în picioare, sprijiniți de peretele din dreapta.Intră un bărbat obișnuit, cu părul grizonat, tuns scurt, îmbrăcat în pantaloni negri de stofă și o helancă albă. Nu purta nicio bijuterie în afara unei mandale albastre metalice, agățată pe un șnur ordinar, probabil o podoabă cumpărată cu câțiva dolari de la bazarul din China Town. Oamenii îl aplaudară de parcă ar fi fost cine știe ce star de cinema. Kara, intraigată, așteptă să înceapă discursul, probabil o aberație religioasă fără cap și coadă.

O întrebă pe Mary cât plătise pentru participare și rămase uimită când ea îi replică ”Nimic, desigur”. Oare din ce trăiau oamenii ăștia de aveau timp pentru prostia asta? O să-l întrebe pe ciudatul de la microfon , chiar de ar fi să enerveze pe toată lumea. I se părea neverosimil să facă cineva opere de caritate în America. Doar ea muncea de-i ieșeau ochii din cap pentru fiecare bănuț!

Unul dintare participanți îi puse o ghirlandă de flori la gât, altul îi dădu o scrisoare, o fetiță de vreo 13 ani îi trimitea bezele și-l privea ca pe un zeu. Kara se străduia să nu izbucnească în râs. Toată mascarada asta ridicolă o făcea să se simtă penibil pentru că accceptase să vină. După saluturile obișnuite de bun venit, bărbatul începu să povestească despre diferite vindecări miraculoase. Pe Kara o apucă somnul când omul încerca să-i convingă pe toți, că două gemene au simțit când una din ele e în pericol și s-a dus să o ajute, deși nu primise nici măcar un apel telefonic din partea surorii sale.

-Da, sigur, avea puteri telepatice de la omuleții gri! Rosti Kara amuzată.

Zeci de perechi de ochi o priviră ca pe o neinițiată,aterizată acolo dintr-o pură întâmplare. Kara îi blestemă pe toți în gând și continuă:

-Dă-ne o dovadă științifică și lasă-ne cu aiurelile astea!

Bărbatul, oare cum îl chema, a da, era acolo pe banner, Patrick Ashton, n-auzise în viața ei de el, o privi cu niște ochi dezarmant de blânzi și-i răspunse cu mult calm, că oamenii de știință nu pot explica chiar totul, dar oare ea nu simte invidia și răutatea lumii în fiecare zi?

-Ba da, chiar în fiecare moment al zilei mele, o zi pe care tu mi-o irosești chiar acum! veni răspunsul înțepat al Karei.

-Deci înseamnă că dacă nu există niciun aparat pentru măsurarea acestor emoții negative  ele nu există, nu-i așa?

Răspunsul o deconcertă pe femeie. Dorea să-i dea o replică acidă, însă nu-i venea nimic în minte  atunci.

-Și nici lumea asta nu există, continuă Patrick, conform teoriei fizicii cuantice. Dacă lumea reală, pe care o vedeam noi, e doar o proiecție a viselor noastre și noi ne aflăm de fapt într-o simulare computerizată?

Kara îl privi cu ură pentru că o făcea să pară o imbecilă, pe ea, arhitect șef la cea mai tare firmă dinNew York! Cine se credea omulețul ăsta slab și năsos, cu privirea aia tâmpă, să-i dea ei lecții de viață?

-Eu n-am auzit la fizică de așa ceva și eram destul de bună la materia asta! se enervă ea.

-Fizica cuantică nu se învață la școală, e un domeniu abia decoperit, dar instinctul omenesc există dintotdeauna.

-Și ce-i cu asta?

-Nu simți fotonii și alte particule, imposibil de detectat cu ochiul liber, dar simți răutatea oamenilor, deci înseamnă că ai abilitatea de a simți bunătatea și dragostea  și să le oferi și altora, ca să-i ajuți să treacă peste problemele inerente ale existenței fizice.

-Hai scutește-mă cu bla bla- ul ăsta religios, dacă Dumnezeu e așa de mare și de puternic ,de ce nu-mi dă bani, ca să nu mai fie nevoie să mă trezesc în fiecare dimineață să merg la muncă?

-E alegera ta să te dedici trup și suflet unei meserii care nu te face fericită . Dacă te-ai simți împlinită, nu ai mai urî slujba pe care o faci.

-Păi, dacă n-ar mai trebui să suport toți imbecilii,n-aș mai fi așa de nefericită,răspunse Kara nervoasă la culme. Cine naiba se credea ăsta să-i spună ei ce să facă?Ce-și închipuia ,că dacă a ademenit niște naivi să-i asculte aberațiile ,are cunoștințe despre tot universul, că știe toaate misterele lumii? Era doar un țărănoi înfumurat ce păcălea niște disperați.Asta era chiar culmea, să se lase influențată de un om insipid, doar pentru că ceilalți o priveau ca pe o ciudată .Ciudați erau ei,niște imbecili! Pierdeau vremea în loc să muncească. Se ridică și plecă, furioasă pe Mary și pe a însăși că acceptase să participe la tot spectacolul ăsta de prost gust.

Roy, aflat acum în corpul lui Patrick , simți că-i fuge pământul de sub picioare. Cum să se lupte cu așa ceva? Oamenii erau atât de apăsați de grijile zilnice, încât nu mai vedeau nimic altceva în afraă de deadline-urile impuse de șefi, facturile lunare și imperioasa nevoie de a promova profesional, să fie siguri că la prima restructurare, nu ei vor fi cei dați afară. Oare de ce considerase creatorul că el ar fi destul de puternic să se lupte cu mediul social, problemele economice și toate nemulțumirile oamenilor moderni? I s-ar fi părut mai nimerit să-l lase în lamseria tibetană. Acolo ar fi avut mai multe șanse de convertire a oamenilor ,decât într-o metropolă financiară. Americanii erau mai obsdați de bani decât un amărât din India. Dacă nu aveai siguranța zilei de mâine, erai considerat un paria, indiferent de cât de obiective ar fi fost motivele pentru care ai ajuns într-o asemenea situație. Occidentul i se părea mai dur decât jungla, sau poate asta și era de fapt , o junglă urbană în care supraviețuiau doar cei dornici să sfâșie pentru un dolar, să-și trădeze familia, prietenii, tradițiile, cultura, doar pentru a ajunge în frunte. Se întrebă dacă oamenii ăștia realizau cât de nefericiți sunt în esență. Nu , sigur nu-și dădeau seama, pentru că altfel ar fi schimbat ceva în viețile lor anoste, s-ar fi oprit un moment din goana asta nebună după tehnologiile de ultimă oră. Nu exista familie americană din pătura de mijloc să nu aibă cel puțin un televizor cu plasmă, un i-pod și mașină pentru fiecare membru al familiei trecut de 18 ani. Deveniseră dependenți de stilul ăsta de viață și avea puține șanse să-i convingă de nocivitatea chimicalelor din mâncarea semipreparată,odată ce ei nu se gândeau decât că nu le ajungea timpul să mai facă niște ore suplimentare, ca să-și lovească sub centură concurenții , fie că era vorba de altă firmă ori de propriii colegi că, vorba aia, nu știai care din ei îți ia mâine locul.

Deveniseră niște sălbatici îmbrăcați în haine de lux,uitând complet că ce îi deosebea de primate era sentimentul de milă față de alții mai oropsiți ca ei. Continuă totuși să predice despre adevărul divin, simțind că asta era calea lui, chiar dacă puțini vor avea urechi de auzit și inimile deschise să înțeleagă că trebuie să se schimbe.

Mary o urmă pe Kara în stradă:

-De ce naiba ai făcut asta? Furia din vocea ei nu mai putea fi stăpânită.Nu-mi vine să cred cât ești de egoistă! Eu te-am acoperit  de atâtea ori, am fost alături de tine și te-am susținut când te-ai despărțit de Mark, și acum, când am și eu nevoie să îmi faci o favoare, te comporți ca o dementă!

Mary spumega de furie, ochii îi ieșiseră din orbite, aproape că intră în hiperventilație din cauza nervilor:

-Tu auzi ce spun? Știi ceva, încep să-i dau dreptate lui Mark, uneori poți fi o adevărată scorpie!

-Mary, nu ai niciun drept să spui asta, nu ai fost măritată , ai fugit de orice relație serioasă pentru că ți-era teamă să nu suferi, izbucni Kara, lăsând-o pe Mary cu gura căscată.

O privi perplex și izbucni în crize de isterie:

-Kara, tu chiar n-ai nimic bun în tine! Nu te gândești decât cum să păcălești un fraier, să-ți aleagă proiectul tău ,nu pe al lui Mark. Înțeleg că v-ați despărțit din cauza lui Gillian, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i porți sâmbetele până la sfârșitul lumii!

-Ce? Ești nebună? Adică el m-a parăsit pentru alta și tot el este victima?

Izbucnirea de furie a Karei o întărâtă și mai tare pe Mary:

-Știi, poate dacă n-ai fi fost așa de orgolioasă și de obsedată de bani, Mark și familia lui te-ar fi îndrăgit.

-Familia lui? Haida-de! Erau doar niște inculți disperați după bani și niște posesivi, egoiști și ah! Nu mai găsesc cuvinte să-i blestem, niște brute fără creier!

-Kara, dacă toți suntem așa ticăloși, ce ar fi să-ți găsești alți prieteni care să fie alături de tine la greu? Pentru că și eu m-am născut din părinți fără facultate și poate nu mai vrei să stai de vorbă cu o incultă!

-Mary, știi că nu asta am vrut să spun.

-Nu știu Kara, sunt doar o idioată care ascultă porcării religioase, nu-i așa?

Răcnetul fetei o lăsă fără cuvinte pe Kara.Simți înțepătura urii și , cu lacrimi în ochi, îi întoarse spatele,  urcându-se în mașină.Ce naiba o apucase pe Mary așa deodată să o pună la zid, pentru niște fanatici religioși? Și de când îi lua ea partea lui Mark? Nu cumva avusese o relație cu el? Revelația asta covârșitoare o făcu să frâneze în mijlocul intersecției. Claxoanele și strigătele de furie ale celorlalți șoferi o enervară și mai tare. Trase un potop de înjurături și porni către firma ”Johnson Real Estate Agency”. O să afle de la Paula imediat dacă Mary avusese de-a face cu Mark al ei!

                                              ..........................

A doua zi de dimineață o trezi soneria.Blestemă când se lovi de canapea și se duse să vadă cine e. Băiatul slăbuț, tuciuriu, îmbrăcat în uniforma roșie  cu vipușcă albă a companiei ”Best Fragrance”, îi întinse flegmatic un colet imens, cu o fundă liliachie, și o puse să semneze de primire.

Îi trânti ușa în nas și se întinse înapoi pe canapea, fără să deschidă cutia de aproape un metru lungime. O privi încruntată și hotărî că nu vrea să știe ce e înăuntru până nu face un duș. Adormise îmbrăcată, după ce alergase aseară prin ploaie patru km, să uite adevărul despre Mary. Întorsese pe toate fețele problema asta spinoasă, fără să-i poată găsi o scuză plauzibilă așa zisei sale prietene pentru trădarea ei, ticăloasa! Bău o cafea și dădu la o parte capacul coletului. Un buchet imens de trandafiri albi și un cartonaș sidefiu cu ”Iartă-mă” își făcură apariția din cutia roz. Nu avea niciun nume ,dar știa ea cine e autoarea. Să o ia dracu de prefăcută! Abia își terminase croissantul când soneria  țârâi din nou. ”Cine mai e la ora asta? Chiar așa, cât o fi ceasul? Se întinse leneșă peste măsuța de bambus și sări în sus: deja ora 11, nu se poate, am întârziat o jumătate de oră la briefingul de dimineață!”Sunetul prelung al soneriei o făcu  pe Kara să arunce repede niște țoale pe ea, blestemând că uitase de ședința de azi, of, mai uitase și de hainele de la curățătorie, costumul ăsta nu era cel mai potrivit dacă dorea să obțină o promovare, la dracu!

Deschise nervoasă, gata să-l boscorodească de mama focului, pe cel care o deranja  când avea altceva mai important de făcut. În pragul ușii stătea un bărbat a cărui față i se părea familiară:

-Bună dimineața, sper că nu am deranjat prea tare, am vrut doar să-mi cer scuze personal pentru ziua de ieri. Ți-am trimis niște flori, dar m-am gândit apoi că nu sunt de ajuns după ce te-am făcut să te simți așa de rău.

Kara îi întrerupse litania cu un gest scârbit. ”Ce naiba căuta ăsta aici?”

-Miroase minunat a cafea,pot să intru?Apoi, observând privirea Karei:

-Sau poate vrei să ieșim la Starbucks, au un cappuccino foarte bun.

-Domnule...

-Patrick, zâmbi el fermecător. Ciudatul de ieri, știi tu, ăla care visează frumos să schimbe inimile oamenilor. Aș vrea să mă revanșez pentru că am fost un idiot și te-am făcut să te simți...

-O neghioabă! se răsti Kara.

Omulețul ăsta enervant o intriga. Chiar, ce avea în creier? Până la vârsta asta- părea la vreo 50 de ani- se presupunea că ți-ai făcut o carieră, ți-ai întemeiat o familie, dar el, nu , și nu, ținea conferințe tâmpite despre înălțarea spirituală și se credea Isus Hristos.

-Faci parte dintr-o sectă?

Întrebarea  aduse un zâmbet calm pe buzele lui Patrick:

-Omul n-are nevoie decât de credință adevărată ca să se roage la Dumnezeu, biserica e doar o instituție. Ca toate cultele apărute în lume,biserica  are adepți. Unii se închină doar ca să-i vadă creatorul și să le mai șteargă din păcate.

Era clar, ăsta era dus rău cu pluta. Totuși ceva din înfățișarea lui o atrăgea. Poate privirea lipsită de aroganța tipic masculină, sau hainele elegante pe care le purta cu rafinament. Deși la conferință îi lăsase o impresie foarte proastă ,acum se simțea inevitabil interesată de el. Părea un personaj desprins de realitate într-un mod incitant. Nu semăna cu niciunul din bărbații cu care ieșise până atunci. Nu avea aerul ăla de înfumurat, atotcunoscător, n-o făcea să se simtă ca o fetiță, nesigură și fragilă, cum se întâmpla de fiecare dată când mergea cu Mark la câte o serată mondenă. Atunci se simțea insignifiantă. Mark avea charismă și atrăgea femeile ca un magnet. Degaja masculinitate prin fiecare por și era conștient de asta. Zâmbea provocator tuturor femeilor, le prindea în plasa lui și după ce se plictisea de una, trecea la următoarea redută, pe care o cucerea cu cea mai mare ușurință.Uneori, Kara avea senzația că pentru Mark totul era doar un joc de copii mari, chiar  și viața. Până să realizeze că era doar un escroc sentimental pus pe căpătuială , îl lăsase să intre în sufletul ei și s-o distrugă. Acum, inima ei era un deșert și hotărâse că va purta tot timpul masca de femeie dură. Așa nimeni n-o s-o mai rănească vreodată. Dar cu bărbatul ăsta, cum zicea că-l cheamă? A, da, Patrick, părea că ține frâiele în mână și nimic nu poate merge rău. Zâmbi provocator și luă hotărârea să-i ofere o șansă. Ieși pe stradă cu el la braț, sub privirile invidioase ale vecinilor, și se simți răzbunată pe moment, pentru toate trădările celorlalți.

                                                  ........................

Trenul aluneca lin pe șinele proaspăt unse. Kara privea cu nesaț pădurea de conifere, profilându-se pe geamul compartimentului. Șterse sticla cu mâneca puloverului gri de cașmir, adâncindu-se cu tot corpul în fotoliul de pluș, cu capul pe jumătate ascuns de draperiile grose, vișinii. Dădu binețe unui călător proaspăt ras, cu ochi albaștri, lăptoși, îmbrăcat într-o canadiană roșie.

Continuă să-l măsoare de sus până jos, părul grizonat, pletos, mirosul de Old Spice, puloverul alb pe gât, conturându-i perfect masculinitatea spatelui imens, mușchii dezvoltați ai picioarelor incredibil de lungi,  dovadă că aproape atingea tavanul cușetei, zâmbetul fermecător care te-mbia să începi o conversație, până când el rosti ceva într-o limbă ciudată, suedeză probabil, și atunci Kara se întoarse să privească peisajul muntos.

Ceața începea să învăluie trenul, zdrențe de cer alburii, când albastre, când argintii, într-un du-te vino înnebunitor, dispărând și apărând într-o succesiune de imagini supradimensionate, ale unei lumi ,pe care fata începea să le înțeleagă din ce în ce mai puțin. Potecile căpătaseră o lucire roșiatică, stâncile uriașe, aliniate pe buza unei prăpastii, se estompau până când drumul cotea spre sud, coborând, șerpuind, ca un animal dornic să-și facă simțită prezența malefică, să-și marcheze teritoriul plin de ziduri încruntate, negre, fisurate, ca niște colți gata să te sfâșie. Lumina devenea tot mai palidă pe măsură ce înaintau prin hățișurile pădurii cenușii, întinse până pe coastele muntelui. Copacii verzi se întunecau pe măsură ce soarele pierdea bătălia cu luna. Păreau niște santinele păzind porțile regatului magic.

Dragostea pentru Patrick  o adusese în ținutul  ăsta îndepărtat. Simțea nevoia să-și închidă sufletul zdrobit într-o cochilie, la capătul lumii, de când Patrick o anunțase că trebuie să plece pentru că avae și alte suflete de salvat. Nu crezuse o iotă din ce-i îndrugase el despre misiunea lui sfântă, reîncarnarea în mai multe corpuri sub numele de Roy, schimbul ăsta de identități i se păruse o minciună puerilă, spusă doar așa, ca să scape de ea.

Și ce prostie mai era și asta, că sufletul putea călători prin tot universul și, vezi Doamne, el trebuia să ajungă pe o altă planetă, la o vizionară numită Melanie, ca să lupte împotriva unei rase ciudate ce pusese mâna pe galaxie, bazaconii!

Cel mai tare o enerva privirea de cățeluș bătut. Asta o făcea să se simtă vinovată. Vinovată pentru ce? Dumnezeule mare, el era cel care o părăsea! Chiar crezuse din tot sufletul ,că de data asta o să fie altfel, că nu o să mai sufere ca o idioată din cauza unui bărbat. Și iată, că după doi ani minunați, venise vremea să se recunoască învinsă. Era sfâșiată de dualitatea asta ciudată,spunea că o iubește  și totuși o părăsea pentru altă femeie. Era sigură că despre asta era vorba. Cine mai auzise de reîncarnarea pe o altă planetă, de Consiliul Galactic și alte prostii din astea? Era clar că adevărul consta în plictiseală. Ea nu mai avea ce să-i ofere. Devenise prea comună, o femeie normală, lipsită de ambiții, care nu-i putuse oferi copii .Nu pricepea cu niciun chip unde era Dumnezeu, când se ruga cu ardoare să rămână însărcinată .Poate asta era karma ei dintr-o viață anterioară, făcuse ceva, vreun avort, omorâse pe cineva, de merita o astfel de soartă. Indiferent care era adevărul ,Kara nu se putea obișnui cu gândul că toată viața va fi stearpă. Dorise atunci să moară, însă el o oprise, reușise încetul cu încetul să o aducă pe linia de plutire ,un echilibru restabilit cu greu după jumătate de an de chin pe la toți doctorii. Și acum, când trecuse de durerea sufletească, el o părăsea pentru acestă Melanie. Înțelegea că femeia aia putea probabil să-i ofere urmași, într-un fel asta era o formă de nemurire, dar de ce trebuise să o mintă ca pe o fetiță proastă? Auzi, planete invadate de insectoizi! Bărbații ăștia erau idioți cu toții! Cum crezuse că ea va înghiți povestea asta penibilă? O credea o imbecilă? Sau, poate el nu era deloc bărbatul pe care și-l imaginase ea. Poate că totul fusese o iluzie ,îl pusese pe o treaptă superioară ,când de fapt el era o mediocritate, un mincinos notoriu, lipsit de orice cod moral, un escroc sentimental,ca și toți ceilalți masculi dinaintea lui.

                                                     ......................

Urletul lugubru reverbereă în depărtare ,dincolo de coroanele imense ale copacilor descărnați de gerul pătrunzător. Melanie simți în fiecare fibră a corpului, groaza țipătului, slobozit de gâtul înțepenit de frig al puiului de dinozaur ascalonian,un amestec ciudat de lup, liliac și dinozaur, de pe vremea când pleiadienii creau hibrizi ,ca să-i pună să se lupte cu inamicii de pe Sirius.

Acum, odată cu încheierea atrocităților, toate animalele reveniseră în mediul lor natural, un habitat redus la câteva sute de km. Cândva, oamenii trăiau în domuri zburătoare, însă de câțiva ani, inginerii reușiseră crearea unui megalopolis terestru. În centrul său se desfășurau cele mai importante afaceri. În clădirea de sticlă mov se afla totul: de la imperiul financiar, până la ședințele Consiliului Galactic.

Melanie țipă de durere. Presiunea craniană creștea. Intensitatea devenea insuportabilă cu fiecare secundă ,până când viziunea puse stăpânire pe ea. Melanie ura incontrolabilul. Din păcate, premonția era singura modalitate de luptă împotriva dușmanilor galactici. Imaginile înfiorătoare ale țestelor însângerate încă îi bântuiau visele. Dorea din tot sufletul să scape de responsabilitatea imensă de a-i înștiința pe bătrâni de problemele universului. La 18 ani ai săi se dovedise singura capabilă  să aibă premoniții. Luna sângerie o înspăimânta mai tare decât strigătele, transformate acum în scâncete. Puiul de dinozaur avea să plângă așa câteva zile, până când un adult din neamul lui, îl va ucide fără milă .Nicio altă femelă n-ar fi acceptat să –l hrănească laolaltă cu puiul ei . Doar unul din cinci supraviețuia ,și totuși, numărul lor creștea exponențial. În curând ,vor fi nevoiți să-i ucidă înainte să devină agresivi și incontrolabili.

Melanie intră în vis cu toată putera , ca un alpinist atacând stânca fără teamă, gata să se ia la trântă cu inima muntelui, să-i smulgă vitalitatea și odată cu ea , toate secretele ascunse adânc în măruntaie. De fiecare dată aluneca printr-o pâlnie într-un alt univers, ca intr-o gaură de vierme,lăsându-se absorbită, atom cu atom.Trecea prin multivers, deschizându-și sufletul spre o infinitate de viitoruri posibile, din care îl alegea pe cel real. Mereu se întrebase cum știa fiecare neuron al creierului, să facă asociațiile între elementele vizualizate, în așa fel încât să nu greșească, însă, acum, după doi ani în care premonțiile sale se dovediseră adevărate, se obișnuise. Pur si simplu se lăsa condusă de instinct, convinsă că va găsi drumul spre adevăr.

Câmpia acoperită de zăpada troienită se întindea dincolo de orizont. Mirosul de frunze putrede plutea deasupra unui râu mocirlos, străjuit de trunchiurile stejarilor ,oglindiți de stele sălbatice, în valurile unduite de argintiul lunii .Păduri virgine, întrerupte de răbufnirea luminii fosforescente. înfloreau și piereau într-o cursă nebună. printre umbrele indigo ale visului lovit de fulgere sclipitoare.

Detaliile locului îl făceau minunat și malefic în același timp. Limbile albăstrii ale ciudatului foc, desprins din rana cerului, transformau câmpia într-un infern, pentru ca în secunda următoare ,un sentiment profund de libertate să crească în adâncurile sufletului ,contopindu-se cu fuioarele de ceață, împrăștiate de primele raze ale dimineții .Melanie avea senzația că ceva i se târa pe șira spinării și apoi creaturile își făcură apariția, cu pielea lor palidă, îngălbenită de toxinele conținute de mâncarea îngurgitată ani de-a rândul. Capetele schimonosite,ochii holbați, injectați cu sânge îi aduseră în gură un gust metalic. Mintea îi era lovită de scrâșnete de tablă sfâșiată cu ghearele. Fiecare imagine o aducea mai aproape de conștientizarea oribilă a unor viitoruri posibile, disipate în râuri de sânge, băltind pe sub capul său arzând de suferință. Apoi, alunecă pe o altă potecă, un cer limpezit și nori diafani albi, pluteau aproape, cu margini argintii, iluzia unei imagini feereice deasupra vârfurilor de arțari. Totul era lipsit de răutate,un balet în degrade, alternând albastrul închis,  aproape mov, cu bleumarin și irizări argintii .Imaginile dansau pe retina lui Melanie, un caleidoscop spart în bucăți îndepărtându-se încet, ca apoi să revină treptat, un puzzle recompus într-o peliculă ciudată și magică ,a cărei linie ascendentă, brusc se curmă. Melanie ieși din transă , epuizată cu ochii negri înspăimântați, ca la vederea unei fantome bântuind un pustiu fără sfârșit. Caracatița previziunilor o apuca mereu de brațe, o smulgea din realitatea universului său, ca un animal bolnav ,cu gura plină de dinți ciudați, încercând să o devoreze sistematic. Se simțea uneori, ca într-un buncăr alb de beton zgrunțuros, gata să o sfârtece până la microcosmosul neutronilor, insinuându-se în fiecare element inifnitezimal, până când se lăsa condusă spre capăt, prin toate ungherele acestui monstru imens .După ce pipăia fiecare protuberanță, trecea prin toate stările, de la anxitetate și ură, până la teama terifiantă, abia apoi  monstrul o elibera, stoarsă de energie .Epuizată, îi lăsa pe alții să ia deciziile ,speriată că ar putea interpreta greșit o viziune, condamnând la moarte o planetă întreagă.

                                                      .........................

Alerga înnebunit prin jungla amazoniană ,cu inima transformată într-un gong imens, reverberând în fiecare cotlon al minții înfierbântate ,o tobă uriașă africană, bătând sistematic în urechile ciulite de frică, odată cu sângele, al cărui flux părea să-i spargă timpanele în orice moment ,gata să-l doboare la pământ, în solul mocirlos, acoperit de frunze ude, sub care întrezări sclipirea metalică a minei antipersonal cu trei secunde înainte de impactul năucitor.

Țeasta preschimbată în așchii, năclăite de sângele vâscos, ateriză în brațele lui Carl, făcându-l să strige din toți bojogii:

-Baga-mi-aș în ei de cioroi împuțiți!

Ecoul urletului umplu pădurea. Vietățile zburau îngrozite care încotro, maimuțe  cappuccin săreau scoțând sunete înfiorătoare,tucani multicolori umpleau cerul de benzi roșii, galbene și verzi în timp ce soldații tuciurii mișunau nevăzuți printre frunzele gigantice, hăcuite cu macetele încă de azi noapte, folosite drept camuflaj, capcane ale morții din care cioroii ieșeau pe nesimțite, și într-o fracțiune de secundă, trosnetul oaselor rupte îl anunța pe Carl să mai șteargă un soldat de pe listă.

Într-o săptămână , batalionul se înjumătățise. Elicopterele survolau zona și aruncau provizii, în loc să-i scoată dracului din infernul ăla. Umbre fantomatice treceau razant deasupra capului acoperit de casca metalică, cuptor încins întinzându-i neuronii la maxim. Uite că  n-o să-și scoată metalul ăla fierbinte nici de-al dracu,o să reziste până la capăt,o să-i scoată pe băieți, atâția câți au mai rămas, afară din cloaca asta plină de hoituri pe jumătate devorate de insecte,  o să-i ducă acasă la nevestele și copiii lor, chiar dacă pentru asta va trebui să arunce-n aer toată jungla asta împuțită.

Furia i se amplifică la vederea altei țestei cu sânge închegat.Continuă să înainteze, ținând automatul Uzi ca pe o cruce sfințită,un instrument de alungat diavolii ăia negricioși.Frunzele și trunchiurile se învolburau, împletindu-se într-o plasă densă, ca o coamă bățoasă de animal feroce, gata să atace fără milă, într-o încercare disperată de a-și recâștiga teritoriul ,călcat în picoare de bocancii plini de jeg, straturi peste straturi de noroi, fecale și insecte moarte, acoperindu-te până la genunchi. Atâția băieți buni pierduți: Mike, Johm și țicnitul de Antonio care-i făcea să râdă cu grimasele lui penibile și accentul de macaraonar, toți duși acum  într-o jerbă mirosind a napalm.

Ochii negri își pierdură focalizarea, trupul alunecă în jos , lovit de unda de șoc a exploziei, privirea rămase suspendată o fracțiune de secundă între verdele viu al ierbii și cerul cândva albastru, hidos și grotesc acum. Se opinti din desiș, împiedicându-se , târându-se printre adânciturile alea ,ca niște guri flâmănde, din care se ițeau cadavrele prietenilor săi .Fâșiile cenușii ale cerului se prăvăleau peste el, lespezi groase de piatră rece, aplecând vegetația într-un dans absurd și dureros .Zări cu coada ochiului o umbră amenințătoare. Cu un urlet gutural se răsuci ,încercând să apuce inamicul de grumaz când, căzu ca o păpușșă dezarticulată. Privi obosit insecta imensă, scoase un gâlgâit jalnic și amuți pentru totdeauna, cu ochii țintă pe cerul, acoperit de imaginea fantomatică a iubitei lui ,zâmbindu-i edenic.

                                                            ..............

Sala Consiliului Galactic devenise neîncăpătoare. Pericolul insectoizilor nu putea fi neglijat. Pacifiștii propuneau o soluție pașnică, neînțelegând că o astfel de situație nu admitea negocieri. Era vremea războiului. Oamenii de știință creară monștri, legați printr-o undă vibrațională, de o matrice controlată de Melanie. Dar nimic nu avusese efectul scontat .Strămoșii se strânseră și luară o hotărâre: din toate colțurile galaxiei ceruseră ajutorul înălțaților. Răspunsul fusese unul singur:Roy. Și acum, așteptau cu sufletul la gură ,venirea lui .Toți se întrebau ce calități avea acest bărbat, cum îi va scăpa de pericolul extins acum în toată galaxia?