ENIGMA          MULTIVERSULUI,

                                                                                                      de Unciuleanu Milena

-Poate că de asta are nevoie, rosti Hera, dându-i fetiţei un set de bile colorate.

Atena le linse pe rând şi apoi le izbi de peretele de cristal.

-Hera, urlă Zeus, te-ai lovit la cap, femeie?

Smulse copilul din braţele soţiei şi-l trânti cu furie în pătuţ.

Bilele deveniră planete dintr-o suflare zeiască. Apoi, cu o simplă boare de vânt ajunseră înapoi în Calea Lactee.

-Fata trebuie să mai crească, apoi se poate juca de-a universul.

-Dar e viitoare zeiţă, răspunse Hera bosumflată.

-Dacă strică toate jucăriile de pe acum, când o să meargă în picioare o să explodeze Olimpul!

-Exagerezi, ca de obicei!

-Eu sunt părintele tuturor şi tu trebuie să mă asculţi, femeie!

-Dar , mărite Zeus, tu poţi crea alt univers dintr-o boabă de nisip.

-Bineînţeles că pot! strigă Zeus înverşunat , grandomania răzbatându-i prin toţi porii de fiinţă înzestrată cu puteri telepatice, telekinetice şi dracu mai ştie ce.

          Îşi aranjă toga, vizibil încântat de recunoaşterea măreţiei sale de către o altă divinitate, fie ea şi soţia, care  se ştie,e mieroasă până obţine ce vrea, dar tună şi fulgeră, aruncând raze ucigătoare din lentilele verzi de contact, imediat ce masculul o anunţă pe un ton indiferent că pleacă o săptămână pe Jupiter, pentru treburi urgente, ce nu suportă amânare.

-Ah, iar te întâlneşti cu ticăloasa aia blondă!

-Hera bate din palme şi pune în braţele unui android asexuat fetița , care urlă cât o ţine gura, că vrea bilele colorate înapoi.

          După o ceartă de jumătate de ceas se recunoaşte învinsă. Nici lacrimile, nici dezmierdările nu-l întorc pe Zeus din drum. Ajunge la proverbialul: „Du-te,mânca-te-ar corbii să te mănânce!” şi pleacă în grădina de trandafiri să-şi verse oful în braţele amantului, un om creat de nanoboţi după modelul lui Schwarzenegger, dar cu trăsaturi faciale de băieţandru supus. Aşa se simte şi ea răzbunată  pe ursitoarele alea nenorocite pentru că i-au dat totul lui Zeus şi ea a rămas la mâna lui. Îşi plânge un pic de milă, dar nu prea mult, să nu-i apară cearcăne sub ochi şi apoi se întoarce la jocul ei preferat: se teleportează pe Pământ şi bagă zâzanie între evrei şi romani. Tare-i mai place crucificarea lui Isus!  Parcă simte gustul sângelui la fiecare lovitură de bici primită de bietul om în timp ce cade în genunchi pe Via Dolorosa.Aşa-i trebuie dacă vrea să-i schimbe pe muritori! Unde mai e distracţia Herei dacă furnicile alea urât mirositoare şi pline de păduchi îşi dau seama că prin iubire pot deveni nemuritoare? Cum să le dea voie să-şi creeze propriul univers? Ar fi patetic... generos, înălţător, idealist, frumos, ba nu!, patetic şi atât, hotărî zeiţa, supărată pe propria slăbiciune.

      Blestemat fie Zeus! Numai din cauza aventurilor lui nu mai poate să se bucure de nefericirea altora până la orgasm, ca orice sadomasochistă care se respectă.Hotărât lucru, oamenii ăştia primitivi nu trebuie să-şi dezvolte intelectul decât peste vreo două mii de ani tereştri, sau, nu, mai bine trei, pentru că azi e foarte supărată.

Îşi cheamă slujnicele şi le ordonă să o îmbăieze în lapte de iapă şi să-i facă masaj cu uleiuri parfumate.Apoi se trânteşte pe mătăsurile patului cu baldachin şi schimbă canalele plasmei de pe tavan să vadă ce mai e nou prin multivers: Saturn se scaldă în aurore boreale , Marte pregăteşte un atac împotriva insectoizilor, Jupiter găzduieşte o conferinţă ştiinţifică despre obiecte inventate deja de o mie de ani de copiii zeilor. Of, totul e aşa de plictisitor! Dacă vaca aia blondă nu i-ar fi ademenit bărbatul...şi apoi, ochii Herei sclipiră de răutate. Îi venise o idee genială cum să-şi recapete masculul, doar e dreptul ei de soţie, nu? Indiferent ce fapte odioase ar trebui să facă pentru asta.

       Bătu din palme şi începu să conceapă un plan, pe care , bineînţeles, îl vor duce la îndeplinire reînviaţii. O, da! Minunat! Ce bine era să fii zeiţă!

                                                            ...

        Palatul era cufundat în beznă. Luna arunca fâşii de lumină printre zidurile albăstrui—ce idee să-ţi vopseşti zidurile în culoarea cerului--, trebuie să încerce şi ea asta, îşi spuse Hera, apoi împinse reînviaţii înainte:

-Ştiţi ce aveţi de făcut!

-Să găsim femeia blondă şi s-o înţepăm cu acul.

-Nu, proştilor! Mai întâi puneţi anestezicul din fiolă şi apoi o găuriţi. Ah, reînviaţii ăştia erau aşa de imbecili! Dar, de! Aşa e când trebuie să menţii toată populaţia universului activă. Iei un picior de la un războinic aheu, o mână de la un sclav şi creierul unui vânzător de peşte chinez şi obţii... ce dracu obţii?...ah, da, o armată de sclavi gata să te slujească pe tine, zeiţa lumii, pentru că, nu-i aşa, ai fost generoasă şi le-ai oferit a doua şansă. Ha! Ha!Râsul Herei se auzi ca un ecou, reverberând pe holurile palatului adormit.

-Mare zeiţă, ar trebui să faceţi linişte dacă nu vreţi să...

-Tacă-ţi fleanca, sac de carne putrezită, eu dau ordinele aici! Of, pe Zeus cel atotputernic, de ce insistase Afrodita ca reînviaţii să aibă creierele de la clasa inferioară? Ca să nu se revolte împotriva zeilor, replicase ea, ce nătângă, bineînţeles că muritorii ăştia nu erau în stare să dărâme Olimpul doar pentru că Zeus le dădea a doua viaţă. Toţi ieşeau din laboratoare după reţeta impusă de el: nişte mormoloci fără personalitate, cu excepţia lui Einstein desigur, oare în ce an l-a creat Zeus? A, da! Când a vrut să se joace de-a bomba atomică, în al doilea război sau era primul? Ce contează? îşi zise , furioasă că se lăsase distrasă de la planul ei malefic.

-Stăpână, zise unul din reînviați.

-Ce dracu mai e?

-Scannerul arată patru femei blonde, pe care dorește luminăția voastră s-o omorâm?

-Doar o adormim, tâmpitule, vrei să risc un proces cu Înaltul Consiliu?

         Se apropiară de cele patru femei. Slujitorul Herei făcea semne disperate către zeiță încercând să afle pe care să o trimită în lumea de apoi. Nervoasă, zeița îi transmise telepatic să le adoarmă pe toate. În penumbra nopții nici ea nu mai știa care e amanta.Ce contează? Toate sunt blonde, deci vinovate, în Hades cu ele!

           Slujitorul le aruncă pe spatele vânjos plin de cicatrici—probabil torsul fusese luat de la un gladiator roman--și se urcă în carul zeiței.Inorogii de metal activară câmpul cuantic , ochii li se aprinseră, roșii de vampir—trebuie să schimbe lookul ăsta groaznic doar e soția lui Zeus-- și țâșniră pe bolta înstelată. Mă rog, noaptea asta era cam cețoasă, dar în mintea Herei sintagma suna bine. Îi dădea sentimentul că universul se schimbă după dorințele ei. De fapt Zeus era cel care... la dracu!, cine a lăsat resturi de la incidentul Roswell să plutească pe lângăStația Spațială Internațională?Of, muritorii ăștia, dacă nu ar fi jucăriile preferate ale mărețului Zeus i-ar zdrobi, i-ar face tocăniță de...naiba știe ce. Important e să ajungă în temniță înaintea soțului ca să le interogheze pe nenorocitele astea. Apoi îl va avea pe Zeus doar pentru ea. Tocmai își imagina cum va face dragoste pasională, devastatoare, înălțătoare, zeiască, cu orgasme multiple când...

-Am ajuns, stăpână, o întrerupse din visare slujitorul.

-Bine, sclavule, torturează-le, întinde-le oasele fă-le să spună și câte orgasme au avut azi noapte.

-Stăpână?

-Ce mai e tembelule?

-Ce-i aia orgasm?

- Nu contează, află care se culcă cu Zeus și raportează-mi

-După siesta de după-amiază sau înainte?

Dădu să-i tragă o înjurătură și apoi se gândi mai bine. Reînviatul avea dreptate. Deja se simțea obosită după escapada din creierii nopții.

-La șapte ore după ce Zeus naște soarele pentru muritorii ăia stupizi.

-Care din ei , mare zeiță?

-Cum care? Se zdropși Hera întărâtată. Apoi realiză că nu-i spusese idiotului planeta.Pentru viermii de pe Marte.

-Facă-se voia ta, stăpână, se retrase slujitorul,întorcându-i spatele.

-Ți-am zis să ieși cu fața la mine și spatele spre ușă, nu invers. Cu toate că în seara asta nu arăți rău deloc.Dar, nu! N-am să mă cobor în halul ăsta. Găsesc eu unul de talia mea. Deschise Iliada și Odiseea, căutând visătoare bărbatul perfect pe care să-l creeze în laboratoarele Olimpului pentru mâine noapte.

-Ăsta! Căscă ea plictisită, arătând imaginea unui brunet vânjos cu privire de spintecător.Doar trebuia să mai schimbe registrul din când în când, să nu-i scadă libidoul până la reîntâlnirea cu mărețul Zeus. Slujitorul preluă însărcinările și dispăru în temnița umedă unde blondele începuseră să se trezească.

                                 ...

- Cum adică niciuna nu e amanta lui Zeus? tună Hera într-o criză de orgoliu rănit, punctată de palpitații la corasonul ei zeiesc. Adică n-am pe cine să mă răzbun ?Asta-i blasfemie!

-Mărită stăpână, zise slujitorul preaplecat și umil.Am folosit toate metodele de tortură: smulgerea unghiilor, întinderea oaselor și a ligamentelor, halucinogene și biciuirea, modelul preferat de înălțimea voastră, cel cu pisica cu nouă cozi.

-O să te arunc în cuva dezintegrării!

-Mărită zeiță, zeii Olimpului îmi sunt martori, blestemat să fiu, să mă arunci în Hades de te mint, acestea sunt niște femei nevinovate.Poate n-ați căutat unde trebuia.

-Ce vrei să zici, zevzecule? Îndrăznești să mă înfrunți?Eu nu greșesc niciodată!

-Sugeram doar că poate femeia căutată e din altă lume, mai depărtată de măreția Olimpului.

-Cum? Insinuezi că Zeus, măritul rege al tuturor ființelor cuvântătoare, tatăl nostru care ne-a creat pe toți din suflarea lui divină s-a încurcat cu o muritoare?

-Totul e posibil, maiestate.

-Și conferința de pe Jupiter?

-E doar  un paravan. Urma cuantică din teleportatorul zeiesc duce către Pământ.

-Ce? Netrebnicul! O să mi-o plătească el cu vârf și îndesat!Când trebuie să sosească?

-Peste trei zile.

-Faceți pregătirile necesare pentru o intrare triumfală.

-Când netotul se îmbată îmi spune  și ce lapte a supt de la maică-sa. Îi arăt eu lui să mă mai umilească așa, pe mine, zeița zeițelor, stăpâna muritorilor și pântecul care a rodit cele mai frumoase, angelice făpturi!

       Urletul ei se auzi în tot regatul, provocând înfiorare în rândul zeițelor. Doar se știa ce nebună era Hera.Când o apuca paranoia, nimic nu-i stătea în cale.Toți zeii se teleportară cu caleștile în toate colțurile universului până-i trecea criza hormonală.

                                     ....

         Mulțimea se înghesuia să-l vadă pe măritul Zeus ca la o lansare de film hollywoodian. Carele aurite măsurau trei metri în lungime și roțile aveau circumferința de un metru jumate.

      Muritorii căscau gura  la  statuetele incastrate în mașinăriile zburătoare.Inorogii argintii scânteiau  în lumina orbitoare a soarelui de vară: așa hotărâse Hera, să schimbe adierea plăcută a primăverii cu înăbușitoarea căldură a lunii lui cuptor.Privea cu o plăcere perversă grecii, asudând sub armurile strălucitoare de paradă.

      Armata de eroi mărșăluia triumfătoare de ziceai că tocmai s-a întors din cel mai aprig război.Esplanada cu tronul de diamante plutea, oferindu-i Herei o priveliște panoramică asupra mulțimii de oamenii. Femeile se întrecuseră în etalarea toaletelor cumpărate din colțurile cele mai îndepărtate ale universului, bărbații se împăunau precum cocoșii cu soațele lor pline de bijuterii, fiecare levitând pe o platformă cât mai tehnologizată, semn al statutului social.

         Pe sol se înghesuia prostimea suportând praful , căldura și mirosul înțepător de trupuri nespălate.

Deodată, răsună muzica sferelor din mâinile pricepute ale muritorului Vanghelis și un car imens își croi drum într-o rafală de fulgere și imagini holografice ale universului. Purpuriu, verde, galben se îngemănau într-o simfonie de culori demne de un zeu. Doar trebuia să  impresioneze cu alaiul său regesc, să-și arate puterea inimaginabilă de a crea orice doar printr-un singur gând.O, da! Hera se întrecuse pe ea însăși. Acum să te văd muritoareo, poți să faci și tu ce am făcut eu pentru Zeus al meu?Nici vorbă!Acum va înțelge iubitul meu soț că eu sunt stăpâna inimii sale, pe când blonda aia cu țâțe de vacă e doar o...Hera o blagoslovi cu toate invectivele învățate de la negrii din Harlem, sau erau europenii ăia cu limba lor imposibilă, huni, maghiari, unguri, chiar așa, care o fi diferența? Nu conta. Își vărsase năduful pe rivala ei și acum  aștepta să-și întâmpine soțul în cele mai sexy straie posibile: o bustieră de aur  ce ar fi stârnit invidia oricărei femei, părul împletit în complicate modele  japoneze de gheișă, brățări fine cu diamante și perle, o fustă care abia de-i acoperea coapsele arămii și-i scotea în evidență triunghiul lasciv acoperit cu o frunză stilizată. Genele false și tușul negru făceau ochii verzi de trei ori mai mari, nasul fin, bărbia cu gropiță, buzele senzuale date cu un ruj ce-și schimba nuanța la orice mișcare imperceptibilă, fiecare detaliu fusese pus la punct cu minuțiozitate pentru iubitul ei soț.

       Când carul  lui Zeus ajunse la câțiva metri de ea, Hera își scoase bustul în față, mișcă provocator din șolduri și îi trimise un pupic imaginar din palma deschisă, pictată cu henna și arabescuri complicate.Simțea tensiunea sexuală dintre ei. Se apropie plutind de mărețul Zeus. Dar parcă era mai înalt, ce pățise? Poate că așa dorea el, să nu fie zărit în detaliu de toți muritorii, poate că păstrase această intimitate doar pentru iubita lui soție!

Dar  de când arăta soțul ei ca un brunet slăbănog cu pelerină argintie și joben de magician cu imagini schimbătoare? Cărți de joc, porumbei și alte bazaconii se derulau ca într-o reclamă luminoasă pe latura verticală a pălăriei.Personajul bizar purta cizme de piele cu ținte și ochelari în formă de romb. Ramele sclipeau intermitent în culorile curcubeului. Hera vru să-l întrebe cine dracu era și cine-i dăduse lui voie să-i strice parada când, ciudatul personaj scoase dintr-un buzunar imaginar o ditamai bazuka și trase o salvă.

         Hera privi îngrozită cum abdomenul ei superb se transformă într-o gaură însângerată și, înainte să se dezmeticească, magicianul o aruncă în spate ca pe un sac de cartofi și o teleportează într-un deșert împuțit.

-S-a făcut șefu! Zise omul, trântind-o pe Hera la picioarele unui bătrân chelios, cu o burtă ce se revărsa din uniforma armatei americane.

-Uite-ți biștarii și dispari!

       Vocea arogantă o făcu pe Hera să se enerveze în ultimul hal. Pocni din degete și rana îi dispăru. Păi ce credea idiotul ăsta, că o poate învinge pe ea, nemuritoarea zeiță Hera? Ce mama dracu se întâmplă? Rana se redeschide de parcă ar fi trecut un obuz prin ea,  lățindu-se până la gât, șiroind de sânge.

-Ai nevoie de o mână de ajutor? Rânji burtosul.

-Cine dracu ești și ce vrei de la mine? Știi cu cine te pui, netotule!

-Da, cu mărita zeiță, bla, bla, stăpână peste tot universul și așa mai departe.

      Omulețul enervant râse până se înecă. Scoase un hârâit din gât și pocni din degete. Imediat apăru un negru slăbănog, îmbrăcat într-un costum sclipitor și-i întinse un pahar cu apă. Tuși de câteva ori să-și dreagă glasul:

-Eu sunt Stăpânul Timpului, draga mea. Dar unde îmi sunt manierele, te rog, ia loc.

          Un scaun apăru de nicăieri și Hera se trezi prăbușindu-se în el neputincioasă, doar pentru că măscăriciul ăsta chelios fluturase din mâna grăsuță, plină de inele cu diferite blazoane.

-Cronos e zeul timpului, piticanie!, răcni Hera furioasă.

-În mitologia greacă, sigur că da ,draga mea, însă nu aici.

-Și mă rog, ce înseamnă aici?

-Ești într-o singularitate.

-Haida de! Asta e o imbecilitate de-a muritorilor.

-E un loc în care...

-Da, știu, toate legile se anulează. Rahat! Zeus, soțul meu a creat universul și îți spun clar că asta-i cea mai mare cretinie inventată de oameni!

-Poate în universul lui Zeus, dar acum ești în nodul virtual.

-Unde?

-Nu contează. Ceea ce trebuie tu să știi este că de aici nu poți pleca fără voia mea.

-Ce șmecherie mai e și asta?

-Șmecheria generalului Marshall, se prezentă cheliosul, tragând cu nesaț dintr-un trabuc.

-Și asta ar trebui să mă impresioneze?

-Dacă vrei să te mai întorci vreodată în multiversul tău nenorocit, da.

-Nu înțeleg nimic, zise Hera disperată.

-Nici nu trebuie...deocamdată.

-Dacă asta e vreo mascaradă de-a ta, Zeus, jur că...

-Ha!Ha!

Râsul o enervă și mai tare:

-Zeus, termină cu tâmpenia asta, e vina ta că am devenit o scorpie geloasă, tu m-ai înșelat primul.

-Zeus n-are niciun amestec, crede-mă.Dacă cumva contează pentru inima ta de viperă, să știi că încă te iubește, blonda e doar o jucărie sexuală.

-Știam eu!nu-și putu ascunde Hera încântarea.

-Orgolioasă și proastă ca toate zeițele! Replică zeflemitor Marshall, aruncând trabucul cât colo.

      Nimeri capul negrului. Acesta urlă îngrozit când părul îi luă foc.

-Ți-am zis să nu-mi mai aduci de-astea contrafăcute, hoț împuțit!

-Dar stăpâne, jur că le-am luat de la cel mai bun dealer.

-Tacă-ți fleanca dacă nu vrei să te trezești în cușca virtuală.

-Da, stăpâne, se îngălbeni la față omul.

-Ți-am zis să taci.

-Da , stăpâne.

-Of, imbecilul ăsta începe să mă calce pe nervi. Ia-o pe târfa asta de aici și dispari!

     Pocni din degete și se urcă într-un vehicul cenușiu, evaporându-se nu se știe unde, sub privirile îngrozite ale Herei.

                          ....

      Mă numesc Jonathan. M-am născut pe Pământ în anul 2050, cu șaisprezece ani înainte de marea distrugere. Legendele urbane spun că Zeus a trimis cataclismul la tropice, drept răzbunare pentru răpirea soției sale. Hera fusese închisă într-o lume virtuală până își ispășea păcatele. Zeus, cu toată armata lui din Olimp n-a reușit să o salveze. Se pare că zeița a rămas pentru totdeauna în nodul virtual, fiindcă nu dorea în niciun caz să se schimbe. Credea că toate crimele sale sunt îndreptățite.      De ce doar ea fusese pedepsită pentru atrocitățile comise, pe când Zeus scăpase, era un mister de nedeslușit. Poate că era mai puternic decât Stăpânul Timpului, sau, cine știe, dragostea pentru Hera îl salvase. Nimeni nu știa răspunsul acestei dileme. Acum nu mai avea vreo importanță. Răul fusese făcut.

         Se întâmplase într-o seară. Eram cu Elizabeth pe veranda casei. Priveam stelele, albastrul azuriu al cerului și așteptam momentul potrivit să o sărut.Apoi am observat privirea de ciută speriată, fugind de pușca vânătorului mârșav. Am urmărit irisul ei căprui, catifelat și atunci am strâns-o în brațe cu putere, încercând să îi dau curaj. Inima îmi bătea ca o tobă africană în mijlocul unei ceremonii, gata să-mi spargă cușca pieptului de adolescent îndrăgostit.

-Ce se întâmplă, Jonathan?

     Cerul s-a aprins dintr-o dată. Mingea de foc se îndrepta vertiginos spre lanul de porumb din curtea bunicului.   Asta ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă clipă a vieții mele, să îi simt buzele fierbinți, să-i explorez delta trupului, ca un navigator în căutarea tărâmului de vis.

-Nu știu ce se întâmplă Elizabeth. Putem afla într-un singur fel.

     Am luat-o la fugă până la observatorul astronomic. Era la o aruncătură de băț și totuși plămânii îmi ardeau ca după o cursă infernală. Undeva în străfundurile subconștientului un ceas ticăia alarmant. Aveam un sentiment ciudat că o să urmeze ceva teribil.

-Bunicule, ce se întâmplă?

 Privirea lui speriată spunea totul.

-Ia hovercraftul și fugi cât mai spre nord. Mi-a aruncat cheile mașini, disperat.

-Dar tu?

     Vocea mea suna ca hârâitul unui moșneag.Aș fi vrut să fiu puternic, pentru el, pentru Elizabeth, însă frica pusese stăpânire pe mine.Strângeam cheile în mână până la sânge. Nu reușeam să mă mișc.Eram într-un coșmar. Auzeam vocea vătuită a bunicului, buzele i se mișcau într-un urlet de groază. Timpul parcă se oprise în loc, ca într-o peliculă derulată cu încetinitorul și apoi, liniștea s-a spart în bucăți de sticlă, mi-am recăpătat controlul corpului, urletele de groază ale bunicului mi-au rănit timpanele și dintr-odată am perceput realitatea:

-Duce-ți-vă odată! GPS-ul hovercraftului o să vă ghideze către Antarctica. Fugiți cât mai puteți.

   Imaginile calculatorului erau înfiorătoare. O ploaie de stele căzătoare, ba nu, Doamne Dumnezeule mare, erau meteoriți!

-Elizabeth! Am răcnit terifiat, vino!

Ea s-a agățat de mine disperată și am gonit de nebuni, neîndrăznind să privim cerul explodând într-o jerbă de flăcări. Peisajul se schimba treptat, pe măsură ce înaintam, oprindu-ne doar ca să alimentăm hovercraftul și să luăm ceva de-ale gurii de la benzinăriile automate înșirate de-a lungul șoselei.

-Trebuie să merg la baie, a zis Elizabeth după o zi întreagă de alergătură.

     Am încuviințat obosit și am tras pe dreapta. Peisajul te înfiora. Cerul se înnegrise, în depărtare se auzeau explozii, era imposibil să nu te gândești că încă o casă a ars, alți nevinovați au murit în flăcări, neputincioși.

     Trecuse ceva vreme și Elizabeth tot nu ieșea din baie. De ce dura atâta? Și apoi am avut din nou sentimentul acela că ceva rău s-a întâmplat. Am intrat după ea. Un blond îi ținea cuțitul la gât. După urmele de seringă din brațul drept mi-am dat seama că era drogat.

-Te rog, dă-i drumul îți dau cipul meu. Are două mii de credite pe el. Am scos din buzunarul pantalonilor extractorul și mi-am scos cipul din palma stângă.

-Nu vreau banii tăi! Am nevoie de lexarton 7. Altfel iubițica ta o pățește!

-Bine, uite, mergem la un frate de-al meu , e dealer. O să-ți dea câtă marfă ai nevoie, doar , te rog, nu-i face rău.

-Mișcă-te! Mai repede, trebuie să-mi iau doza înainte să fac o criză! Căcat, mai am câteva ore și intru în sevraj.

     Ne-am urcat în hovercraft și am gonit cât puteam de repede spre Tom. Nu știam dacă mai locuiește în parcul de rulote, însă merita să încerc, pentru ea.

Tom a ieșit cu pușca după el, beat mort:

-Cine dracu ești?

-Sunt eu, Jonathan, fratele tău.

-Frati-miu e mort! urlă el scos din minți.

-Tom , te rog, ajută-mă !l-am rugat plângând.

-Nu mai boci, imbecilule, acum nu mai ți-e rușine cu mine?

-Tom , știi că bunicul m-a obligat să te abandonez.

-Sigur, mie-mi spui! Tu întotdeauna ai fost băiețelul preferat al bunicuțului! M-ai lăsat baltă, pramatie!

-Tom, te implor fă-o pentru Elizabeth.

-Și io ce am la afacerea asta? Măcar un futai bun?

      Și atunci mi-am ieșit din minți. Am simțit adrenalina curgându-mi prin vene. Am strâns din pumni și am răcnit:

-Te omor, nenorocitule dacă o atingi, drogat împuțit!Din cauza ta a murit mama, ești un ticălos! Credeam că te-ai schimbat, dar văd că-ți place să te bălăcești în propria-ți mizerie!

-Te crezi mai bun ca mine? Las că-ți arăt eu ție, căcănarule!

    Aia a fost ziua în care mi-am descoperit puterile. Am simțit sângele urcându-se la creier și am levitat. Rulota lui Tom s-a ridicat în aer, pământul s-a cutremurat. Nu mai puteam să mă opresc. L-am omorât. Mi-am ucis propriul frate dintr-un orgoliu tâmpit. Credeam că așa o protejez pe Elizabeth. Jonathan izbucni în plâns și se lovi cu capul de masa metalică.

-Oprește înregistrarea. Ieși din programul virtual, se auzi vocea lui Collin, agentul Securității Planetare.

      Jonathan privi pereții cu imaginile amintirilor sale schimbându-și aspectul, redevenind metalici ca ai tuturor celulelor.

-Aș vrea să mă omorâți odată, zise el învins.

-Puterile tale sunt prea valoroase pentru noi. O să-ți storc fiecare amintire până o să aflu cum îți funcționează creierul ăla bolnav, și atunci o să creez o armată ca să mă răzbun pe Zeus pentru că mi-a ucis familia.

-Ticălosule, nu ești cu nimic mai bun decât el!

     Paharul cu apă începu să tremure odată cu masa, Collin fu ridicat în aer și se izbi de tavan.

-Paza! urlă el furios.

       Soldați în uniforme negre cu căști de titaniu își făcură imediat apariția. Îl amenințară cu armele cu laser în timp ce Collin îi administră drogul. Pereții celulei începură să-și piardă materialitatea, dansau pe o muzică bubuitoare. Creierul explodă în mii de amintiri dureroase, culminând cu imaginea lui Elizabeth alunecând de pe pasarela metalică, cenușie, căzând interminabil, din nou si din nou, cu ochii măriți de spaimă, strigându-l disperată.El întindea mâna să o salveze, se arunca după ea, aproape că o atinse cu degetele și apoi se trezi tras înapoi de patru securiști.

      Collin îi implanta cipul cu care îi accesa amintirile și ea cădea pe asfalt într-o baltă de sânge cu ochii deschiși, acuzatori, sau poate așa i se părea lui,erau doar îngroziți. Conștiința făcea sunetul bufniturii ei pe caldarâm să reverbereze până la explozia neuronilor într-o jerbă de flăcări și apoi leșină, ca de fiecare dată după interogatoriu.Era închis în Cazemata Virtuală de trei luni Singura dorință era să nu se mai trezească în veci. Oare Dumnezeu îl va ajuta? Există Dumnezeu?

                            ...

      Se trezi din nou pe strada mocirloasă, cu lampioane chinezești și cerșetori care se încălzeau la focuri făcute în butoaie ruginite. Era a treia oară când avea visul ăsta și începuse să se întrebe dacă nu cumva trăise o altă viață într-un alt univers. Sau poate era doar drogul administrat de Collin. Ce ar trebui să înțeleg din coșmarul ăsta? Concentrează-te, își spuse, e ceva important ascuns acolo, în acea amintire, ceva important care va schimba soarta întregului univers. Vocea din creier nu se mai oprea. Era clar că înnebunise de tot.

-Concentrează-te! repetă vocea, de data asta pe un ton imperativ care nu admitea replică.

-Ieși din mintea mea! urlă Jonathan. Degeaba. Ca întotdeauna, subconștientul îi era controlat de securiștii care făceau experimente, încercând să creeze soldatul perfect cu abilități multiple, telekinetice, psihotronice, de orice fel, doar să câștige un avantaj strategic.

      Se imersă înapoi în coșmar. Nu înțelegea ce amănunt trebuie să capete. Știa  doar că are o senzație de deja vu, ca și cum ar fi fost propria lui amintire blocată de un stres posttraumatic. Trebuia să spargă blocajul mental.Poate dacă va găsi ce trebuia îl vor lăsa în pace. Dar ce ? Care detaliu aparent nesemnificativ îi scăpase printre degete?

-Du-te înapoi în budoarul chinezoaicei,îl îndemnă vocea.

     Ura locul ăla murdar, îl îngrozea perspectiva de a retrăi momentul când făcea sexul ăla pervers cu prostituata vândută pe nimica toată de pescarii din propria familie, doar ca să-și deschidă ei un magazin stupid să mai urce pe treapta socială, să scape din satul ăla murdar, plin de hoți, drogați și curve.

-Sapă mai adânc, auzi din nou vocea. Privește camera, ascultă cuvintele fetei, orice poate să deschidă o ușă spre mister.

-Ce mister?

      Simți o arsură cumplită în creier și realiză că nu are încotro.Trebuie să retrăiască întâmplarea asta, să-și aducă aminte cine a fost cândva și ce rol a avut el în toată povestea asta.Altfel n-o să scape de ei niciodată.Și dacă totul va fi în zadar?

-Aveai o misiune secretă, încercă să-l lămurească vocea.

-Pe dracu!

-Ai trăit mai multe vieți, avem nevoie de tine ca să salvezi universul.

-Ăsta-i doar un clișeu, nu știu ce să caut, sunt în ceață complet.

-Caută codul secret, nu se lăsă impresionată vocea.

-Ce cod și unde să caut?

      Vocea dispăru la fel de brusc cum apăruse. Se trezi singur. Chinezoaica, să fi avut cel mult 16 ani se dezbrăca de chimonoul de mătase albă imprimat cu modelul universului.

     Simți erecția umflându-i pantalonii și se lăsă în voia simțurilor. Fata rămase goală și-i întinse o cravașă, așteptând s-o biciuiască.

-Nu, de data asta n-o să o fac! Dacă e amintirea mea înseamnă că pot să o controlez. Nu o să mai fiu o brută, o să schimb ceva.

-Nu-ți place de mine? Începu fata să plângă.Mama san o să mă drogheze din nou dacă nu te satisfac. Te rog ia cravașa.

-Nu, de data asta o să-mi spui cine ești și ce caut eu aici.

-Sunt Yang Li, părinții mei...

-Nu-mi servi iar povestea aia lacrimogenă. Vreau adevărul, vreau să-mi dai codul secret!

    Fata tresări și duse degetul arătător la buze.Jonathan îi făcu semn din cap că a înțeles. Luă cravașa, lovi patul cu putere și fata țipă cât mai artistic.Apoi fata luă vestonul lui, numără nasturii și-l smulse cu dinții pe al treilea.    Scoase dintr-un sertar un bilețel  de piele și scrise pe el un număr. Se prefăcu că-l sărută pe ochi și-i șopti la ureche:

-Codul ăsta activează cipul.

-Care cip? O întrebă el din priviri. Fata luă nasturele și se duse la fereastră. Lumina căzu pe el și nasturele își schimbă culoarea succesiv: alb, galben, roșu. Se auzi o bătaie în ușă. Acum era momentul când gorilele trimise de peștele fetei îl umflau în bătaie. Sări pe geam, coborî pe scara de incendiu și fugi cu prima ricșă, trasă de un chinez în picioarele goale. Îi aruncă două monede și reveni în camera sordidă unde locuia cu femeia grasă și urâtă.

-Unde ai fost? Îl întrebă negresa.

-Culcă-te la loc, ești obosită, ai muncit toată ziua.

Femeia îl privi mirată. Nicioadată nu fusese așa drăguț cu ea:

-Ai omorât pe cineva și vrei să te ascunzi la mine? Se enervă ea dintr-odată.

-Dormi și lasă-mă dracu-n pace! Urlă el, speriat că ar putea să-l descoasă ca de obicei.Mereu în punctul ăsta îl apuca plânsul, îi spunea tot și ea îl turna la poliție. De data asta însă hotărî că va fi altfel.

-Credeam că ai făcut ceva, ursuleț, rânji ea și își dezveli trupul.

-O, Doamne, acum trebuia să facă dragoste cu ea. Închise ochii și se gândi că asta e ultima oară când mai intră în amintirea asta.Termină rapid și femeia se întoarse cu spatele începând să sforăie. Slavă Domnului, acum să vadă ce-i cu codul ăla.

       Aprinse veioza și puse nasturele sub ea. Lumina desluși un punct minuscul pe spatele nasturelui. Luă un ac și-l înfipse acolo. Din punct ieși un fascicul holografic ca displayul unui calculator. Apăsă pe el și-i ceru parola. Introduse numărul dat de chinezoaică. O sferă se materializă în aer .Pe obiectul plutitor scria„ Proiectul Cassidy„.Durerea îl străfulgeră în fiecare neuron și apoi  explodă într-o cascadă de amintiri reprimate. O blondă subțire zâmbindu-i fermecător în timp ce-i pregătea micul dejun, băiatul care îi semăna perfect sărea în brațele lui radiind de fericire, drumul cu mașina până la Corporația Cuantică, colegii lui de laborator arătându-i progresele uimitoare. Vorbeau dar el nu înțelegea.Era o altă amintire blocată. Deschise fișierul cu numele soției sale și căută înfrigurat răspunsuri.După o oră ceea ce găsi îl făcu să încremenească. Nu , nu putea fi adevărat, nu, el nu ar face așa ceva, Doamne, nu!Urletul îl făcu să iasă din amintire.Se trezi prăbușit pe podeaua celulei, tremurând incontrolabil ca un epileptic.

-Repede, auzi vocea lui Collin, da-ți-i un calmant, să nu crape înainte să-i aflăm secretul.

       Rânjetul securistului fu ultima imagine înainte să alunece într-un coșmar. El inventase mașinăria care controla mințile oamenilor, el era omul de știință nebun care crease zeii.Nu! Imposibil, trebuie să fie o minciună! Și apoi, adevărul îl izbi ca valurile unui tsunami: era o amintire implantată.

     Nenorociții încercaseră să-l facă să se simtă vinovat ca să afle planurile Proiectului Cassidy. Ei bine, o să le dea el cu tifla, să-i vedem atunci, ce or să facă! O să se prefacă de-al lor până o să scape de aici și atunci o să o caute pe Elizabeth. Continuă să-i rostească numele până adormi plângând.

      Era din nou în ultima amintire cu ea. Tom, fratele lui drogat era sub resturile rulotei, ca o păpușă dezarticulată. Elizabeth se agăța de el tremurând ca o frunză și-i repeta obsedant că-l iubește, să se liniștească, să nu mai omoare oameni, nu era nevoie să mai facă asta, au scăpat. Îi arătă vehiculul din garajul părăsit. Era o navă stelară .

-Poți să o repari?

-Unde vrei să mergem cu ea?

      Elizabeth își ridicase ochii spre Jupiter.De mult timp dorea să meargă în vacanță acolo. Niciodată nu avuseseră destui bani pentru asta. Acum nu mai aveau încotro. Zona arctică rămăsese singura neatinsă de meteoriți. Era prea frig și prea puține avioane cu alimente și doctorii ajungeau în partea aia. N-ar fi rezistat mai mult de trei luni.Jonathan a lucrat febril două săptămâni aproape fără pauză. Când motoarele navei s-au aprins a sărit în sus de fericire.Erau salvați. Sau cel puțin așa au crezut. Jupiter nu s-a dovedit țara făgăduinței pe care o visaseră.Fuseseră naivi să își închipuie că vor fi primiți cu bunăvoință.      Când li s-au terminat creditele, din turiștii serviți cu amabilitate peste tot au devenit dintr-o dată niște proscriși.Erau emigranții ăia murdari veniți de pe o planetă moartă. Fără viză de ședere, fără serviciu, fără casă. Și atunci, după ce au fugit luni de zile prin catacombe, au făcut cele mai înjositoare joburi, de la gunoier și menajeră, până la dealer de droguri și îngrijitoare de bătrâni într-un spital psihiatric, Jonathan a reușit să strângă destule credite ca să-și cumpere dreptul de rezident.

       Și apoi totul a început să meargă din ce în ce mai bine.A schimbat locul de muncă până în vârful piramidei.După cinci ani de chin în sfârșit devenise managerul departamentului de marketing.Vindea pachete turistice la prețuri exorbitante și primea 25% din profit.S-a mutat în orașul de sus, Top of The World, cum îi spuneau colegii săi bătându-l pe spate încurajator; acum nu mai era un paria, era unul de-al lor.

          Elizabeth era fericită. Putea să stea acasă și să picteze.El trăsese de niște sfori și îi deschisese o expoziție.Totul a fost minunat până când Jonathan i-a cerut un copil. Niciun tratament din lume n-a putut să o ajute să rămână însărcinată.Relațiile dintre ei s-au răcit.Jonathan a început să își petreacă din ce în ce mai mult timp la serviciu.Elizabeth a plecat într-o dimineață și nu s-a mai întors decât peste o lună.

-Unde dracu ai fost? A urlat el scos din minți.Nu m-ai sunat, n-ai zis nimic, m-ai părăsit fără nicio explicație. La ce te-ai mai întors, Elizabeth?

-Acum nu mai sunt Elizabeth.

-Poftim?

-Acesta a fost prețul plătit.Am folosit toate creditele de pe tablourile vândute ca să merg pe Marte. E un proiect secret, dar o să avem un copil.Am o nouă identitate acum. Elizabeth și-a dat jos peruca neagră și părul s-a revărsat în cascade blonde. Și-a pus implanturile în retină și ochii i-au devenit albaștri.A scos scannerul din buzunar și l-a trecut peste datele de identificare din brațul drept.Nume: Cassidy, vârsta: 30 de ani, părul : blond, ochii: albaștri, semne distinctive : o cicatrice sub umărul drept în formă de triunghi, statut: rezident al planetei Marte, starea civilă: căsătorită cu Jonathan Burton și el rezident al aceleiași planete pe baza căsătoriei cu  sus numita Cassidy.

-Nu înțeleg, Cassidy.

-Putem avea o nouă viață acolo, pe planeta verde. Știi, au terraformat Valea Marineris și acum e un paradis cu domuri de cristal. Nu vezi? E perfect!Ți-am obținut și o slujbă la institutul de cercetare Corporația Cuantică. Nu e minunat?

      Și a fost, până când el aflase că mașinăria de controlat creierul  urma să fie folosită în scopuri militare. Au încercat să fugă. Securitatea Planetară și-a trimis agenții. Au alergat, Jonathan în față, trăgând cu pistolul clasic, fără niciun efect  asupra uniformelor ranforsate și căștilor de titaniu, Elizabeth în urma lui, cărându-l în brațe pe Sean, fiul lor de numai șapte ani.Platforma care lega cele două clădiri paralele, construite față în față, la o distanță de o sută de metri, devenise alunecoasă.

-Ploaie blestemată!

    Elizabeth alerga înnebunită, piciorul îi alunecă, aproape căzu, dar el o prinse. Cum? Ce dracu? Parcă aici era momentul când se izbea de stradă, sau..., o , nu! Trebuie să mă concentrez!Și atunci imaginea se schimbă.Soldații îi prindeau pe toți într-o plasă organică, cu cât te zbăteai mai tare cu atât ți se lipea de piele mai rău. Apoi îi despărțeau. Elizabeth striga disperată după Sean, în timp ce copilul îi era smuls din brațe cu brutalitate și dus... unde o amenințase securistul că îl va duce? Trebuie să te concentrezi, la naiba, Jonathan, e vorba de familia ta, haide odată! Citește-i de pe buze!

Ploaia răpăia spărgându-i timpanele, nu mai percepea nimic altceva. Haide, te rog, Jonathan, intră mai adânc în amintirea asta. Liniștea vătuită a cuvintelor izbucni într-o simfonie de răcnete animalice:

-O să-ți luăm copilul și o să-l ducem unde îi e locul, printre cei ca el, născuți în eprubetă! Ha! Ha! Ce credeai că nu știm cine ești? Idioato! Noi controlăm totul!Chiar credeai că o să te lăsăm să faci un copil cu abilități psihotronice fără să-ți facem nimic?Ți-am implantat un cip în retină prin care vedem tot ce ți se întămplă.Știm că băiatul a devenit periculos.Îl vom folosi, va deveni unul dintre soldații noștri.

-Cu ea ce facem, șefu?

-O ducem la clinică.

-Pentru ce, n-ai zis să o ucidem?

-Să mai nască și alți soldați perfecți pentru noi, desigur, doar nu credeai că m-a apucat mila, nu ?!

-Dar doctorul mi-a zis că nu mai pot face alt copil, zise Elizabeth, disperată.

-Nici nu trebuie sa rămâi gravidă, îți implantăm ovulul fertilizat în eprubetă. Se pare ca sperma soțului tău conține genele necesare pentru a crea copii perfecți.

-Lăsați-o în pace, doar de mine aveți nevoie! Încercă Jonathan să o salveze.

-Se pare că nu. Avem nevoie de medicamentul care i-a alterat ADN-ul , de Proiectul Cassidy.Îți spune ceva numele ăsta?

-Dar nu mi l-au administrat decât o dată! Izbucni ea în plâns.

-Pe dracu! Știam de clinica aia, doar e a noastră! Din câteva sute de femei inseminate doar tu ai născut mutanți.

-Nu înțeleg, Jonathan nu s-a culcat cu altă femeie.

-Nici nu trebuia, draga mea.

       Și atunci Jonathan înțelese ce era cu toate analizele alea complete, cu donările de sânge, mostre de țesut, celule stem și spermă din fiecare lună. Fusese mințit că era procedura standard pentru toți angajații institutului Corporația Cuantică. De fapt doar el era expus unor experimente. Acum începuse să realizeze de ce de multe ori avea sentimentul că din viața lui lipsesc ore, uneori zile de care nu-și putea aduce aminte cu niciun chip. Experimentaseră deja mașinăria de controlat ADN-ul prin cipuri. O, Doamne, de o lună toți locuitorii de pe Marte aveau astfel de cipuri când deveneau rezidenți! Atunci ce naiba mai doreau de la el? Și unde îi duseseră familia? Înseamnă că... da, nu știau toate amănuntele proiectului. Sau nu ? Întrebări paradoxale curgeau prin fluxul de neuroni. Simțea că o ia razna.Trebuia să intre din nou în amintirea aia, să acceseze toate detaliile Proiectului Cassidy. Era mai mult decât o manipulare ADN aleatorie sau un cip implantat în creier. Sigur era vorba de ceva mult mai complex. Altfel l-ar fi omorât deja.

-Știu ce vreți să aflați, zise el într-o zi.  Dar mai întâi vreau să îmi văd familia.

    În cameră intră Cassidy, ținându-l de mână pe Sean. Se apropie de el și îl sărută.

-Cred că aveți nevoie de intimitate, rânji Collin, lăsându-i singuri.

      Blonda semăna perfect cu soția lui dar ceva era ciudat la ea. Arăta de parcă nu fusese încarcerată nicio zi. Să se fi gândit securistul ăla  împuțit la sănătatea ei? Nu, era ceva în neregulă. Îl mângâia degeaba, încercând să-l convingă că era soția lui. Elizabeth nu era așa de dezinhibată în pat și nici atât de perversă încât să facă dragoste în fața lui Sean. Lucrurile pur și simplu nu se legau. Degeaba transformaseră celula virtuală în fosta lor casă.Totul părea artificial.

-Știi că Artie ar fi fost fericit să ne vadă împreună!

-Da, ar fi fost un bunic grozav. Păcat că a murit în explozie.

Jonathan rânji cinic:

-Pe bunicul meu nu îl chema Artie. Se pare că mașinăria voastră nu a reușit să acceseze și amintirea asta, nu? Dacă erai Elizabeth știai că numele lui era Gareth.

-O, da , mă scuzi iubitule, securiștii ăștia m-au speriat de-a binelea. M-au amenințat că îl omoară pe Sean dacă nu te fac să cooperezi cu ei.

-Minți, clonă blestemată, ești doar un android programat, nu știai că oamenii nu fac dragoste în fața copiilor? Dacă nu-mi văd familia nu vă spun nimic! Doar marțienii  consideră că sexul în grup e ceva normal și le fac educație sexuală copiilor de la o vârstă fragedă, prin propriul exemplu, cât de scârbos și lipsit de etică, nenorociților! Vreau să-mi aduceți familia chiar acum!Fără arma mea secretă nu o să câștigați niciodată războiul cu Zeus! Credeați că nu o să îmi aduc aminte că și-a trimis trupele să vă înrobească? Degeaba încercați să îmi implantați amintiri false, știu că toți sunteți controlați prin nodul virtual! Nimic nu îl va opri pe Stăpânul Timpului câtă vreme vă omorâți între voi, inconștienților!Suntem într-o buclă temporală ca și Hera până când o să învățăm să renunțăm la războaie!

-Bravo! Aplaudă în batjocură Collin. Frumos discurs! Și nu, n-ai dreptate, nu o să ieșim din lumea virtuală cu duhul blândeții, ci construind o armă și mai puternică. Cum crezi că poate Zeus să controleze universul? Cu mintea! De asta avem nevoie, de oameni cu puteri mentale conectați toți la teleportatorul cuantic. Dacă vrei să-ți mai vezi familia ar fi bine să te apuci să construiești arma aia blestemată!

-De unde știu că soția și copilul meu mai trăiesc?

-Ai de ales?

-Da!

-Pe dracu! O să-ți explorez mintea până când...

--O să fac un accident cerebral și atunci nu o să îți mai servesc la nimic. Ești sigur că vrei să riști?

Collin schimbă o privire cu doctorul închisorii:

-Bine, o să-ți vezi familia câteva minute.

-O zi!

-Câteva ore e tot ce pot să îți ofer. Nu te aștepta să fie o priveliște prea frumoasă. După ce au stat închiși atâta timp, Elizabeth într-o clinică și copilul într-o fortăreață militară...

Cuvintele rămaseră suspendate în aer ca o ceață deasă.

                              ...

      Orașul plutitor se deschise ca o floare de lotus . Locuitorii începură să se trezească încetul cu încetul. Cartierele se transformau rând pe rând în flori de liliac, petale de trandafir, orhidee și tot ce-și mai închipuise arhitectul australian Julian Cormack.

    La început, colegii lui îl luaseră în râs pentru pasiunea lui ridicolă pentru natură. Azi, oricare dintre ei visa la un post  în compania lui. A fi designer acolo, la cel mai înalt nivel al Flowers Universe era o onoare pe care n-o primiseră decât 50 de oameni aleși pe sprânceană.   Ingeniozitatea și ideile noi contaseră mai mult decât experiența îm domeniu. De aceea avuseseră loc revolte de stradă. Peste o săptămână foștii arhitecți se resemnaseră. Modelele lor învechite nu mai aveau succes. Acum era lumea tinerilor trăsniți. Cu cât forma era mai asimetrică și sfida mai tare legile gravitației, cu atât era mai bine primită de public.

-Bună dimineața, domnule Cormack! Zâmbi secretara cu dantura ei perfectă de manechin, punându-i cafeaua și croissantul cu unt pe birou.

    Cormack flutură din mână și femeia ieși supusă. Julian ura moda asta tembelă. Ce-i aia la fiecare jumătate de an să faci operație estetică? Nici nu se obișnuise cu  vechiul look al secretarei că acum trecuse de la bruneta siliconată la blonda anorexică. Femeile astea erau  chiar tâmpite rău de tot. Pe de o parte manifestau pentru egalitatea drepturilor cu bărbații, pe de alta se lăsau manipulate de corporațiile care vindeau cele mai noi operații plastice. Oare nu realizau că de la o vreme toate arătau la fel? Până și modulația vocii era aceeași: caldă, umilă, supusă. Mai că dorea să intre și la el în birou o femeie normală , cu grăsime și glas isteric, doar așa în amintirea vremurilor când ele se zbăteau să fie mai mult decât jucăriile sexuale ale masculilor. Toate citeau aceleași reviste idioate și acceptau aceleași sfaturi: să fie blânde, înțelegătoare și să își accepte soarta. Manifestantele feministe erau doar vreo douăzeci de negrese obeze consumatoare de droguri.

-Un apel privat urgent pe linia cinci! Îi întrerupse secretara șirul gândurilor.

-Alo?

-Domnule Cormack. Nu mă cunoașteți dar am o propunere pentru dvs.

-Știți câte apeluri din astea primesc pe zi? Cum ați făcut rost de numărul ăsta?

-Să zicem că avem un prieten comun.

-Pe cine?

-Nu vă pot divulga numele lui.Dar aș putea veni în biroul dvs. să discutăm.

-Dacă nu-mi spuneți cine sunteți mă tem că nu vă pot ajuta domnule...

-Numele meu nu are importanță.Ce contează este că știu de unde vin banii cu care finanțați proiectele companiei.

-Am un profit frumușel, așa că nu știu despre ce vorbiți. Acum, dacă nu aveți nimic important de comunicat aș vrea să încheiem această conversație.

-Știu de Proiectul Cassidy și de fratele tău, Collin.El ți-a pus pe picioare afacerea, nu-i așa? E prietenul meu și îmi e dator.

-Cine dracu ești și ce tot vorbești acolo?

-Calmați-vă domnule Cormack, sau pot să-ți spun Julian? Ar trebui să spui da, având în vedere că eu i-am scăpat pielea lui frati-tu.

-Nu înțeleg, începu să-i tremure vocea lui Julian.

-Cum, nu ți-a spus de unde ia banii pentru idealistul său frate?

-Habar n-am ce tot îndrugi acolo.

-Când Cazemata Virtuală a fost descoperită toate activitățile subversive au ieșit la iveală. Collin a vândut planurile Proiectului Cassidy arabilor. Când s-a aflat de asta, eu am fost agentul care l-a salvat de plutonul de execuție.

-Și ce legătură am eu cu toate astea?

-Ești în mare pericol, Julian. Jonathan e pe urmele tale. Collin i-a omorât familia și i-a sondat creierul până a aflat planurile armei secrete .

-Și de ce nu rezolvi asta cu fratele meu?

-Dă drumul la știri pe canalul opt.

Julian deschise plasma. Fața fratelui său era încadrată într-un chenar roșu.Era considerat terorist intergalactic și căutat în toată Federația Planetară.

-Nu înțeleg ce vrei de la mine.

-Fișierul Cassidy e la tine.

-Nici nu știu ce dracu e aia! Se sperie Julian de-a binelea.

-Securitatea Planetară îl vrea. Mai ai cinci minute să iei laptopul de pe birou și să fugi înainte să-și tragă arăboii, securiștii sau orice spion rus un glonte drept în cap. Te aștept la intersecția Floarea de Lotus cu Margaretei nr. 5.

Julian rămase perplex. Apelul fusese întrerupt. Stătea cu telefonul transparent  în mână, paralizat de frică. Nimic nu avea sens. Și apoi capul îi explodă în mii de cioburi de gheață, bucăți de puzzle zburând în jurul lui ca într-un coșmar. Trecea printr-una din imagini așteptându-se la o izbitură dureroasă.În loc de asta se imersă într-o apă cleioasă care îi umplu nările, plămânii și îl lăsă aproape inconștient.Zvâcni instinctiv din brațe și se lăsă moale ca un muribund acceptându-și soarta. Valurile îl împresurau din toate părțile, furioase, gata să-l înșface, văzu o lumină albastră și se pregăti să îl întâlnească pe Dumnezeu.

-Om peste bord, căpitane!

-Două brațe vânjoase îl traseră în sus. Smith îl trânti peste marginea corabiei.Era un marinar bătrân, șchiop și chior, cu o barbă plină de resturi de mâncare.Gura îi mirosea a rom amestecat cu whisky prost, diluat cu apă. Julian vomită și se trezi cu un pumn în față.

-Nu pe puntea mea, jigodie, abia am spălat-o! Răcni bătrânul cu picioarele goale.

Ochii matelotului Smith sclipiră cu șiretenie:

-Hai să te ajut să ajungi în cabină.

Îl luă pe sus. Înjurăturile bătrânului se estompară, pe măsură ce coborau sub punte.Smith îi turnă pe gât o gură de rom și-l așeză pe patul de scânduri.

-Dormi, prințișorule, o să te facă Smith bine cu licoarea lui.

    Abia când se trezi peste câteva ore își dădu seama că îi lipsea ceasul de aur. Se ridică în capul oaselor și vomă încă o dată, apoi se privi în ciobul agățat deasupra patului.Ochii verzi erau injectați ca ai unui bețiv, în cap avea o claie neagră, cârlionțată, fața era a unui tinerel de vreo 25 de ani îmbrăcat într-un costum specific anilor 1900. În picioare avea cizme scâlciate, de piele, nasturii vestonului de mătase, cu modelul universului țesut pe piept, sclipeau ciudat în lumină: alb, galben, roșu.

    Căută disperat un act de identitate prin toate buzunarele dar nu găsi nimic. Se dezbrăcă și o luă din nou sistematic.Buzunarele  vestei și ale pantalonilor fuseseră deja golite.În schimb, cămașa albă avea gulerul suspect de tare. Îl tăie cu un cuțit. Mâinile îi tremurau. Aproape că scăpă pe podeaua de lemn biletul din piele.Cineva scrisese pe el un nr din șase cifre care nu-i spunea nimic.Se trânti pe pat deznădăjduit și izbucni în plâns.Se auzi un ciocănit în ușă. Sări în sus și se izbi de grinzile navei.Tangajul îl făcu să cadă la picioarele lui Smith.

-Ți-am adus asta, îi întinse el un joben.Frumoasă fătucă! Rânji apoi, întinzându-i o fotografie cuochinezoaică.Dădu să plece când își aminti de scrisoarea din buzunar. I-o întinse și zâmbi.

       Julian mulțumi, apoi observă căptușeala tăiată a jobenului. Pipăi pălăria și dădu peste o umflătură aproape insesizabilă.Scoase de acolo o bucată de plastic cu fotografia lui: Jonathan Williamson, operator computer, Corporația Cuantică, anul emiterii cardului 2075.Julian începu să tremure și luă o dușcă de rom, așteptând să se trezească din coșmarul ăsta. Nu se întâmplă nimic. Bău toată plosca și se prăbuși pe pat , învins.

                            ....

       Insula tropicală te făcea să nădușești.Înaintam cu macetele în mâini, croindu-ne drum prin vegetația deasă.Păianjenii și muștele țețe nu mă înfricoșau cât șerpii veninoși.Toți băieții buni fuseseră gata să dea ochii cu creatorul lor dacă nu ar fi fost Smith cu licorile lui ciudate.

     Inima începu să-mi bată într-un ritm anormal. Ceva urât avea să se întâmple:

-Fiți cu ochii în patru, fraților.

-Ho! Ho! Acum e de-al nostru, râse matelotul Jim.

-Da, nu mai poartă țoalele alea șmechere, doar comoara de la gât, hârâi glasul tabagic al lui Carpenter.

-Ce comoară? Sări Smith, gata să-mi reteze beregata.

-Nu-i nimic ce ai putea vinde, ceasul de aur i l-ai șmanglit din prima zi, vulpoi bătrân!

-ce vrei să spui? Se luă la harță matelotul.

-Nimic, bătu Carpenter în retragere. Ai luat rom pentru toată lumea din banii ăia, restul biștarilor sunt ai tăi.

-Nu înțeleg de ce mai poartă nasturii ăia vechi și poza cu fătuca, doar nu o s-o mai vadă niciodată!

Carpenter îi dădu un ghiont și mă privi lung.

Ochii mi se întunecaseră, începusem să tremur, strângeam cu putere maceta.

-Hei, prietene, glumeam, ești cel mai de nădejde pirat pe care l-am avut vreodată pe Cassidy.

-Ce ai zis?

-Am zis că ești de-al nostru acum că ne-ai salvat fundurile de toate lighioanele.

-Nu, după asta, ai zis un nume.

-A, e vechiul nume al corabiei, Cassidy. Era numele  soției mele, păr mirosind a liliac și trup de zeiță. Era în anul...

-O! izbucniră băieții, nu din nou, ne-ai mai spus-o de o sută de ori!

-Dar băiatul nu  o știe, nu-i așa? îmi făcu el cu ochiul.

-Mi-ar plăcea să o aud, i-am făcut eu pe plac.

-Era într-o noapte  cu fulgere și tunete. Marea era brăzdată de valuri uriașe, mai mari decât rechinul ucis de Carpenter săptămâna trecută. Io i-am zis iubitei mele Cassidy să stea acasă, dar ea îndrăgostită, n-a putut să stea departe  de iubitul ei. Pirații lui Carmichael au atacat, blestemat să fie, să n-aibă parte de odihnă nici în rai, nu că ar avea el ce căuta acolo printre oamenii buni.        Avea tunuri mai bune ca ale mele. Băieții s-au luptat ca niște lei, dar pe cinci din ei tot i-am găsit sub punte cu burțile despicate. O salvă de tun a spart cabina scumpei mele Cassidy. Am scos-o de acolo, am adus-o pe punte înainte să se înece. Dar blestematul mi-a luat-o, Carmichael a răpit-o. Nu stiu ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu îmi este martor că de data asta nu mint, i se aprinseră lui ochii injectați de băutură. Parcă văd și acum. O frânghie mai tare ca fierul a ieșit din burta unei balene uriașe zburătoare și a înghițit-o pe Cassidy. M-am agățat de frânghie, însă oamenii lui Carmichael au aruncat cu fulgere în mine. Trebuie să fi făcut vreun pact cu diavolul să aibă așa arme. Luni întregi am ratăcit pe mare, căutând-o, m-am lăsat și de băutură un timp, am strâns-o în butoaie și am vândut-o în portul spaniol. Cu banii luați mi-am cumpărat o corabie mai bună. Acum aveam și eu tunuri puternice, însă niciodată zeul Thor nu m-a ajutat cu fulgere, blestemat să fie, să putrezească în ...

Bătrânul se înecă și începu să tușească până când unul din baieți îi dădu o gură de rom. O bău lacom si continuă:

-N-o să uit niciodată cum a tras-o cu sfoara aia până sus în cer, s-a auzit o bubuitură cât zece tunuri și a dispărut într-o flăcăruie imensă. E o imagine care mă obsedează de ani întregi. Am mers pe la toate vrăjitoarele din port, până și în catacombele Parisului la nebunul ăla cu ochi de broască și păr zbârlit, de parcă ar fi văzut-o pe mă-sa violată de o hoardă de vikingi. Își spunea om de știință. Nimeni nu mai auzise de așa o bazaconie. Un timp am stat prin cârciumi, ascultând poveștile marinarilor bătrâni. Niciuna nu semăna cu a mea. Multă vreme lumea m-a crezut nebun și nu am mai reușit să adun niciun echipaj. M-am căsătorit cu Meredith. Blândă fetișcana, dar nu așa frumoasă cum era Cassidy a mea. I-am făcut patru copii, i-am lăsat tot aurul strâns pe mare și am plecat. În fiecare seară o visam pe Cassidy strigându-mă:

-Salvează-mă, vino în lumea de sus.

Și n-am mai putut. A trebuit să-mi iau cea mai vajnică corabie pe care o poate avea un căpitan și iată-mă:de zece ani cutreier mările, orice hartă  veche o urmez, găsesc comori nemăsurate pe care știți că le împart cu voi...

    Aici povestea se întrerupse câteva momente. Băieții îl aprobară dând pe gât și ultima picătură de whisky urmată de râgâituri.

-...dar nicio comoară  nu e la fel de mare ca biata mea Cassidy. Așa că băiete, du-te , caut-o pe chinezoaica ta, altfel viața n-are rost. Fără iubirea ei o să te simți rupt în două, o să ajungi un bătrân furios și lacom ca mine. Și dacă-i nevoie de o lamă să taie beregata vreunui dușman noi suntem aici, nu-i așa  băieți? Îl aprobară într-un cor de urale. Săgeata otrăvită se înfipse la câțiva centimetri deasupra capului . Smith o smulse din copac și urlă:          -La arme, flăcăi!                                                            -Atacați!, îi ținu isonul Carpenter.                                                    -Haideți, nu vă lăsați, bătrânul Smith e aici să vă apere pielea voastră puturoasă bună de nimic, până când...                         -Discursul îi fu întrerupt de o săgeată .Din gât ieși sângele gâlgâind. Băieții se întărâtară și mai mult.Prinseră zece negri și îi sfârtecară fără milă.                                                          -Te-am răzbunat , bătrâne, dormi în pace, zise Carpenter, aruncând ultima lopată de nisip peste movilă.Agăță vesta de crucea rudimentară făcută din două surcele găsite pe plajă, rosti o rugăciune, vărsă o picătură de rom și  spuse cu o voce gâtuită:                                                                            -Să mergem!

-Eu rămân.                                                                                            -Julian, Jonathan sau cum ți-o zice , ai căzut și te-ai lovit la cap?

-Rămân, simt că aici o s-o găsesc.

-Nu-i nimic aici în jungla asta împuțită.

-Ba e, dacă știi unde să cauți.

-Lasă-l, zise unul din mateloți, e dreptul lui.

-Cum vrei, dar ai grijă la tăietorii de capete.

    Julian privi corabia îndepărtându-se, devenind un punct minuscul la orizont. Văzu cerul cenușiu. Trebuia să-și găsească un adăpost. În prima noapte dormi sub frunzele unui palmier, în a doua găsi un culcuș abandonat de vreun animal. Mâncă scoici și pește crud. Îi era frică să nu ataragă atenția vreunui trib dacă făcea focul.O luă printr-o palntația de bananieri.                                                                   Auzi în depărtare răcnete de canibali și o luă la fugă. Ajunse gâfâind lângă trei pietre. Erau ciudate, familiare, tăiate în munte parcă de mâna omului, ba nu, de ceva mai puternic, de un laser. Pipăi febril toată suprafața rocilor.Erau prea netede ca să fie tăiate cu dalta. Ceva îi spunea că aici era comoara ascunsă, pe care o căutase Smith toată viața.Luă nasturii jachetei din săculeț și-i potrivi în găurile minuscule.Nasturii luminară și o ușă se deschise în munte.                                                                      Intră. Primul care îl izbi fu mirosul de formol și carne putrezită. Înaintă cu băgare de seamă.Ajunse la o bifurcație. Poate că acum era vremea să folosească numărul găsit pe bucata de piele. Apăsă pe nasture dar nu se întâmplă nimic. Ceva nu era bine.Simțea miros de medicamente, clor și metal încins.O luă prudent în direcția mirosului și după vreo 200 de metri intră într-o sală uriașă de beton.  Borcane cu lichid amniotic adăposteau creaturi ciudate, cuve imense de inox bolboroseau.Lichidul roșiatic fierbea împrăștiind un miros de carne putrezită. Auzi zgomot de pași în fața lui și se ascunse dupa unul din borcanele de patru metri în care plutea un hibrid între maimuță și liliac. O femeie înaltă de îi ajungea capul la tavan, să tot fi avut vreo șase metri, bătu din palme. O suită de hibrizi îmbrăcați în cearceafuri albe, prinse pe umăr, începu să inspecteze cuvele de inox.Lichidul care bolborosea cel mai tare era și cel mai important.Scoaseră tuburi și cabluri de oțel din priză și așteptară.Din cuvă se ivi un monstru: cap de dinozaur, picioare de elefant și tors de gladiator.

-Ce naiba era locul ăsta? Femeia gigantică bătu din palme fericită ca un copil când primește cadourile de Crăciun.

-Câți mai avem gata?

-Încă o mie, mărită zeiță!

-Perfect! Acum o să-i arăt eu cheliosului de Marshall cine-i Stăpânul Timpului.Chiar credea imbecilul că Zeus nu o să vină să mă elibereze?Pregătește și clonele.Începem invazia universului!Mai întâi o să trimitem un android drăguț să se infiltreze printre ei și apoi îi vom zdrobi! E gata seria de androizi?

-Da, mărită stăpână.

-Perfect, pregătește-i!

Din cuve începură să iasă rând pe rând oameni la fel: aceeași față prelungă, aceiași ochi verzi și tors puternic.Se aliniară goi în fața Herei, ca un batalion de soldați, așteptând să primească uniformele albe.

-Sunteți gata să-mi îndepliniți ordinele?

-Da, stăpână, răspunseră ei într-un glas.

-Perfect, zise femeia satisfăcută.Acum să le dăm oamenilor ce își doresc: androizi care să muncească în locul lor.După zece ani pământeni se vor fi obișnuit așa de tare cu prezența lor că nici nu își vor da seama cine le sunt dușmanii.Asta mi-e răzbunarea, Stăpân al Timpului! rânji ea, batjocoritor.Acum să te vad, ce ași mai ai în mânecă?Eliberează și ceilalți androizi!

Din miile de cuve ieșiră clone de bărbați și femei de toate rasele. Primiră însărcinarea să –i slujească pe pământeni până când Hera le va trimite semnalul pentru începerea invaziei. O, ce dulce era răzbunarea! Ce contau zece ani tereștri pentru o zeiță nemuritoare?Izbucni într-un râs isteric ce-i făcu pielea găină lui Julian.

Și atunci amintirea îi curse prin vene ca o otravă.Ăsta era Proiectul Cassidy, asta era arma de manipulare în masă.Ce putea face? Perspectiva era infiorătoare. Nu avea decât o singură soluție.Altfel universul asa cum îl știa el va dispărea pentru totdeauna.Se strecură printre cuve până la teleportatorul cuantic.Trebuia să se întoarcă în timp să oprească totul.Se trezi din nou înconjurat de bucăți de gheață plutind deasupra lui. Fiecare din ele reprezenta o amintire a vieților trecute.Dar care din reîncarnări era drumul corect?Concentrează-te, la naiba!Caută indicii, Jonathan.Asta era!Trebuia să meargă în universul acestui Jonathan, oricine ar fi fost acel alter ego al său. Ba, nu, era o greșeală, mai fusese Jonathan și nu se schimbase nimic.Privi pe rând bucățile de gheață. Când se apropia de ele, imaginile amintirilor se succedau cu repeziciune, frânturi ale vieților despre care nu avea niciun indiciu. Avea doar cinci minute până la închiderea teleportatorului. Își trecu mâna peste fiecare din bucăți.Puzzle-ul pur și simplu nu se lega.Va trebui să riște.Și apoi o văzu. Era Cassidy.Nu știa de unde îi venise ideea asta.Doar nu semăna în niciun caz cu Cassidy a lui.Era o cioară din Harlem, priza heroină și se prostitua pentru câteva credite.Imaginea crescu în intensitate și claritate:două buze violete făcându-i o felație.Nu se mai putu abține. Termină în cavitatea ei bucală.

-Nu în gură, alb nenorocit, n-ai plătit destul pentru asta!

Se trezi într-o cameră elegantă de hotel.

-Ce ai privirea asta speriată? îl luă în râs femeia.

Negresa era îmbrăcată într-o rochie de seară roșie cu spatele gol.Decolteul generos scotea în evidență bustul umflat, natural, nu siliconat, îi zise ea, mândră.

-Hai să coborâm, șeful ne așteaptă.

Se lăsă îmbrăcat într-un costum Armani gri cu dungi fine, care îi dădea un aer de om de afaceri.Femeia îl conduse în holul celui mai elegant hotel pe care îl văzuse vreodată.

-Unde suntem?

-În Dubai, prostuțule, desigur. Apropos, sunt agenta Cassidy.

-Ce?

-Cum, nu ți-a spus șeful? Sunt noua ta colegă.Ce, n-ai mai lucrat cu femei până acum, domnule Stanislaw?

-Nu știu despre ce dracu vorbești.Credeam că ești o prostituată.

-A, aia? Făcea parte din plan. Am improvizat un pic să pară autentic.Toți sunt cu ochii pe noi, zâmbi ea semnificativ, arătându-i dintr-o privire camerele incastrate în tavan.

Deodată candelabrele de cristal începură să zornăie, mesele să tremure și podeaua se umplu de crăpături. Invitații se priveau speriați unii pe alții, încercând să își mențină echilibrul până când marmura podelei se transformă într-un crater uriaș la capătul căruia vârtejul absorbea mobilierul scump.Atunci se produse vacarmul.Oamenii urlau scoși din minți, alergau călcându-se în picioare, într-o disperată încercare de a ieși din clădirea zguduită de cutremur.Femeile își rupeau tocurile să poată fugi mai ușor, bărbații spărgeau ferestrele cu scaunele și săreau fără să se mai uite înapoi la însoțitoarele lor.Frica era un sentiment mai puternic decât loialitatea față de femei. Instinctul de conservare îi făcea pe toți să se îmbrâncească precum animalele din savana africană, fiecare încercând doar să-și salveze viața, fără nicio milă pentru cei rămași în urmă.

Julian încerca să o tragă pe Cassidy cât mai departe de crater, când se trezi dezbrăcat până la piele.

-Pune asta pe tine,îi întinse ea costumul transparent.Trebuie să sărim în crater.

-Ești nebună?

Groaza întipărită pe fața lui Julian o făcu să izbucnească:

-De ce dracu mă aleg eu mereu cu cei mai tâmpiți parteneri? Cică rasismul a dispărut acum o sută de ani, căcat!E un vortex temporal, Stanislaw, sari dracului odată!

Urlă înnebunit când negresa îl împinse în vârtejul uriaș. Avea senzația că fiecare atom al corpului se descompune în mii de bucăți, simțea o căldură înăbușitoare pentru ca în secunda următoare să înghețe de frig. Nu se opri din țipat până traversară vortexul și se izbiră de podeaua metalică.

-Ridică-te, pămpălăule! îi aruncă negresa priviri ucigătoare. Cine dracu ești? E clar că asta e prima ta misiune! N-ai mai trecut printr-un vortex până acum?

-Nu, recunoscu Julian copleșit. Și drept să spun, nici eu nu mai știu cine sunt.

-Stanislaw Kowalski, agent al Poliției Intergalactice, gradul I, fost colonel de infanterie stelară, decorat de două ori cu...

-De unde știi toate astea? o întrerupse Julian uluit.

-Ți-am citit dosarul, idiotule! Acum spune-mi cine dracu ești cu adevărat și ce ai făcut cu Stanislaw, dacă nu vrei  să-ți zbor creierii ăia nenorociți. Niciun om cu pregătire militară nu ar fi urlat ca o fetiță în vortex!

-Uite ce e, nu știu cine e Stanislaw ăsta, am călătorit prin multivers și...

-Dracu să o ia de treabă. Mă crezi tembelă sau ce? Ești un spion împuțit.

Scoase arma și i-o puse la tâmplă:

-Ai zece secunde să îmi spui adevărul înainte să te dezintegrez.

-Sunt Julian Cormack.

-Arhitectul nebun care a dispărut într-o explozie acum o sută de ani? Trebuie să inventezi o poveste mai bună de atât ca să mă păcălești, veni răspunsul sarcastic.

-Dar îți spun adevărul!, răcni Julian cu ochii măriți de groază.

-Aflu io imediat cine mama dracu esti.Șefu, ne-am întors. Am nevoie de un test ADN chiar acum, zise Cassidy, apăsând pe nasturele albastru al costumului.

-Nasturele ăsta, rosti Julian.

-E un transmițător

-L-am mai văzut undeva.

-Toți agenții îl poartă. Așa comunicăm c cu baza, și ce-i cu asta?

-Proiectul Cassidy era ascuns într-un cip inserat într-un nasture.

-Ce tâmpenie mai e și asta? Niciun spion nu ar veni cu o scuz așa de idioată.Și totuși, știi de proeictul Cassidy, e ceva suspect. Aflăm noi imediat cine ești domnule și  atunci  nu o să mai spui povești de copii cu nasturi, auzi, ce prostie, toată lumea știe că informațiile secrete se află într-un  cip implantat în creier!

Julian se trezi înconjurat de patru soldați îmbrăcați în uniforme albastre. Unul din ei avea un aparat verde în care băgă mostra ADN . O picătură de salivă era de ajuns.

-Nu se află îm baza noastră de date, anunță soldatul pe un ton plat.

-Cum adică? Toți locuitorii sistemului galactic sunt catalogați. Încercați cu sânge! Nenorociții ăștia de spioni, cred că ne pot duce de nas ca pe niște țânci!

Urmară câteva minute insuportabile în care Julian numără secundele disperat. Răspunsul soldatului îl făcu să răsufle ușurat:

-L-am găsit în arhivă. Dar e imposibil! Omul ăsta a murit într-o explozie acum...

-O sută de ani, îl completă Cassidy uluită.Totuși corpul lui nu a fost niciodată găsit.

-Agent Cassidy, zise șeful, cred că te paște o promovare Tocmai l-ai găsit pe cel mai important om din istorie. El e cel care știe cum pot fi opriți androizii.

-Informează-l pe generalul Marshall, rânji Cassidy satisfăcută.                                                                

      Razele soarelui îi arseră retina. Clipi des, lăcrimând dureros ca un moșneag. Zăpada lucea ciudat, împiedicându-l să aprecieze corect distanțele. Furtuna de azi noapte răsturnase cortul, îl luase pe sus într-un vârtej asemănător tornadelor  și-l aruncase în crevasa adâncă. Trăise un adevărat coșmar până la primele raze ale dimineții, când începuse să-și caute disperat prietenii cu care plecase acum trei luni în expediție pe Pământ.

Totul mersese ca pe roate o perioadă de două luni. Reușiseră să catalogheze zeci de specii endemice și să transmită datele la baza din nord. Însă după un timp vremea începuse să se strice.Comunicațiile erau îngreunate și proviziile pe sfârșite.                                                Allan îi spusese căposului de Marshall că era cazul să plece înapoi pe Marte, dar ce, te puteai înțelege cu nebunul?A ținut-o pe a lui până în pânzele albe, că el a sponzorizat expediția și nu poate să renunțe așa ușor.     Apoi îi ținuse o adevărată lecție de istorie despre marii pionieri, care nu precupețiseră niciun efort  pentru a cuceri noi orizonturi, tot tacâmul, până când îi făcuse pe cei 20 de membri ai expediției să se simtă niște lași.   Acum Allan îl blestema de toți sfinții, căutând cu detectorul de căldură orice urmă de ființă omenească. Dăduse peste o vulpe polară. Animalul o zbughise prin pădurea înghețată , imediat ce Allan călcase pe crengile căzute ale unui pin uscat.                                                               Auzi seracurile scrâșnind și se opri.Inima îi bătea nebunește, reverberând cu fiecare secundă.Realiză că urma o avalanșă și o luă la fugă. Plămânii îl ardeau, respirația sacadată îi îngreuna mișcările executate automat, din instinct de conservare.

Alunecă pe o pantă abruptă, zăpada îi trecu peste cap, căută disperat după o gură de aer, când o izbitură în ceafă îl făcu să leșine, acoperit de stratul gros de nea.Zăcu așa o bună bucată de vreme. Presiunea omătului îi provocă un atac de panică. Până acum nici nu știuse că suferă de claustrofobie, nici nu fusese într-o situație care să-i declanșeze o stare psihică atât de proastă. Frica îl înnebunea. Simțea o greutate apăsându-i pieptul musculos, o senzație de sufocare și, pentru prima oară în viață , crezu cu toată ființa lui că va muri acolo.

    În mintea încețoșată îi apăru Elizabeth, logodnica lui zâmbitoare cu privirea caldă a ochilor negri, mama întinzându-i platoul cu prăjituri, ca de fiecare dată când o vizita, cam rar în ultima vreme. Ce-i drept, fusese ocupat cu multe proiecte și nu avusese timp să treacă prin Illinois și acum regreta. Cel mai mult îi părea rău de cearta cu taică-su.Bătrânul era încăpățânat și ursuz, coleric și ilogic uneori, dar totuși, era părintele lui și poate că n-o să-l mai vadă niciodată, nu o să mai joace șah împreună și Allan nu apucase să-și ceară scuze pentru că îl făcuse tiran și țărănoi necioplit.                                                                    Adevărul era că tatăl lui muncise din greu ca să-și întrețină familia. Întotdeauna avusese așteptări foarte mari de la Allan și acesta îl dezamăgise. Taică-su era de modă veche. Nu putea concepe ca o femeie să-și câștige existența cot la cot cu un bărbat. În viziunea lui femeia trebuia să fie doar gospodină și mamă iar bărbatul să asigure pâinea familiei. Îi reproșase de multe ori băiatului său că era un fătălău pentru că Elizabeth câștiga la fel de mult ca el, și apoi, ce meserie mai e și aia, cercetător? El fusese miner toată viața și disprețuia tot ce nu avea legătură cu munca fizică epuizantă. Degeaba încercase Allan să-l convingă că un cercetător are multe calități, nu e un conțopist, face mai mult decât să scrie toată ziua rapoarte în spatele unui birou. Tatăl lui văzuse aparatura folosită în expediții și ridiculizase munca fiului său, de aici răceala relațiilor dintre ei și în final o serie de certuri urâte la masa de Crăciun.                                                          Maică-sa izbucnise în plâns și Allan plecase trântind ușa, urmat de Elizabeth, roșie la față, indignată de misoginismul viitorului ei socru. Allan jurase că n-o să mai treacă pe acolo niciodată. Apoi i se făcuse milă de maică-sa și venise la Sărbătoarea de Ziua Recunoștinței, când refuzase categoric să mai discute cu taică-su.                      Bătrânul se simțise jignit, tunase și fulgerase toată seara că nimeni nu îl respectă în propria lui casă și frații lui, Mike și John, îi ținuseră partea moșneagului.

-Allan, ești aici?

Vocea lui Marshall îl trezi din visare. Glasul se auzea doar în creierul lui.Să fie o halucinație?Cum putea răzbate voce camaradului său prin atâția metri de zăpadă?Nu, nu e Marshall, e doar imaginația lui, sau poate că stratul de zăpadă nu e așa de mare cum credea? Încercă să-l strige, dar din gât ieși doar un gâlgâit jalnic de muribund.Buzele i se uscaseră și setea îl chinuia îngrozitor. O să moară aici ca un idiot, și pentru ce?Ca să demonstreze căposul de Marshall că expediția asta a avut rezultate mai bune decât cea organizată de rivalul său, Iuri,rusul ăla înfumurat, plin de bani.Marshall alergase pe la toate companiile , ministerele și academiile până obținuse jumătate din suma necesară călătoriei. Cealaltă jumătate fusese din conturile bancare destinate celor două fiice, Alice și Dorothy, sigur că dementul ăsta dorea cu tot dinadinsul să câștige premiul pentru cea mai bună expediție. Așa își acoperea toate cheltuielile și putea pune banii fetelor înapoi fără să afle isterica de nevastă-sa.

-Allan, unde ești frate?

De data asta vocea părea că-i sfredelește creierul. Ce mama dracului se întâmplă? Am luat-o razna de la oboseală,asta e ,se admonestă Allan.

-N-ai luat-o razna, tembelule, sunt aici, deasupra ta!

-Glasul îl înspăimântă de-a binelea. Era clar că se țicnise definitiv. Zăpada fu dată la o parte încetul cu încetul și Allan văzu fața zâmbitoare a lui Marshall.

-Ce faci băiete? Eu încerc să te salvez și tu taci ca mutul, ia și bea niște ceai.

-Cum dracu m-ai găsit? Făcu Allan ochii cât girofarul poliției.

-Prin telepatie, desigur, răspunse Marshall cu cel mai calm glas posibil. Apoi continuă:

-A, am uitat că tu ești singurul fraier fără abilități psi. Ce faci mutra asta? Credeai că o expediție așa de importantă e lăsată pe mâna amatorilor? În afară de tine și de fătuca aia Liz, sau cum io zice lu nevastă-ta, toți suntem din trupele speciale. Doar nu credeai că bag banii într-o excursie de rahat ca să cauți tu animalele tale idioate?!Adevărul e mult mai profund băiete, sunt implicate organizații interplanetare.

-Și ce căutați voi de fapt?

-Toate la timpul lor copile, doar nu vrei să te am pe conștiință. Dacă te prinde mafia rusească măcar să n-aibă ce stoarce de la tine.

-Ce baliverne îndrugi acolo?

-Nu te ambala așa tare Allan, până la urmă îți fac un serviciu. Tu vezi-ți de mamiferele tale și eu de jocul meu politic,pricepi?

-Adică tu știai de la început că expediția asta e doar o acoperire pentru politicieni? Și ce mama naibii ți-a venit să mă implici și pe mine în tot rahatul ăsta?

-Tu ești savantul, am nevoie de tine să descoperi peștera în care e ascuns cipul.

-Despre ce tot vorbești?

-Armata de androizi perfecți care o să-mi ofere mie puterea și o să mă ajute să ajung în nodul virtual.

-Asta-i crimă!

-N-ai încotro, trebuie să mă ajuți, sunt telepat de tip 5 idiotule, dacă nu faci ce vreau eu îți fac creierul chisăliță.Mișcă-te mai repede, peste o săptămână trebuie să raportez la centru.

-Nenorocitule! Urlă Allan când simți fiecare atom al corpului desfăcându-se în milioane de elemente infinitezimale, de la învelișul electronilor până la protoni și neutroni, izbucnind într-o jerbă de  lumină albă și apoi recompunându-se bucată cu bucată. Răsuflă ușurat când își simți din nou mâinile și picioarele.

-Te-am lămurit cum stau lucrurile? Îl batjocori Marshall.

-Să mergem, răspunse Allan învins.

-Generalul Marshall? Întrebă uluit Julian.

-I se mai spune și Stăpânul Timpului, răspunse Cassidy mândră că se află în subordinea lui.El a reușit s-o oprească pe Hera timp de o sută de ani. Acum e rândul tău să ne ajuți.

Julian avu din nou senzația că ceva ciudat s-a întâmplat în trecut, ceva legat de acest Marshall. Și apoi îl văzu: chelios, cu burtă și un rânjet sadic pe față. Nu putea fi salvatorul universului. Un zumzăit enervant îi invadă creierul.Căuta piesa lipsă din labirintul amintirilor sale.Pâcla deasă îl orbea fără milă.Ar fi vrut să plece cât mai repede din acest univers. Intuia în adâncurile subconștientului că omul din fața lui nu era cine pretindea că este. Și totuși oricât se străduia nu reușea să localizeze pe autostrada informațională acea verigă lipsă care i-ar fi dat răspunsul la întrebarea „Cine era Marshall?„

Știa că amintirea era acolo, adânc infiltrată în rețeaua neuronală și totuși nu putea să se apropie de ea. Un scut invizibil îl împiedica să ajungă la cel mai important adevăr.Imagini fantomatice i se perindau prin fața ochilor, încerca să atingă acel element de legătură de care avea nevoie în lanțul evenimentelor trecute pentru a putea înțelege prezentul. Se imersă în labirintul junglei peruviene.Structura de piatră din fața lui era veche de secole și totuși părea tăiată perfect, ca și cum anticii ar fi avut tehnologie modernă.

-Allan, mișcă-te mai repede, deschide sanctuarul ăsta odată. Mayași blestemați! De ce mama dracului trebuia să ascundă așa de bine artefactul?

-Ai răbdare, am nevoie de timp să înțeleg cum se deschide, încercă să-l calmeze Allan.

-Dă-te la o parte imbecilule, o să-l arunc în aer.

Explozia îl trânti pe Allan la pământ.Când se ridică rămase perplex.În fața lui se întindea o încăpere imensă cu inscripții mayașe.

-Ce scrie?, îl întrebă Marshall nervos.

-Ochiul este cheia destinului omenirii.

-Ce cretinie mai e și asta?

-De unde dracu să știu?

--Îți sugerz să afli dacă ții la viața lui Elizabeth.

-Ce ați făcut cu ea?

-E într-un loc sigur, cel puțin cât timp cooperezi.

-Eu mă pricep la mamifere nu la...

--Știu că ai făcut studii de arheologie și antropologie, istorie antică și...

-De unde știi toate astea?

--Descifrează enigma dacă vrei să o mai vezi pe Liz și nu mai trage de timp.

Transpirația îi lipise cămașa de piele, capul îi ardea, parcă tot corpul era în flăcări. Îi venea să-l strângă de boașe pe Marshall însă n-avea nicio șansă.Căută febril în toate cotloanele camerei. Nu era niciun simbol care să semene cu un ochi. Habar n-avea ce să facă. Se terminase, o să-l omoare și pe Liz de asemenea și doar el e de vină. N-avea nicio scăpare.Marshall avea puteri psihotronice , nu putea să-l mintă. Degeaba încerca să-l păcălească. Și atunci, mana cerească îi căzu din cer, văzu ochiul unui zeu incrustat în podeaua de piatră. Apăsă cu putere. Nu se întâmplă nimic.

-Mișcă-te dracului! Ordonă Marshall. Puse explozibil și se îndepărtă. Era o trapă.Cutia de aur fu deschisă dintr-o lovitură. Înauntru se aflau mai multe dispozitive electonice. Camera se umplu de holograme cu istoria umanității, oamenii de știință de pe Sargasa îl creaseră pe Adam din încrucișarea ADN-ului lor cu australopitecii de pe Pământ. Alte holograme înfățișau întregul univers, toate galaxiile și sistemele solare, dar cel mai mult îl impresionă un studiu științific despre nodul virtual. Cu ajutorul lui puteai anula timpul și orice gând devenea realitate.Scheme de arme letale se desfășurau în fața ochilor printre care și Proiectul Cassidy. Amintirea se estompă. Ultima imagine înfățișa fuga lui Allan cu cipul care conținea proiectul. Codul de activare și dezactivare al androizilor se afla în propriul său creier.

                               ......

        Nava andocă pe astroportul nr25 , platforma 7 de la marginea orașului Astrid.În sfârșit, după doi ani de peregrinări era acasă. Trase adânc aerul proaspăt în piept. Nu era nicio îndoială:doar pe Sargasa mai găseai natură virgină. Degeaba îi numeau străinii barbari, n-ar fi dat tot aurul din lume să plece de aici, așa cum făceau toți bogătanii, mândri să devină cetățeni pe Marte. 

-Bun venit, amirale! Îl salută negrul înalt.

-Îmi pare bine că am ajuns în sfârșit acasă, Steven.

-Rebecca vă așteaptă, domnule.

-Mulțumesc, colonele, și eu abia aștept să o revăd.

-Sări în primul taxi și ajunse la marginea junglei după o jumătate de ceas.

-Nicăieri nu-i ca acasă, gândi Archibald , privind clădirile romboidale construite pe coronamentul pădurii.Lumina solară captată pe parcursul zilei se reflecta acum deasupra acoperișurilor într-o cascadă de ocru, violet și auriu.                Păsări bioluminescente brăzdau cerul în fâșii argintii, verzi și galbene, florile se deschideau împrăștiind arome suave, maimuțe albastre foșneau prin copaci în căutare de de mango, kiwi și avocado.Zumzetul neîntrerupt al junglei îi dădea un sentiment de pace interioară pe care nu-l mai avusese în nicio altă lume din univers. Cutreierase galaxiile prin teleportatorul cuantic, se avântase cu toată flota în războaie interminabile, trecând  prin găuri de vierme și noduri virtuale, alunecând pe Calea Antică și toate celelalte fluxuri energetice cu care puteai călători în timp și totuși, Astrid, orașul ăsta organic i se părea cel mai frumos. Nici sticla, nici oțelul , betonul sau aluminiul nu-l impresionaseră, nici domurile de cristal de pe Marte. Aici era casa lui, și chiar dacă ceilalți locuitori ai galaxiei credeau că sargasienii sunt niște animale, pentru că trăiau în pădure, Archibald simțea că doar aici poate fi fericit.Se avântă și dintr-un salt ateriză în fața ușii, își aranjă uniforma  și începu jocul preferat al fiului său Bob:

-Cioc! Cioc!

-Cine-i acolo?

-Vampirul însetat de sânge de pe Jupiter!

-Nu , te rog, nu mă mânca domnule vampir, sângele meu e contaminat.

-Nu-mi pasă, iubesc otrava, o să te halesc chiar acum.

               Copilul alergă prin toată casa, ascunzându-se pe sub mese, răsturnând scaune  și măști africane, până când   Archibald îl prinse și se prefăcu că-l înghite, mestecându-l cu poftă și Bob începu să râdă incontrolabil.Era cel mai frumos sunet pe care îl auzise în ultimii doi ani.

-Hei, voi doi, uitați ce dezordine ati făcut! Se prefăcu Rebecca supărată, luându-l pe Archibald în brațe:

-Ce dor mi-a fost de tine iubito, îi răspunse el la îmbrățișare.

-Bine ai venit acasă, dragul meu, îl sărută ea cu pasiune în timp ce Bob încerca să-i despartă:

-Hei, cu mine cum rămâne?

-Tu ești cel mai mare vânător din întregul univers, îi răspunse Archibald mândru, ridicându-l pe umeri.

O bătaie se auzi în ușă:

-Un mesaj urgent pentru amiralul Peterson, rosti o voce baritonală.

Archibald deschise ușa. În prag stătea un bărbat corpolent, îmbrăcat în uniforma flotei stelare.

-Mulțumesc, acum poți pleca.

-Am ordin să vă escortez până la spațioportul unu , domnule amiral.

Rebecca îi aruncă o privire speriată. De acolo plecau doar navele în caz de război intergalactic.

-Dar abia ai venit! Protestă ea. De ce trebuie să mergi tu? De ce nu pot trimite pe altcineva?

-Rebecca, știi că datoria mea față de armată...

-La dracu, izbucni femeia.Cum rămâne cu familia ta?Nu te-am văzut de doi ani. Bob abia aștepta să te întorci. I-ai promis că o să-l înveți să vâneze și niciodată n-ai avut timp. M-am săturat Archibald. Dacă pleci, când o să vii înapoi nu o să ne mai găsești aici. Ai idee cât mi-a fost de greu în ăștia doi ani? Mi-era teamă de fiecare dată când accesam fibra optică, să nu aud că ai murit făcându-ți datoria pentru blestemata aia de armată! Când am făcut un copil ai promis că o să stai mai mult pe acasă. Dar tu știai că n-o să fie așa, ticălosule! Te urăsc! Izbucni Rebecca în plâns.Corpul ei se scutura printre hohote și luiArchibald i se făcu milă de ea.O luă în brațe și începu să o mângâie pe părul negru, cârlionțat.

-Îmi pare rău iubito, sincer îmi pare rău.

-Domnule, îl întrerupse Steven,trebuie să mergem.

-La revedere iubito! Ai grijă de mama ta Bob, am încredere în tine fiule doar ești cel mai puternic vânător de pe Sargasa!, încercă Archibald să-și liniștească familia.

-Tati, rosi copilul înlăcrimat, când te întorci?

-Imediat ce termin de tăbăcit fundurile ticăloșilor de androizi.

-Tati?

-Da , fiule.

-Mă înveți să vânez o maimuță albastră când vii?

-Sigur că da.

-Te iubesc.

-Și eu te iubesc Bob, de- aia acum trebuie să lupt ca să-ți las moștenire un univers mai bun.

--O să te aștept tati. Și mami o să te aștepte, nu-i așa? Întrebă el privind-o pe Rebecca plângând.

-Da puiule, sigur că da, răspunse ea resemnată și-l strânse în brațe. Pa iubitule, ai grijă de tine.

-Te iubesc, Rebecca, știi că altfel nu se poate.

-Știu, să dea Dumnezeu să te întorci viu.

-Nu asta fac mereu? Zâmbi el încurajator.

-O să te aștept .

-Mulțumesc iubito, ești cea mai puternică femeie din univers și crede-mă am cunoscut ceva femei la viața mea.

-Ce ai zis? Se enervă Rebecca.

-Glumeam doar, râse el forțat, înainte să închidă ușa în urma lui.   

                             .......

-Inamic la ora trei, anunță copilotul.

-Pregătește tunurile cu plasmă, comandă Archibald.

Salva lovi nava androizilor cu atâta putere, încât unul din motoare izbucni într-o jerbă de flăcări. Carena era topită, sfera argintie intră în vrie și se prăbuși pe sol într-o explozie orbitoare, împrăștiind copacii pe o rază de zeci de km , ca pe niște piese de domino.

-Una doborâtă, mai avem doar câteva sute, rânji colonelul Steven.

-Țintă reperată, pregătesc obuzele cu plasmă, foc!

-Amirale e deasupra noastră!

-Nu poți să scapi de ea? Manevre de evitare a coliziunii!

Nava făcu un looping și reveni pe cursul normal.

-Luați de aici, tinichelelor! Urlă Steven cu  o privire de țicnit.

Lovitura nu-și atinse ținta.

-La dracu, sunt chiar pe urmele noastre!

-Colonele, strigă Archibald, deschide o gaură de vierme!

-Cum? Ieșim din luptă? Glumești amirale, nu-i așa?

-Intrăm la 50 de metri înainte și ieșim chiar lângă nava mamă.

-Așa mai zic și eu! Deschid gaura de vierme în: 5,4,3,2,1 și... pornim!

Zguduitura navei aruncă echipajul în toate părțile.Patru soldați se izbiră de pereții laterali și rămaseră inconștienți.

-Colonele, raportează!

-Scutul a fost penetrat amirale, chiar înainte de a intra în gaura de vierme, blestemații!

-În cât timp putem să-l reparăm?

-Două ore și 30 de minute, anunță computerul.

-E prea mult amirale, trebuie să schimbăm cursul altfel suntem morți. Intrăm direct în gura lupului fără niciun mijloc de apărare?

-Vrei să trăiești o mie de ani, colonele?

-Vreau să câștigăm războiul! Se auzi răcnetul lui Steven.

-Noi doi ne infiltrăm pe nava mamă , punem explozibil și o întindem.Restul echipajului se poate întoarce la bază.

-Ești nebun? N-avem nicio șansă!

-Cineva trebuie s-o facă. Dacă n-ai destul sânge-n coaie pentru asta...

-Du-te dracu! Ne cunoaștem de 20 de ani, am văzut moartea cu ochii de atâtea ori, crezi că mi-e frică de o anorexică cu glugă neagră?Spun doar că n-avem sorți de izbândă. Dacă tot e să-mi dau întâlnire cu doamna cu coasa măcar să fie una reușită!

-Nu știi niciodată până nu încerci.

-Și mai spune echipajul că eu sunt ăla dement!

-Deci, Steven, care-i planul?

-Al meu? Tu ai venit cu ideea asta nebunească!

-Să fiu al dracu dacă las vreo tinichea nenorocită să-mi prăjească mie planeta!

                                         ......

Coridoarele navei erau goale. „Ciudat, foarte ciudat„, se gândi Archibald. Verifică mai multe secțiuni ale navei. Aceeași situație. Ce naiba se întâmpla? Oare trimiseseră toate discurile argintii în luptă și aici nu mai rămăsese nimeni?

-Corect, amirale, eu sunt de ajuns.

-Cine a spus asta?interveni colonelul.

-Eu, zise femeia pe jumătate dezbrăcată.

-Și mă rog, cine ești tu? Întrebă contrariat Steven.

-Avatarul navei, desigur. Selena, încântată de cunoștință. Vrei să ne jucă puțin înainte să-ți prăjesc creierii?rânji ea dezvelindu-și provocator copasele.

-Nu ar fi prea rău, răspunse Steven.

-Colonele!

-Ce?Dacă tot e să-mi las oasele bătrâne pe aici, măcar să o fac într-un mod cât mai plăcut! rânji Steven, făcându-i cu ochiul.

-Pentru asta cred că aveți nevoie de puțină intimitate, nu?

-Așa e, zise Selena începând să-l dezbrace pe colonel.

Archibald accesă computerul prpincipal. Rahat! Nicio parolă nu se potrivea , secvența de autodistrugere nu putea fi inițiată, doar dacă...

-Ce se întâmplă cu mine? Selena era speriată de-a binelea.

-Nimic iubito, răspunse Steven, strângând-o între picioarele lui musculoase.Mai vrei o dată? Sau voi androizii nu puteți simți nimic?

-Eu sunt avatar, am emoții umane! Se zdropși blonda , înfuriată la culme. Eu pot să simt plăcerea mai tare ca femeile voastre, omule!

-N-am nimic împotrivă, iubito!

-După care o să te omor și asta o să-mi facă o plăcere mai mare decăt toate orgasmele la un loc, ei ce zici de asta, și acum crezi că sunt doar un adroid? Rânji ea țipând apoi de plăcere când avu al cincilea orgasm.

-Pot și femeile voastre să... ce naiba ... pot... să... muritoarele alea...

-Colonele, fugi! Auzi strigătul disperat al lui Archibald.

O aruncă pe Selena cât colo, începând sa-și tragă pantalonii pe el.

-Hai odată! Cușca asta de metal o să explodexe în câteva minute.Trebuie să găsim una din navele noastre și să ne teleportăm.

-Ce ai făcut?

-Am descărcat un virus în frumoasa ta amantă.

-Hei, nu-i amanta mea, nu-i nici măcar femeie!

-Nu știu, după cum urlai de plăcere acum o oră nu s-ar zice.

-Dacă tu îi ești fidel Rebeccăi, asta nu înseamnă că toți trebuie să stăm cu boașele umflate.Știi, a fost mai bună decât puicuța de pe Marte

-Mișcă-te dracului odată! I-ai găsit pe ai noștri?

-Caut, sanez, inamici la ora trei, iar scanez...

-Mai repede, mai e doar un minut!

Nava începu să se dezmembreze. Pereții se topeau, scânteile săreau la tot pasul, ușile explodau pe rând în spatele lor.

-Colonele, ce dracu faci?

-Nu sunt decât nave inamice în jur!

-Preferi să te prăjești aici?

-De ce amirale, nu-ți place friptura de țap bătrân?

-Steven, nu e momentul să faci glume tâmpite!

-Bine, la trei ne teleportăm: 1, 2 ,3.

Podeaua metalică le zdreli pielea. Urmă un potop de invective cât mai scârboase. Așa iși vărsa năduful Steven de fiecare dată.

-Măi, măi, ce avem noi aici?Doi muritori! Ce dracu caută viermii ăștia în carul meu regal, omoară-i!

-Mărită zeiță, unul din ei s-ar putea să ne fie de folos.

-Cum așa?

-Păi să vedeți...

-Vorbește odată, netotule!

-E chiar amiralul flotei stelare.

-Interesant. Transmite prin fibra optică tuturor generalilor din Securitate Planetară, că-l dăm la schimb pentru nenorocitul de Marshall.

-Da, Înălțimea Voastră!Să-l torturăm mai întâi?

-Nu netotule, vrei să nu mai valoreze nimic?

-Dacă nu-l cruți și pe colonelul  meu nu o să obții nimic, zise Archibald calm, deși în sufletul lui înțelegea că riscă enorm.

-Ei, nu mai spune, muritorule, și cum o să mă obligi să fac asta?

-Altfel nu-ți spun unde îl poți găsi pe Marshall.

-Știi unde se ascunde jigodia aia?

-Eu știu tot ce mișcă în univers.

-Mă trombonești.

-Ești sigură?

-Pot afla informația asta din creierul tău imediat.

-Sunt telepat cucoană, mai gândește-te.  

-Nimeni nu scapă de mânia soțului meu Zeus, telepat ori ba!

-Hai să ajungem la o înțelegere.

Hera izbucni în râs:

-Eu să ajung la o învoială cu un muritor?

-Dacă vrei să te răzbuni pe Marshall, da.

-De unde știu că nu minți?

-O să te las să-mi accesezi memoria.

-Ai curaj muritorule, sau ești total țicnit!

-Mi se spune asta mereu.Dacă ți-l dau pe Marshall pe tavă nu te mai atingi niciodată de sistemul Orfeu sau de planeta Sargasa.

-Acolo e planeta unde te-ai născut?

-Da.

-Bine, dar îl vreau pe ticălosul ăla burtos acum.

-Ce garanție am că o să te ții de cuvânt?

-Semnăm un tratat in fața Inaltului Consiliu din Olimp.

-Cred că-l urăști de moarte pe generalul ăsta dacă accepți așa o învoială.

-Fii convins! M-a ținut captivă în nodul virtual o sută de ani , pe mine, o zeiță! O să mi-o plătească!

-Și mă rog, cum a făcut asta? Am trecut cu nava mea prin nodul virtual de atâtea ori și n-am pățit nimic.Si eu sunt doar un biet muritor, o luă Archibald peste picior.

-Asta aș vrea să știu și eu, răspunse Hera isterică.

-Pariez că doar Marshall are tehnologia capabilă să înfrângă așa o zeiță, batjocura se simți în cuvintele amiralului.

-Da, și o vreau pentru mine, nu se lăsă Hera impresionată.

-Nu uita de învoială.

-Nu ma interesează planeta aia de primitivi cocoțați în copaci.

-Atunci ne-am înțeles?

-Desigur, rânji Hera, frecându-și palmele.

-Archibald, cum ai de gând să-l găsești pe Marshall?

-Steven , ai puțină încredere în mine, doar sunt amiralul tău, bine? De cât timp ne cunoaștem?

-De douăzeci de ani.Dar, totuși, Marshall e doar un mit.

-Asta s-o crezi tu, e cât se poate de real.

-De unde știi?

 -E o informație strict secretă.

-Archibald! Se încruntă Steven.

-Dacă ți-aș spune nu m-ai crede.Și oricum, e mai bine să nu știi. Crede-mă am călătorit în trecut încercând să-l opresc pe escrocul ăsta. N-ai vrea să fii la mila lui.

-Ce vrei să spui? Că nu sunt capabil să fac față unui ticălos oarecare după ce am supraviețuit atâtor războaie?

-Steven, omul ăsta are o putere inimaginabilă.

-Și atunci cum naiba ai de gând să pui laba pe el?

-Nu eu, Hera!

-Înțeleg că zeița asta vrea să-i crape țeasta. Ce nu pricep este cum o să-l aduci tu pe Marshall aici.

-O să vezi.

-Deci mă iei cu tine?

- Dacă nu ții așa de mult la pielea ta, da.

-Hei, țâncule, nu-mi vorbi mie de sus, eu te-am învățat tot ce știi.

-Si acum sunt amiralul tău! Se împăună Archibald.

-Ceea ce înseamnă că sunt un profesor excelent, nu se lăsă Steven mai prejos.

-Norocul tău că ai nimerit în subordinea mea altfel cine ți-ar fi salvat fundul tău ala păros de atâtea ori? Deci, vrei să știi care-i planul sau ai de gănd să faci o criză de grandomanie doar pentru că învățăcelul și-a depășit maestrul?

Piramida mayașă strălucea în soarele orbitor. Hera, Steven și Archibald își croiau drum cu macetele prin jungla peruviană. Hera ar fi vrut să dea foc întregii păduri, însă renunțase apoi, la protestele vehemente ale amiralului. Ar fi stricat elementul surpriză, hotărâtor pentru reușita misiunii.Entuziasmul Herei se dezumflă asemenea unui balon umflat mai mult decât trebuia fără să observi punctul minuscul pe unde pierde aer. Treptat, odată cu entuziasmul care dispăru, femeia începu să alunece înapoi spre poziția anatagonistă, pe care o adopta de fiecare dată când orgolliul ei de mare zeiță era întinat de aroganța muritorilor.

-Eu dau ordinele aici! Se enervă ea. Nu voi, viermilor!

-Încercăm doar să te ajutăm să-l prinzi pe  dușmanul tău de moarte. Cum crezi că o să pui mâna pe el dacă va știi că ești aici? Doar nu vrei să te întorci cu mâna goală să râdă toată suflarea zeiească de tine, nu-i așa?

Zeița renunță îmbufnată la ceartă, înțelegând că toți trebuie să pășească ușor și atent, să se apropie de Marshall ca niște umbre, să apară în spatele lui atunci cănd se așteptă mai puțin. Abia apoi va putea să-și verse focul asupra lui, ca un grenadier dornic să-și arate îndemânarea pe câmpul de luptă.

Archibald blestemă firea impulsivă a Herei, rugându-se de ea să se stăpânească. Apoi îi dădu un imbold în acest sens, lăudându-i viclenia de femeie. Orgolilul nemăsurat al zeiței o făcu să accepte planul.Mai întâi grupul desluși alunecarea înceată a lamei de fier pe artefactul mayaș, apoi loviturile acelea sacadate caracteristice, după care înțelese că Marshall îl obliga pe alter ego-ul lui Archibald să deschidă camera secretelor. Cuvintele  lui Marshall răzbăteau până la ei, categorice, de la înălțimea autorității sale de ticălos obișnuit să i se dea ascultare. Glasul lui Allan încerca să fie aspru ,dar se simțea că siguranța îl părăsește, fiind înlocuită încetul cu încetul de spaimă.Nu îndrăznea să-i spună lui Marshall că habar n-avea unde e artefactul, poate și pentru că ticălosul nu l-ar fi crezut, sau poate pentru că avea o armă ațintită asupra lui.

Lui Archibald îi veni în minte zicala .”Înțeleptul se mulțumește cu puțin și puținul acesta îl face fericit, în timp ce pe omul prost nimic nu-l poate mulțumi”. Așa îl teroriza Steven când era student și dorea mereu altceva în loc să se bucure de ce avea deja.Atunci i se păruse o cretinie fără sens a unui babalâc sătul de viață, acum considera că i se potrivește perfect lui Marshall, puteai să-i dai toate comorile din lume tot ar fi cerut ceva în plus.Marshall ar fi putu avea o poziție privilegiată în armată dar el își trădase camarazii din lăcomie. Și acum venise vremea să plătească. Față de nenumăratele posibilități pe care le avusese, era pur și simplu surprinzător cât de prost știuse să se folosească de ele.Își crease dușmani în tot universul, ca un idiot lacom fără scrupule. Crezuse că dacă deține secretul nodului virtual nimeni nu-l va putea atinge. Dar Zeus o făcuse, o eliberase pe Hera și acum ea se va răzbuna.

Tropotul unor pași străini se auzi în depărtare. Acum ori niciodată. Înțelegea că pe Hera o încerca mândria la orice contribuție a sa în acest complot ,dar dacă nu se grăbeau alte facțiuni interplanetare îl vor lua pe Marshall. Nu putea permite asta. Hera doar l-ar fi chinuit până i-ar fi aflat secretul.Alții însă n-ar fi stat la discuții,  l-ar fi ucis fără scrupule. Si atunci Archibald n-o să-și mai recapete niciodată planeta invadată de androizi și nici alter ego-urile lui nu vor mai putea reveni la viețile obișnuite. Nu putea permite să se întâmple așa ceva. Scoase un strigăt de luptă și Hera înțelese că acum era momentul. Pocni din degete și carul ei zeiesc apăru din neant, îl înhăță pe Marshall și dispăru în multiversul ei Olimpian.Steven și Archibald îl luară pe Allan, înainte să devină victima colaterală a unui război mental.

                                            ....................

Archibald înregistra într-o fracțiune de secundă orice mișcare a junglei.Bob credea că tatăl lui are un al șaselea simț pentru că reacționa instantaneu la orice freamăt al pădurii. ”În junglă, mișcarea trădează” îi explicase Archibald.După fiecare pas încrenmenea în tăcere o fracțiune de secundă, ciulind urechea pentru a desluși alte sunete, după ce amuțea zgomotul iscat de propriii lor pași.Archibald deschidea involuntar gura pentru ca zgomotul aerului făcut de respirație să nu-i tulbure auzul.

Și, iată, în sârșit! Bob a auzit vibrația în surdină a victimei. Nu era un sunet strident pe care-l puteai situa într-un loc anume în pădure, ci un mormăit vag care plutea în aer. Aerul fremătă din nou. Era sunetul cu care masculul  își chema felmela. Bob păși ușor pe poteca croită de tatăl său, îndreptându-se în direcția de unde răsuna țipătul maimuței. Aici pădurea se apropia de un râu și astfel, au putut călca încetișor pe urmele  lăsate de alte animale în drumul lor spre apă. După aia au cotit prin albia mocirloasă a apei care curgea în direcția de unde venea chemarea. Pășeau încet și cu băgare de seamă încât, atunci când un picior le nimerea o creangă, stăteau încremeniți în toiul mișcării, mutând apoi piciorul cu încetinitorul ca să nu riște pierderea prăzii. Tăcerea era vitală. Lumina revărsată de arginitiul lunii,                îmbinată cu fâșiile roșii din preajma zorilor le îngăduia să deslușească siluetele în bezna nopții din pădure, și ușoarele adâncituri lăsate pe pământ  de animalul vânat. Lumina făcea să contrasteze puternic tonurile dintre poteca bătută și pământul neatins din jur.
Înaintau cu opinteli, așteptând până când fiecare rafală a vântului scutura frunzele, camuflând zgomotul produs de pașii lor. În fața lor se întindea o baltă a cărei oglindă gălbuie, îmbinată cu adierea vântului îi ajută să-și recupereze prada.

Arborii își desfășurau coroanele ca niște umbrele. Acum mormăitul răsuna aproape deasupra lor, ca un gâlgâit sonor asemănător unui bătrân sforăind la siesta de după amiază. Aveau senzația că maimuța era cocoțată la câțiva metri deasupra capetelor omenești, într-unul din copacii gigantici ai junglei și, pentru ca glonțul sa-și atingă ținta, trebuia să se oprească la rădăcina arborelui. Deodată au zărit ceva. A fost doar mișcarea unei frunze dar mișcarea asta se repeta la fiecare sforăit. Din spatele frunzei se ițea coada animalului. Au strecurat ușor țevile puștilor printre crengi, înălțând gura armelor către animal. Brusc un țipăt strident sfășie tăcerea într-un urlet prelung. Îi zărise. Dintr-un salt se întoarse cu spatele la ei. Cu un urlet de luptă au pornit în urmărirea a ceea ce trebuia să fie primul vânat doborât de mâna adolescentului Bob.

Țipătul fu întrerupt de huruitul unui car auriu tras de inorogi de metal. Vehiculul pârjoli coronamentul pădurii, într-o jerbă multicoloră, demnă de un spectacol de artificii de Ziua Recunoștinței. Galben, verde, roșu, violet și oranj se întrețeseau într-o pânză suprarealistă spulberând liniștea junglei. Animalele făceau o larmă care-ți spărgea timpanele. Aproape că sângerau neuronii încinși de atâta concentrare, brusc spartă în bucăți ca un puzzle. Motoarele imense ale carului zdrențuiau liniștea atât de îndelung menținută de vânători.

Archibald blestemă de toți sfinții femeia sexoasă care coborî plutind pe o platformă aurie, însțită de patru slujitori vânjoși.

-M-ai tras pe sfoară, amirale, și acum o să plătești! Luați-l!

Răcnetul ei era mai puternic decât al motoarelor cu plasmă.

-Nu-nțeleg, doar am avut un tratat. Ți l-am dat pe Marshall. Ce dracu mai vrei?

-Dobitocul ăla tinerel habar n-avea de tainele universului. Trebuie să mergem în viitor , mai precis pe data de  15 noiembrie 3250 când Marshall a devenit general. Atunci a pus laba ticălosul pe tehnologia găurilor de vierme și a nodurilor virtuale.

-Căcat! Izbucni Archibald. Asta-i o încălcare flagrantă a armistițiului. L-ai vrut pe Marshall, n-ai zis nimic de anul în care vrei să-l răpești.

-Unul din voi e un escroc împuțit! Dați vina unul pe altul ca niște țânci de grădiniță. El a zis că tu ai furat tehnologia mayașă.Aflu eu care e adevărul!

-Nu știu despre ce vorbești femeie nebună, îi sări țandăra lui Archibald.Doar te-am dus la artefactele mayașeCe mai vrei de la mine?

-În mintea unuia din voi se află codul secret care activează și dezactivează nodul virtual. Și nu mă las până nu-l aflu. Nanoboții mei o să -ți facă neuronii terci pănă o să pun mâna pe toate secretele multiversului.

-Ești nebună, nu știu nimic!urletul disperat al amiralului sparse în mii de f ragmnente agonizante urechile tuturor.

-Taci, escrocule! T u singur ai recunoscut că ai călătorit prin nodul virtual fără să întâmpini nicio problemă sau să suferi vreo consecință nefastă.

-Ai interpretat greșit cuvintele mele.

-Marshall a mărturisit sub tortură că făceai comerț cu arme, droguri și artefacte.

-Parcă ziceai că tânarul Marshall nu știe nimic despre artefatce. Nu vezi că te trage pe sfoară? Cum ar fi putut ști Marshall cel tânăr ce a făcut alter ego-ul lui din viitor? Și apoi Zeus e cel care te-a eliberat, el deține secretul.

-Unde dracu ai mai văzut tu zeu să-și împărtășească secretele, tâmpitule?Dacă aș putea sa-i storc creierii ăia blestemați de încornorat n-aș mai fi aici.

-Va să zică și tu l-ai înșelat!

-A meritat-o din plin.Auzi la el, împuțitul, să mă înșele cu o muritoare!

-Nici nu-i de mirare că nu vrea să -ți împărtășească cele mai adânci enigme ale multiversului, scorpie! Mă întreb însă de ce te-a eliberat din nodul virtual?

-De dragul fiice noastre, Atena, desigur.

-A, femeie netrebnică! Ai făcut un copil cu el să-l poți manipula mai ușor.

-Nu-mi ține mie lecții de morală! Ți-ai înșelat nevasta , ai lăsat-o singură atâția ani!

-Ca să-mi fac datoria față de omenire!

-Vrei să spui să ai libertatea de a avea câte o amantă în fiecare astroport , ce mă crezi tâmpită?

-Nu mi-am înșelat nevasta niciodată.

-Da, sigur, ce glumă proastă!

-Bine, o data sau de două ori.

-Înmulțit cu zece ani cât ai lipsit de acasă!

-Viața mea personală nu e treaba ta.

-Așa e, dar dacă tot îți iubești nevasta așa de mult înseamnă că de dragul ei ai să-mi dai codul secret.

-Ca să te joci cu omenirea după bunul tău plac?

-Noi v-am creat, nesăbuitule! Dacă doream , puteam să vă omor pe toți dintr-o suflare.

-N-ai mai fi avut cu cine să te distrezi. Și-ți place mult să ne vezi războindu-ne, nu-i așa?

-Desigur, e jocul meu preferat.Olimpul e destul de plictisitor uneori.

-Ei bine, asta-i arma secretă a umanității și n-am de gând s-o cedez în favoarea unei femei capricioase.

-Înseamnă că poți să-ți privești familia suferind.

-Ticăloaso, lasă-i în pace, dacă  nu vrei să te întorci în nodul virtual.

-Vreau codul secret.

-Dacă ți-l dau o să distrugi tot universul.

-Nu chiar tot, doar câteva orașe amărâte de sclavi. Îmi place să privesc cum vă sfâșiați reciproc.

-Dacă nu-ți dau fișierul Cassidy voi muri doar eu și familia mea, însă omenirea mai are o șansă.

-Tu și cu imbecilul ăla de nazarinean. Ce aberație mai e și asta să faci pe martirul pentru o gloată de oameni nespălați?

-Ai uitat că și eu sunt om!

-Ai putea fi zeul meu, iubitule, răspunse Hera lascivă.

-Asta-i doar o cacealma de-a ta.

-Îți dau secretul nemuririi.Vei deveni zeu dacă îmi dai tehnologia care anulează timpul și toate legile fizicii.

-O să explodezi tot sistemul meu solar dacă fac asta!

-Ah, muritorii ăștia! Nu vezi imaginea de ansamblu!Hai să te luminez. Un zeu poate crea universul din nimic. O să poți face orice îți dorești.

-Minți, după ce obții tehnologia n-o să mai ai nevoie de mine, o să mă arunci în Hades fără pic de milă Așa cum ai încercat să faci cu Marshall, de-aia te-a închis în nodul virtual.

-Ticălosul făcea comerț cu tehnologie tantrică. În universul meu? Un muritor?

-Zeus are dreptate, ești o ticăloasă.

-Îl cunoști pe Zeus?

-Desigur, idioato, doar eu sunt omul de știință care l-a creat!

Hera izbucni în cascade de râs interminabile. Îi dădură lacrimile. Ceru o batistă de mătase de la un slujitor.

-Dacă l-ai creat, de ce ești doar un amărât de muritor?

-A evoluat peste așteptările mele.

-Creația care omoară creatorul, frumos! Așa-ți trebuie dacă ai fost prea naiv.

Afrodita avea dreptate creierele prea luminate îndrumă la revoltă.

-Am sădit în el principii morale, tu ești cea care vrea să distrugă un alt sistem solar așa cum ai făcut cu Marion, nu mai da vina pe Zeus pentru propriile tale greșeli!

-Muritorii ăia începuseră să devină periculoși. Descoperiseră cum să-și folosească puterile psihotronice.Mai era un singur pas și deveneau nemuritori.

-Și atunci le-ai secătuit planetele de resurse și apoi i-ai privit cum mor în chinuri.

-Dacă vrei să rămâi în frunte trebuie să faci sacrificii.Victimele colaterale nu contează, nu așa vă învață pe voi la armată, să obțineți victoria cu orice preț?

-Ești nebună de legat, femeie!

-Și ce-ai de gând să faci în privința asta, biet muritor idealist?Să dai naștere unei noi religii?Uită-te ce a pățit Isus și o să-ți treacă.

-O să mă aliez cu Zeus și tu o să dispari.

-Zeus m-ar fi omorât până acum dacă asta și-ar fi dorit.

-N-am zis că o să te omor , ci că o să dispari din multivers.

-Zeus nu o să îngăduiască una ca asta.

-Mai am mulți ași în mânecă, Hera.

-Ce vrei să spui cu asta?

-De ce crezi că Zeus nu te-a lăsat să te atingi de universul meu?

-Acum o să-mi spui o poveste patetică despre loialitatea soțului meu?zise Hera plictisită.

-Eu știu slăbiciunea lui Zeus.Doar eu.Și îi e frică de mine.

-Și care e punctul lui slab? Păru zeița brusc interesată.

-N-o să afli niciodată!

-Ba bine că nu, luați-l!După ce o să-ți torturez familia, o să dezvălui tu totul și atunci eu o să fiu stăpâna universului.Ha! Ha! Idiotule!

Urletul lugubru al Herei reverberă în toate colțurile multiversului, făcând toată suflarea zeiască să se înfioare.

                                                                       ......

Minaretele castelului olimpian se înălțau trufașe în stratosferă.Piatra fusese înlocuită cu un organism viu, schimbător la fiecare atingere. Dacă acesta simțea ura, se transforma într-un cerc de foc, inima reprezenta iubirea și prisma violetă cu degradeuri argintii, armonie.

Orice mișcare din afară era detectată de vietatea ciudată, luată din sistemul Avatrix. Nimeni nu putea pătrunde fără știrea zeiței. Se întinse relaxată pe norul turcoaz și căscă plictisită. Vindecătorul împărăției îi dăduse o poțiune cu un gust oribil ca s-o scape de coșmaruri. Începuse să-și facă efectul pesemne. Pleoapele i se îngreunară, simțea o moleșeală plăcută în tot corpul și o pace interioară, despre care se spunea că doar ființele spirituale de pe Orion o pot atinge prin îndelungă meditație.Luna arunca umbre fantomatice peste castelul imens, un amestec de Taj Mahal cu templul Angor Wat. Muritorii ăștia aveau simț artistic, nu glumă. Dar apoi, gândi Hera orgolioasă, nu sunt mai puternici decât zeii, așa că arta asta a lor era total inutilă. Se lăfăi ca o tigroaică obosită după o zi de vânătoare, căscă zgomotos și adormi.

Foșnetul frunzelor crea o adiere plăcută, împrăștiind arome de iasomie în budoarul zeiței. Păsările paradisului brăzdau în nuanțe verzi și albastre firmamentul cerului, inorogii sorbeau liniștiți energia soarelui artificial ascuns în peretele hambarului, ca un ochi portocaliu uriaș, palpitând de viață.

Un miros de crini amestecat cu mentă verde, o pală de parfum venită parcă din alt univers, ajunse până în țarcul animalelor. Ceva apăsător și rece, greu ca o haină udă, începu deodată să aplece ierburile și pomii dimprejur. Luna imensă și strălucitoare, hipnotică, desluși umbre ciudate de vulturi. Pe jos era plin de castane și frunze galbene. Castelul respira ca un animal cald și blând. Aburul albastru al amurgului împresura clădirea acoperită acum de siluetele înaripatelor. Lumina difuză cădea asupra lor. Pentru o secundă castelul tresărea ca un copil visând grozăviile cavalerilor din povești, apoi dădea să -și schimbe forma într-un cerc arzând.. Aripa se întindea peste el, mângâindu-l ca o mamă ce-și adoarme pruncul, cântându-i un cântec de leagăn molatic. Se strecura în sufletul sau , liniștindu-l, amorțindu-i simțurile, învăluindu-l într-un miros  plăcut de levănțică și aromă de scorțișoară cu lapte.Dulceața copilăriei se infiltra în pântecele castelului, vietatea visa un festin al cărnii suculente, corpul vibra de plăcere, nostalgic,alunecând ușor în noianul amintirilor dinainte să fie răpită de temuta Hera.Locul unde se oprise mama ei pentru o clipă mai păstra, ca în interiorul unui ou, contururile acelui trup părintesc, de a cărui căldură îi era așa de dor.

Deodată animalul percepu o dâră tremurătoare pe o apă neagră.Firul râului începu să se îngroașe, trecând rapid pe sub crengile copacilor, ce îi biciuiau fața copilăroasă, picături mari cât boabele de strugure plescăiau ca o darabană, incontrolabil, fără încetare.Puiul de dinozaur șuiera fioros, se clătina, se transforma într-o succesiune de imagini fosforescente, trecând prin toate stările.Dungile întunericului luau foc, mirosea a pucioasă și fum. Vibrațiile magnetice zăpăceau păsările, vulturi pleșuvi înaintând anevoie în budoarul zeiței, oprindu-se din zbaterea grăbită a aripilor. Penele se preschimbau în mâini, ghearele în picioare, ciocurile în fețe umane.

-Pe Zeus cel atotputernic, ce mama dracu se întâmplă? Urlă hera , când se trezi înconjurată de zece bărbați tineri ale căror pene se transformaseră în pelerine grațioase, transparente, brodate cu imaginile sistemului Sargasa.

Zeița avea ochii împăienjeniți de somn, părul vâlvoi se ridicase ridicol în mijlocul țestei, fața avea o paloare nesănătoasă.

-Cine sunteți voi și ce căutați în palatul meu?

-Noi suntem magii și am venit să-l eliberăm pe Archibald.

-Nu cunosc niciun Archibald, blufă Hera nervoasă.

Zeița se trezi ridicată în aer și apoi căzu cu o bufnitură seacă pe podeaua de piatră. Privi în jur cu groază cum castelul ei organic se preschimbă dintr-odată într-o fortăreață murdară, dinozaurul contopit cu clădirea pentru a o proteja, fiind acum eliberat.

-Știți câte arme letale am dat pe animalul ăsta nenorocit? Cine v-a dat voie să-i redați libertatea?

-Crizele astea de isterie nu-ți vor folosi la nimic Hera, răzbătu până la ea vocea soțului ei.

-Cum, tocmai tu să mă trădezi, Zeus? Ai înnebunit bărbate? Cum ai putu să te aliezi cu fanfaronii ăștia?

-Îl ții prizonier pe tatăl meu.

-Ce glumă tâmpită mai e și asta?Muritorul ăla împuțit n-ar fi în stare nici să dea naștere unei insecte darămite unui zeu!

-Atunci înseamnă că nu-ți e de folos, eliberază-l!

-Nu-ți spun cum se dezactivează câmpul de forță care-l ține prizonier, până nu aflu secretul lui.

-Vrei să spui al meu. Vrei să afli slăbiciunea mea, ca să mă poți controla.

-Zeus, iubitule, nu știu cine ți-a băgat în cap așa o aberație însă...

-Taci din gură! După ce te-am salvat din ghearele lui Marshall, asta mi-e răsplata?tună Zeus făcând pereții să se cutremure. Trebuia să te las să putrezești încă o sută de ani în nodul virtual, ticăloaso!

-Mărite Zeus, începu Hera pe un ton supus.

-Tăcere! Știi cu cine te pui? Aș putea să te omor cu un singur gest, netoato!

-Păi dacă ești așa puternic, cum se explică frica ta față de un muritor care te-a mințit că e tatăl tău? Se enervă zeița.

-Archibald nu e muritor.

Hera izbucni în cascade nestăvilite de râs.

-Nu știi nimic despre mine și strămoșii mei!răcni Zeus, jignit de atitudinea disprețuitoare a zeiței.

-Cum să nu știu? Tot Olimpul știe că ai fost creat din energia pură a lui Cronos, că tu ești stăpânul universului care a dat naștere tuturor ființelor nemuritoare.

-Nu Hera, asta e povestea pe v-am spus-o ca să nu vă revoltați împotriva mea. Archibald nu e om.

-Da , sigur, îl luă Hera în râs, e un zeu de care n-am auzit.

-Măcar o dată în viața ta poți să lași orgoliul ăsta prostesc și să mă asculți?

-Cum aș putea să iau în seamă bazaconiile astea? Toată lumea știe că...

-Eu sunt singurul care știe adevărul! Strigă Zeus înfuriat, aruncând fulgere din ochii verzi.

-Ce adevăr? Se sperie zeița.

-Archibald e adevăratul Cronos. Când m-a creat pe mine m-am simțit așa de singur încât i-am cerut să facă alții asemenea mie. Ființele cu puteri supranaturale au trăit în pace și armonie până când au învățat să creeze propriul univers. Și atunci , îmbătați de putere au făcut oamenii de pe Pământ și au început să-i chinuuie. Ares, zeul războiului i-a învățat ce înseamnă înșelătoria și ura. Acum Archibald plătește pentru greșelile noastre pentru că el ne-a creat.

-Nu mai înțeleg nimic. Dacă e așa de puternic de ce m-a lăsat să-l torturez ca să-ți aflu secretul?

-A fost alungat dintre semenii lui, magii. Se va reîncarna în trupul fiecărui muritor până când noi vom învăța ce înseamnă pacea și armonia. El ne-a lăsat să folosim puterile în scopuri nesăbuite, să încălcăm codul moral și etica oricărei ființe spirituale și acum plătește pentru asta, așa cum toți părinții care nu știu să-și educe copiii plătesc pentru greșelile lor. Mai are doar o sută de ani la dispoziție să învețe umanitatea să renunțe la războaie. Când centenarul va ajunge la sfârșit, dacă înălțarea spirituală și armonia universală nu vor fi atinse, acest univers va dispărea, va fi șters de Înalta Curte a Iluminaților așa cum șterge un operator virusul dintr-un computer. Archibald își va relua forma inițială de energie pură și va călători singur prin spațiu fără dreptul de a mai crea alte universuri. Și noi vom dispărea odată cu lumea Olimpului.Așa că te rog pentru ultima oară să renunți la joaca ta stupidă de-a războiul altfel suntem condamnați toți la pieire.

-Zeus, șopti Hera disperată, nu vreau să devin praf de stele.

-Atunci ajută-mă să schimb ceva.

-Cum?

-Cu puterile noastre și ale magilor putem obliga oamenii să-și schimbe mentalul colectiv, să respecte conduita morală impusă de Moise, dar nu vom putea face asta dacă noi înșine încălcăm regulile.

-După mii de ani de războaie crezi că vor renunța așa ușor la bogăție și putere?Dorința de înălțare spirituală e adânc îngropată în ADN-ul lor și doar Archibald știe cum să reînvie această dorință.

-Ce vrei să fac? N-a vrut să mărturisească nimic, oricât l-aș fi torturat.

-Nu-nțelegi femeie că trebuie să-l eliberezi de bună voie?

-Dar secretul lui, când îl vom afla?

-Ni l-a spus deja de pe timpul romanilor.

-Nu înțeleg. Romanii cucereau teritoriu după teritoriu și așa au creat un imperiu. Dar nu aveau arme mai bune  decât acum. Deci Archibald ăsta, oricine ar fi , nu i-a ajutat cu nimic să se dezvolte.Tot noi, zeii, le-am trimis de-a lungul timpului prin teleportator câte un geniu să schimbe cursul istoriei.

-Pe timpul romanilor Archibald le-a oferit oamenilor cea mai de preț armă,aveau cea mai mare forță a lumii, dar au refuzat-o.

-Barbarii ăia care se luptau cu săbii, glumești nu?

-Pe atunci Archibald se numea Isus și forța era dragostea.

Hera izbucni într-un râs homeric, ce-i zguduia tot trupul. Bătu din palme sarcastic:

-Bravo Zeus, un spectacol remarcabil, Shakespeare pălește în fața măiestraiei tale!

-Ți-am zis că e inutil, se auzi o voce îndurerată.

Hera se întoarse uluită. În spatele ei stătea Archibald în straie ponosite, înfometat, palid, cu picioarele goale, tremurând pe lespedea rece de piatră.

-Acum înțelegi, femeie?El ar fi putut ieși din câmpul de forță în care l-ai închis, oricând ar fi vrut.

-Și mă rog, de ce n-a făcut-o până acum?Fiindcă și asta e tot o minciună de-a ta .L-ai eliberat chiar tu cu magii tăi.Frumos lucrat. Ai terminat, sau mai ai de jucat un ultim act? Furia zeiței nu mai avu limite.

-Poate că ai dreptate tată, rosti Zeus înfrânt. Poate că nu mai e nicio speranță pentru omenire.