Plaja din suflet

Cautam cu ochiul mintii nemarginirea, uitata printre frunzele zapacite de vantul tomantic, ca niste soldati fara idealuri, dar ochii tai reci, de albastru, m-au aruncat intr-un joc absurd, cu peisaj urban, cenusiu, ce mi-a inchis aripa sufletului intr-o fetida celula fara vise, goala, ca o coaja de ou, sparta de puiul crescut.As fi vrut sa nu uit marea, pescarusii plutind duios printre algele cu miasma de adolescent, batand ca un Atilla in potile nemuririi, nisipul topit in castele nimicite de spuma si ochii tai plansi de copil.Secunda suspendata, reverberata in viscere, desen stangaci printre meduze, topite in mistere si cioburi din iubire, sparte intr-un univers dormind din care ma trezesc femeie cu ploile inimii pe obraji alunecand.As vrea sa ma intorc dara stazi nemarginirea n-o mai pot si sufletul e o biata fiara inchisa in cusca unui demiurg.

Asteapta-ma doamna

Asteapta-ma doamna, pe drumul de toamna, pe care am topit firave dorinti, plangand dupa platonice iubiri, noptatice si cuminti, pescarusul cu aripi de vis iti asterne la picioare mere copate, odihnindu-se pe catedre de nuc, printre lacrimi si sfinti.Saruta-mi ochii plansi si plangi cu mine, ca sunt atat de singura si trista, cu seve-n suflet scurse din salcami molatici.Asteapta-ma in drumul meu de ieri, plin de interminabile taceri, sa-ti sarut fruntea , ce n-are nevoie de coroane de regi, acoperita de firave degete de copii impletind cununi de liliac imaculat si visuri, implinite de privirile tale fulgerand, creionate sublim de pana-ti de dascal zburand.Atinge-mi inima din nou, sarut-o cu trandafiri inrositi de Juliete zvacnind adolescentin, plutind intr-un decor shakespearian sublim.Galbena doamna uitata, cu fruntea umbrita de nestiute, ascunsse suferinti  sterge din suflet minciunile si ratacirile, visurile ucise de orgolii si infatuari de copil, tradarile si uitarile si ranile provocate fara sa stim.Suntem cu totii aici, cuminti asteptand un semn, aripile s-au oprit din zborul pe cer, am intrat in viata atunci visand, albatrosul are pene aspre acum, din copii ne-am transformat in parinti, visul curmand.Pe-ai nostri obositi dascali i-am fi vrut sfinti, astazi suntem noi insine telurici si tristi, ne ascundem plangand in colt de vis, iarta-ne ca nu am inteles atunci, cea mai grea meserie din univers, sa iei aripi de prunc sa le-nalti printre stele pe cer.

Singuratate

Cu gesturi lancezite de boala singuratatii, astazi imping fereastra inmuiata in planset de toamana, desprind o ramura de cer sa-mi lumineze calea impietrita de ura, incrustata in noptatice iubiri , sfasiate de trecut, infierate de palide tristeti, pierdute-n tragic verb, ce nu se poate conjuga decata la imperfect.Iubiri de albastru. topite de fecioare iesind adolescentin , cu trupul inverzit de algele marii, pasari incercate de galbenul graului rascopt de dorinti, planand deasupra livezilor din care ieseam razand, plina toata de pete portacalii de zarazarii  ucisi de gura-mi flamanda. Buze inrosite de struguri fierbinti, desenand amar ploi de stele pe  cristalul geamului inghetat de rasul tau murdar.Sunet spart de mandolina, sfasiat de-un colt de stea , trup de amfora renascand bizar, din galbene frunze si ploi rascoapte de de atata plans, urland pe portativ.Degete prelungi, chinuie clape mugind alearga cumplite simfonii sil ava arzand pe-o fuga de Bach, inchid fereastra sufletului ce-ngana stingher un planset de toamana pierdut in ungher

Vis topit

Lacrimi grele se preling din sudoarea cerului, plangand, ca m-ai uitat in colt de vis, ascunzand durerea din lucrurile atinse de tine, eu sunt cavalerul tropotitor, ce-a stropit cu lacrimi de prunc universul dormind.Pasi pe strazi muribunde, printre masti de lumini si umbre, iubiri izbite de soba rece si ghemul de dor, alungat de un ritual pe scena goala, avida de vise.Aburii gurii tale mintind, desen hulpav pe geamul inghetat de ura, frunze vestede plutind prin ropotul dogorator al ploii, spaland pacate de Eve si sfinti.Arme de cuvinte, rapaind o mare de minciuni sordide, feciorelnice Ofelii pierind sub tirul asurzitor, transformate in precupete, urlandu-si feminitatea prin piete, inclestate intr-o  nesfarsita batalie cu Cronos, printre gene ofilite si cioturi de crin.Dimineti de octombrie incercate de cantec de cuc, petale strivite de copite de murg, iubiri pierdute-n noian de amintiri, puternice brate strangand coltul de vis prefacut in tacere, copii ce-si vand sufletul plapand, infasurati in mantii zornaitoare de arginti Haideti sa ne ascundem cu totii in colt de vis, inmarmuriti sub pana argheziana de artist incovoiat, cautandu-si dumnezeirea.

colonistii continuare

Singurii paznici erau androizii pentru că nu aveau sentimente , nu oboseau niciodată și nici nu își doreau să fure vreun document militar.Pentru ei comoara umanității nu însemna nimic.În plus, legile roboticii îi impiedicau să omoare în scopuri personale: legea întâi cerea ca robotul să nu pricinuiască niciun rău omului, sau să îngăduie prin neintervenție să i se întâmple ceva rău unei ființe umane; a doua considera imperativ ca robotul să asculte poruncile omului dacă nu intrau în contradicție cu prima lege; cea de-a treia îi permitea robotului să-și apere existența, dacă acest lucru nu contrazicea primele două legi, în timp ce legea zero, și cea mai importantă cerea ca robotul să acționeze pe termen lung în interesul omenirii și permitea încălcarea celorlalte legi. În spatele primei camere se aflăa o ușă cu o cruce pe ea încastrată în lemnul de nuc sculptat.Se spunea că locul fusese sfințit de cel mai vechi pelerin și de- aia are puteri magice.Nimeni nu credea legenda asta, dar putea fi folosită de preoți ca să câștige adepti, dornici să-și cheltuiasca banii pentru biserică.Așa reușise preotul Carl Campbell să ridice un sanctuar,unde își ținea predicile o data pe săptămâna.Amvonul din aur impresiona credincioșii, mai mult decât crucea de lemn cu răstignirea lui Isus, dovadă că oamenii nu erau preocupați de înălțarea spirituală, ci de ritualurile care le promiteau bunăstarea materială și distrugerea dușmanilor.Nimănui de fapt nu-i păsa de iubirea creștină pentru apropele lui.Săracii dădeau acatiste la biserică în speranța unei slujbe mai bune și bogații visau la afaceri mai profitabile.Toți se prefăceau

colonistii de pe odiseu

                                  COLONIŞTII   DE   PE   ODISEU,
                                                                                   De Unciuleanu Milena


Nava Odiseu devenise neîncăpătoare pentru cei 25.000. de colonişti. Plecaseră de trei generaţii în căutarea unei planete locuibile, dar imaginile transmise de sondele spaţia-le nu fuseseră deloc încurajatoare.La un moment dat crezuseră că în sfarşit au găsit ce le trebuia.Se dovedise după o săptămană de cercetări întreprinse de echipa doctorului Lee, că planeta nu putea fi terraformată în mai puţin de trei sute de ani.
Savanţii se întorceau din nou cu mana goală şi oamenii  începeau să-i privească cu ostilitate.De ce primeau cercetătorii cele mai bune habitacluri de pe Odiseu, dacă nu erau capabili să le ofere un loc stabil, unde să înceapă o viaţă nouă, dincolo de pereţii metalici ai navei? Era adevărat că gravitaţia artificială şi serele create de biologi rezolvaseră o parte din problemele zborului de lungă durată, dar, pe de altă parte, asteroizii încă mai creau găuri în fuzelaj.Ultima oară fuseseră nevoiţi să aterizeze pe un satelit al planetei Apollo ca să repare nava.
Scutul antiradiaţii slăbea şi coloniştii începuseră să se revolte.Dădeau vina pe conducătorul Kesington doar pentru că radiaţiile îi obligaseră să se înghesuie cate şapte oameni într-un spaţiu de şapte metri pătraţi.Ce le păsa politicienilor? Ei o duceau bine mersi în habitaclurile lor de de 20m, pe care le împărţeau numai cu soţia şi unul maxim doi copii.Militarii erau cei mai năpăstuiţi.Stăteau claie peste grămadă, cate patru inşi într-un perimetru de 6m, asigurau paza şi se luptau cu fiecare grup de extratereştrii ostili care le ieşea în cale.Nimeni nu dorea să ocupe teritoriul altor fiinţe inteligente, însă unii alieni, mai întai trăgeau salve de plasmă şi abia apoi puneau  întrebări.Situaţia devenea tensiona-tă de fiecare dată cand se aflau în preajma unei planete noi. Niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi.
Civilii se săturaseră să mănance aceleaşi fierturi din plantele crescute în seră şi invariabila carne de pui.Creşterea animalelor era imposibilă pe navă. Şi aşa, numărul coloniştilor devenise prea mare faţă de cel prevăzut iniţial în proiect.Instalaţia de recicla-re a deşeurilor funcţiona la capacitate maximă şi rezervele de oxigen scădeau de la o lună la alta.Sera, locul unde se producea oxigenul, se întindea pe o suprafaţă de trei km , însă, din păcate, necesităţile coloniştilor crescuseră de cinci ori, faţă de momentul plecării de pe Pluto datorată suprapopulării.
La început, oamenii se arătaseră entuziasmaţi de proiectul colonizării spaţiului. Sătui de sărăcie şi nedreptăţi sociale, mulţi se înghesuiseră la biroul de imigrări, încer-cand să obţină un loc cat mai bun pe Odiseu. Criteriile de selecţie fiind foarte laxe, militarii se treziseră şi cu hoţi şi criminali, pe care îi abandonaseră în minele de uraniu de pe Apollo.
Şi acum se îndreptau spre un alt sistem solar, în urma unei profeţii biblice, veche de trei sute de ani.Preoţii căpătaseră o putere inimaginabilă.Nemulţumirea crescandă a oamenilor îi făcuse pe militari să piardă teren în faţa religiei. Se părea că litania preotului, aşa aberantă cum era, prinsese cheag în minţile înfierbantate ale civililor. Poate chiar aveau nevoie să creadă minciunile despre Pămant, prima planetă civilizată, leagănul umnităţii, unde, vezi Doamne, curgea numai lapte şi miere.Sigur că metafora biblică era preferabilă crudei realităţi. Cine ar fi acceptat să muncească zi de zi închis într-o cuşcă metalică, oricat de mare ar fi fost ea, în loc să respire aerul curat de pe o planetă edenică?

...

Kesington îi lăsase pe slujitorii bisericii să-i îndoctrineze  pe oameni, cu intenţia ascunsă de a se folosi de aşa-zisa profeţie, la următoarele alegeri.Cine ar fi îndrăznit să-l înfrunte, dacă mulţimea ar fi fost de partea lui?Şi va fi, pentru că viitorul preşedinte, brusc va avea o revelaţie divină şi le va promite că vor găsi raiul mult visat.Întotdeauna politica fusese o cacealma şi civilii doar o masă de manevră.Atata timp cat oamenii nu erau conştienţi de asta, puterea decizională urma să se concentreze în mana lui Kesington şi a generalului Sandler.
Singurii oameni destul de inteligenţi, ca să miroasă şmecheriile puse la cale de cei doi erau savanţii, dar şi ei puteau fi reduşi la tăcere, dacă li se ofereau destule avantaje materiale. Care om de ştiinţă ar fi acceptat să stea înghesuit într-un habitaclu de dimensi-unea unei cutii de sardele, alături de familia unei vanzătoare cu cinci puradei negri, doar de dragul dreptăţii? Inechităţile sociale de pe Pluto erau perpetuate şi pe nava Odiseu, dar nimeni nu comenta cand avea burta plină şi speranţa unei lumi mai bune.Şi ce modalitate mai eficientă de manipulare a populaţiei putea fi folosită de Kesington, dacă nu catolicis-mul lor stupid?
Degeaba le-ar fi explicat savanţii că Pămantul e o planetă ireală, o metaforă biblică, menită să creeze o sectă religioasă, pe vremea razboiului cu alienii de pe Alfa Centauri. Oamenii nu i-ar fi crezut ,din cauza urii exarcerbate îndreptată împotriva oricui avea vreun avantaj social sau material. Sigur că şi Kesington primea o grămadă de facilităţi în plus faţă de muritorii de rand, începand cu rezerva de ţigări şi vinuri franţuzeşti şi terminand cu habitaclul de 40 de metri pătraţi, plin de containere cu conserve de carne de porc şi fructe confiate, cumparate la ultima escală pe planeta Atena.
Dar numai el şi Sandler ştiau asta, nimeni nu se apropiase de habitaclul conducă-torului fără să fie legitimat de ofiţerii loiali preşedintelui. Audienţele se ţineau într-o încăpere sărăcacioasă, pentru a induce în eroare opinia publică. O singură dată, o ziaristă reuşise, dintr-o prostie a lui Kesington, să pătrundă în habitaclu. Atunci, preşedintele fusese la o petrecere cu prostituate, şi era prea beat ca să mai facă distincţia dintre dansa-toarele din buric şi reporteriţa de la ’The Voice of People’’. A doua zi, oprise definitiv activitatea tipografiei, sub pretextul doliului naţional ţinut în memoria soldaţilor căzuţi la datorie în ultima bătălie cu extratereştrii de pe Centurion. Avusese grijă să-i aranjeze femeii un accident nefericit, în urma unui aşa-zis atentat terorist, de care se făcea vinovat bineînţeles, celălalt candidat la presedinţie. Totul fusese muşamalizat şi în final dat uitării. Nimeni nu se mai întrebase, de ce rivalul lui Kesington nu revendicase nimic în urma atentatului.
Preşedintele îşi asigurase următorul mandat în schimbul unui buget mai mare pentru armată. Nava Odiseu, lungă de zece km, adăpostea o societate bazată pe progresul tehnologic. Savanţii creau petrol din deşeurile menajere şi-l vindeau planetelor deja colonizate de alte rase. Lingviştii împreună cu profesorii făceau softuri educaţionale în toate limbile sistemului Caspian şi doctorii inventau tot felul de medicamente şi cure pe baze de plante, pentru alte civilizaţii. Fiecare planetă avea bolile ei specifice, în funcţie de nivelul de dezvoltare atins: Calypso friguri galbene, Atena ciumă, Marte gripă porcină. Apollo fusese grav afectată de tuberculoză, din cauza minelor de uraniu, în timp ce Mercur trecuse printr-o epidemie de hepatită. Toti locuitorii navei Odiseu îşi aduceau contribuţia  la creşterea bugetului, cu care cumparau plasma necesară deplasării prin spaţiu. Ar fi trebuit ca fiecare cetăţean să aibă acces la o dietă mai variată şi la un habitaclu mai mare, însă puterea era în mana preşedintelui.
Kesington profitase de situaţie şi castigase destui bani, ca să-l atragă pe general de partea lui. În felul ăsta, Sandler îşi mărise flota cu încă zece nave cu plasmă şi investise în baza materială de la Academia Spaţială. Fiecare visa să ajungă ofiţer, pentru că ei erau cel mai bine plătiţi şi unii se infiltraseră, chiar şi în structurile de conducere. Nu toţi obţineau grad mai mare de sergent major. Unii ajungeau locotenenţi, caţiva maiori, dar majoritatea soldaţilor erau doar carne de tun în războiul împotriva diferitelor forme de viaţă inteligentă întalnită în periplul  lor prin spaţiu.
Doar dacă proveneai dintr-o familie importantă aveai acces la cel mai bun instructor şi făceai mai multe zboruri înainte să fii aruncat în luptă. Despre unul dintre aspiranţi, cadetul Christopher, se zvonea că este nepotul generalului, dar nimeni nu trebuia să ştie adevărul în afară de instructorul de zbor. Maică-sa încercase în zadar să-l facă să se răzgandească. Christopher nu dorea să fie cercetător şi nici să construiască androizi pentru terraformare. Visul lui era să fie pilot. Deşi cel mai puternic om al armatei, unchiul lui nu a vrut să-l lase să zboare fără un antrenament foarte dur. Băiatul era nepotul lui, nu un muritor de rand. Generalul avea un simţ înnăscut al clanului şi nu şi-ar fi iertat-o niciodată dacă un membru al familiei ar fi murit din cauza lui în primul schimb de focuri.
Christopher se trezea la 6 dimineata, lua micul dejun si apoi se antrena. Mentinerea conditiei fizice era imperativa pentru un pilot. Dupa 3 ore urma teoria unde invata sa repare un motor warp cu cristale sau unul cu plasma, strategie militara si nu in ultimul rand sa construiasca o nava spatiala. Ultima parte a pregatirii consta in sute de ore de simulare, nu numai a zborului, ci si a diferitelor situatii de urgenta. Nu stiai niciodata cand iti ia foc motorul sau esti atacat de alieni si trebuia sa te catapultezi.
Toate navele Anaconda aveau scaune ejectabile cu flotoare capabile sa de duca inapoi pe nava mama Odiseu. Autonomia motoarelor era de 4 ore dar desigur trebuia luata in considerare si o eventuala defectiune. De aceea pilotii erau in acelasi timp mecanici si strategi. Se pregateau sa faca fata panicii, sa ia hotarari in conditii extreme si mai ales sa-si stapaneasca dorinta nebuna de a trage in tot ce misca. Unul dintre cadeti fusese surprinsi intr-un schimb de focuri si descarcase toata munitia asupra unei singure nave inamice ca apoi sa fie doborat pentru ca nu mai avea cu ce sa se apere. Nimeni nu facuse scandal pentru un amarat din clasa de jos, dar moartea lui Christopher ar fi cauzat un adevarat tsunami in randul conducerii academiei spatiale. Asta era motivul pentru care instructorul Jack McFinley nu ezita sa-l pedepseasca pe baiat fara pic de mila. Nu dorea sa-si termine cariera cu un fiasco din cauza unui mucos fara simtul realitatii.
                   
 . . .
Christopher intra in baie. De fapt ‚’baie’’ era impropriu spus. Pe un perete se aflau opt pisoare de inox. şi pe altul tot atatea dusuri fara cabine. Podeaua acoperita de ciment  îl facea sa inghete de frig pana intra sub jetul fierbinte de apa. Se sapuni vartos incercand sa scape de mirosul de ulei de motor impregnat in piele. Intotdeauna degaja un iz infiorator dupa ora de practica. Nu intelegea de ce nu putea lua cu el un copilot android pe post de mecanic in loc sa-l primeasca pe idiotul de Johnny in carlinga. Pe cuvant daca avea vreun rost. Baiatul asta n-avea nici cea mai vaga idee cu ce se mananca ingineria. La fiecare test invata ca papagalul dar n-avea pic de imaginatie si de creativitate. Pur si simplu nu facea altceva decat sa aplice de fiecare data aceleasi scheme. Cum intervenea un element nou totul se ducea de rapa. In schimb pilota exceptional. La ultimul zbor facuse niste manevre atat de periculoase incat ceilalti cadeti credeau ca o sa intre direct in motorul lui Odiseu si o sa explodeze. In loc de asta Johnny schimbase brusc directia si andocase nava Anaconda cu o perspicacitate si o finete care îi determinase pe pilotii mai in varsta sa se intrebe daca nu cumva bunicul lui fusese un pelerin.
Era un mit vechi de cel putin 100 de ani poate chiar de pe vremea Pamantului biblic. Pelerinii se luptasera cu asgardienii cu toate ca navele lor nu aveau puterea de foc a unei Anaconde. Batranii spuneau ca pilotii puteau simti nava ca pe un organism viu. Altii afirmau sus si tare ca de fapt navele pelerinilor erau conduse cu puterea gandului si nici nu aveau nevoie de combustibil. Oamenii din vechime se nasteau telepati si se armonizau mental cu stringurile universului. O profetie spunea ca intr-o zi se va naste un pelerin care ii va conduce spre miticul Pamant, planeta primordiala a omenirii.
’Bazaconii’’, isi zise in sinea lui Christopher si dadu drumul la apa fierbinte. Avea doar un minut sa se clateasca inainte de apelul de seara. Jetul fierbinte il molesea din ce in ce mai mult. Fusese o zi foarte grea si singurul lucru pe care si-l dorea acum era o friptura si un somn adanc. Vocea comandantului il trezi din visare:
-Ce dracu faci aici cadet, dormi pe tine si consumi toata apa? Cand m-au prins centurionii n-am avut parte decat de bataie si de fasole cu viermi. Sobolanii prajiti erau o delicatesa, ai nevoie de o inviorare baiete, zau asa!
Apa rece ca gheata navali intr-un suvoi dureros. Icni, injurandu-l in gand de toti sfintii pe McFinley. Pielea de gaina era singura dovada exterioara a chinului prin care trecea. Se abtinu sa nu urle stiind ca instructorul l-ar fi pus imediat sa curete podeaua daca s-ar fi comportat copilareste. Dobitocul naibii, ce i se parea asa de macho sa tremuri ca un pui zgribulit in timp ce ti se contractau testiculele?! Cand incepura sa-i clantane dintii in ciuda eforturilor supraomenesti de a-si tine gura inclestata McFinley opri jetul rece si il lovi cu prosopul peste fund:
-Acopera-ti bucile alea de domnisoara si misca-te la raport, ranji el aratandu-si dantura ingalbenita de tutun.
Degetele noduroase acoperite de nicotina strangeau prosopul gata sa-l sfasie. Uniforma plesnea sub torsul musculos in timp ce sprancenele stufoase ii dadea aerul unui tortionar cand arunca scantei de furie din ochii albrasti spalaciti. Era mai inalt cu 2 capete decat Christopher si purta parul tuns periuta sub sapca de comandant al escadrilei. Toti cadetii il blestemau in gand insa nimeni nu indraznea sa-i conteste autoritatea. Sub comanda lui erau cele mai puţine pierderi de vieţi omeneşti.Christopher se întreba dacă într-adevăr asta se datora  abilitătilor sale strategice asa cum il lauda generalul sau faptului ca din escadrila lui  faceau parte doar cei mai buni piloti. Indiferent cum ar fi stat lucrurile unchiul sau ii ceruse imperios sa-l asculte orbeste pe instructor, daca nu vrea sa-l zboare afara din Academia Spatiala. Sau ma rog, din eprimetrul unde aveau loc cursurile pentru cadeti. Mai avea de trecut niste examene dure  pana sa fie admis la academie.Selectia era foarte drastica, desi numai copiii sau rudele celor avuti intrau. Te-ai fi asteptat in calitate de odrasla a unui fost sau actual militar sa fii tratat cu ingaduinta, insa pericolul din spatiu nu putea fi ignorat.
Christopher intelegea motivatia asta dar nu pricepea cu niciun chip  ce rosta aveau umilintele si mancarea proasta. Auzise de multe ori din gura ofiterilor ca noua generatie e formata din fatalai , din moment ce un sfert din ei ajungeau la infirmerie pana se obisnuiau cu meniul de la cantina Christopher considera ca nimic nu poaate fi mai ingrozitor decat laturile din farfuriile de inox.In plus, ofiterii mancau separat la popota lor, de unde stia el ca nu aveau alat meniu si de fapt  minteau ca stomacurile lor ar putea digera si un mamut lanos de o mie de ani, daca ar fi fost nevoie. Isi trase hainele pe el si se duse la raport.

                                                 ...

Androidul scana intunericul din biblioteca.Pe rafturile albastre se aflau carti de strategie militara, cele albe adaposteau istoria diferitelor rase si pe cele verzi tronau tronau manuscrisele religioase. Toate secretele militare stateau ascunse in zona interzisa etichetata cu o piramida aurie in al caarei varf era un scaner. Numai generalul si presedintele puteau accesa codul de securitate in trei moduri:amprenta vocala, secventa ADN si scanarea propriei retine.Singurii paznici erau androizii pentru ca nu aveau sentimente, nu oboseau niciodata

colonistii de pe ganymede

                              MENTALIŞTII DE PE GANYMEDE
                                                                                                            de Unciuleanu                              Milena

Visa din nou cu ochii deschişi. Era puternica regină a Egiptului. Nu-şi amintea cum o chema, niciodată nu fusese bună la toceala asta stupidă pe care adulţii o numeau istorie. Se hotărâse să-şi pedepsească slujitorul trădător cu lovituri de bici, aşa cum o bătea taică-su, când refuza să se supună regulilor lui cretine.Tocmai când simţea o plă-cere din ce în ce mai intensă, se auzi soneria. În sfârşit, se terminase şi ora asta inutilă de "Istoria Planetei Marte".Se întâlni cu prietenii la colţ şi trase fumul adânc în piept:       -O, frate, asta da marfă!                                                                                         - Ti-am zis Melly, Jack aduce doar ce-i mai bun, costă da' face toţi biştarii.                     - Da, frate, că bine zici! exclamă Billy Pletosul, bâţâindu-se pe muzica hip-hop ce răsuna din căştile slinoase.                                                                                                       - Vrei? o întrebă pe Melly, întinzându-i căştile. E ultimul album a lu'Eliaj frate, beton, nu alta!                                                                                                                           - Puah, privi Melly căştile în silă. Când ai făcut baie ultimă oară?                                     - Ştii fato, tocilarii nu-s bine veniţi în gaşcă!                                                             - Hai frate, că ziceam şi io aşa, ce naiba, nu ştii de glumă? îşi înfundă Melly căştile în urechi, forţându-se să zâmbească.                                                                             Billy se hlizi satisfăcut, dezvelindu-şi cariile puţind a hamburger stricat. Erau cu toţii în ultimul an de liceu, într-un orăşel prăpădit de provincie.                                             - Io frate, plec din cloaca asta, pufni Mike, mândru de el. Am furat bani din contul bătrânului şi mă duc la Colegiul Spaţial să agăţ puicuţe.                                               Ceilalţi râseră pe înfundate. Melly clipi din ochii verzi şi trase cu nesaţ din sticla de vin:                                                                                                                                             -Hai frate, fii serios, locul ăla pute a hoit. Alţi profi tâmpiţi şi toceală pentru un vis idiot. Mai bine ia de aici o duşcă şi nu mai spune tâmpenii, că îmi ud chiloţii de râs.   -O să intru şi o să devin pilot, şi o să vedem noi cine râde atunci, rataţilor! Io mă car din orăşelul ăsta căcăcios, voi faceţi ce vreţi.                                                                         - Hei frate, ce te-a apucat, pipează şi lasă prostiile, dacă e să ne cărăm, ne cărăm cu toţii. Nu aşa era vorba familiei, nu lăsăm pe nimeni în urmă?! se enervă Billy.                       - La dracu cu dictonul tău idiot, voi nu faceţi altceva decât să frecaţi menta, proştilor! îi incrimină Mike supărat şi porni prin iarba artificială spre staţia de autobuz.
    - Ce l-o fi apucat? răcni Melly ofticată.Se crede mai bun ca noi? Ratatul naibii! - Astea-s prostiile băgate în cap de fetişcana aia brunetă de la Colegiul Spaţial. - Care, aia cu propaganda?                                                                                         - Îhî, l-a prostit de tot, c-o să ajungă pilot şi o să îi dea guvernul casă pe Marte în zona aia de şmecheri, frate, ce idiot! Hai să bem o bere că mi s-a uscat gâtlejul, s-o ia dracu de încălzire globală! Puah! Am călcat într-un rahat de câine mecanic. Cine o fi avut ideea asta tâmpită cu reconstrucţia animalelor? Frate, pute mai rău ca unu’ adevărat. Ce idioţi şi oamenii ăştia de ştiinţă! Şi ratatul ăla de Mike vrea să trăiască printre ei pe planeta roşie!

Cipul i se dereglase iar şi n-avea bani de altul nou. Durerea îl săgetă până-n creier, sfredelindu-i fiecare neuron ce urla să iasă din craniul încins. Taică-su îl dusese la clinica cea mai ieftină unde i se implantase, ca şi celorlalţi puşti dependenţi de net, un cip care îl obliga să se deconecteze de la reţea cel puţin doisprezece ore. Mulţi preferaseră să moară în chinuri decât să renunţe la jocuri, dar maică-sa îl supraveghease atent, până credea că îl dezobişnuise de "ţăcăneala asta". Simţea că programul de implantare a cipurilor, avusese legătură cu procesul hackerului care intrase în reţeaua secretă a guvernului, dar îi era frică să spună ceva, n-ar fi fost primul închis la psihiatrie, de unde Jack mai ieşise doar în pal-ton de scânduri. Plăti barmanului pentru cafea şi ieşi din reţea.                                                 - Bună frumosule, vrei să te distrezi? Fata blondă purta o fustă mini de piele şi zâmbea provocator. Era fardată violent şi arăta îngrozitor de artificială. Probabil unul din androizii programaţi pentru sex. Deveniseră o raritate, de când fuseseră retraşi de pe pia-ţă, din cauza scăderii natalităţii pe Pământ. Doar locuitorii planetei roşii mai aveau atâtea credite, încât să-şi permită creşterea unui copil. Androidul semăna cu fosta lui prietenă, dar Mike se hotărî s-o ignore. Nu prea stătea bine cu creditele de când îşi plătise restanţa din ultima sesiune. Melly avusese dreptate. Nu era aşa de uşor să termini Colegiul Spaţial, dar trebuia să-şi adune forţele pentru examenul de licenţă, ca să devină pilot. Aşa putea să-şi întemeieze şi el o familie, să intre în rândul lumii bune, cum spunea maică-sa.
            Pământul devenise un deşert de când era el în ultimul an de liceu. Plantele creş-teau doar în sere şi oraşele arătau, ca ghetourile negrilor de pe vremea apertheidului. Sin-gurul loc curat era Marte, însă trebuia să fii om de ştiinţă, pilot sau afacerist, ca să locu-ieşti acolo. În rest, toate treburile murdare erau făcute de roboţi. Deci, nu puteai să te angajezi în construcţii sau altundeva.                                                                             Ieşi în stradă. Cerul era cenuşiu, smogul poluării îi dădea un sentiment de inutili- tate, se lăsă pe vine şi deschise gura larg, căutând după aer. Avea din nou o criză şi de abia reuşi să ajungă, împleticindu-se, în blocul cenuşiu, de unde răzbăteau urletele copii-lor înfometaţi.Se trânti pe patul slinos şi adormi. Când se trezi, lumina gălbuie a neonului din tavanul scorojit îl făcu să lăcrimeze. Întreg corpul îi era paralizat, doar neuronii colcă-iau în creier. Simţurile îi reveniră încet. Primul care îl izbi fu mirosul de medicamente. “Unde dracu am ajuns?" Întrebarea se transformă într-o bubuitură ce ameninţa să-i spargă pieptul. Pupilele i se dilatară de spaimă şi începu să caute din nou, disperat, după o gură de aer.Ar fi vrut să strige după ajutor, dar maxilarul i se încleştase, ca atunci când făcea o cădere de calciu în copilărie. Întotdeauna fusese un copil sensibil, refugiat în spa-tele reţelei de net, unde putea să-şi ia orice identitate. Descărcase poza căpitanul de ho-chei şi o folosise la avatar, ca să agaţe fete. Auzi, ca prin vis, vocea maică-sii şi amintirile dureroase îl năpădiră: ultimul scandal făcut de beţivul de taică-su, mirosul înţepător de transpiraţie şi vin ieftin şi apoi, o văzu pe maică-sa îmbrăcată în aceeaşi rochie decolora-tă, agăţându-se de el, într-o inutilă şi disperată încercare de a-l mai întoarce din drum. Simţi lacrimi de furie şi apoi totul se întunecă.
                                                                  ...
             Nava scârţâi din toate încheieturile. Mike făcu manevra finală şi o andocă în locul indicat de turnul de control. Spaţioportul era plin ochi şi se gândi obosit după 6 ore de zbor, ce chin va fi să găsească un loc liber la cantină. Toţi piloţii aveau cartele de masă gratuite pentru cele trei spaţioporturi de pe Marte, dar Mike avea chef să mănânce azi la restaurant. Merită şi el măcar atât, după cât efort a depus să devină cel mai bun pilot din generaţia lui. Făcea câte doisprezece curse pe săptămână şi de fiecare dată, Pământul i se părea din ce în ce mai sordid. Era un loc deprimant, unde trăiau doar oamenii săraci, bătrâni şi bolnavi, cei care preferaseră să moară acolo, decât să devină cobaii oamenilor de ştiinţă de pe Marte, dacă nu cumva tot Pământul era un laborator, aşa cum spuneau unii din colegii lui Mike.
           Intră în restaurantul Blue Moon şi ceru meniul şapte. Apăru o roşcată minionă, cu ochii verzi, slăbuţă, cu o tunsoare punk, ciudată rău. Bocancii o făceau să pară şi mai vulgară, în timp ce fardul negru contrasta cu verdele ochilor jucăuşi. Scoase un carnet electronic din buzunarul şorţului vişiniu, şi-l întrebă ce vrea să comande. Tocmai se pregătea să o înjure, pentru că deja comandase robotului meniul şapte, dar vocea ei îi aduse aminte de un gazon artificial şi o staţie murdară de autobuz.                                           -Melly, ce cauţi tu aici?                                                                                           - Salve, frate Mike! Am auzit că ai ajuns mare şmecher, comanzi homari cu salată chinezească, o delicatesă nu glumă! Te invit în bârlogul meu după ce termini.                       - Ai o casă pe Marte? întreba el uluit, ştiind ce scumpe sunt casele şi cât muncise el pentru un amărât de apartament în centru.                                                                                 - Mă ocup şi de alte treburi mai puţin ortodoxe.                                                           - Glumeşti, sau ce?                                                                                                         - Uite ce-i frate, dacă vrei să sfârşeşti bolnav ca Atkinson n-ai decât, dar dacă vrei să-ţi trăieşti viaţa, caută-mă! zise ea făcându-i cu ochiul şi îi întinse o carte de vizită: "Melly.com” - sex virtual, plăceri nebănuite la cele mai mici preţuri. Literele roşii, înca-drate de chenarul sidefiu, apăreau şi dispăreau la intervale regulate, scoţând nişte gemete incitante. Lui Mike nu-i venea să creadă. Termină de mâncat şi căută adresa de pe verso. Trecu pe lângă un magazin de suveniruri, apoi intră pe o alee slab luminată. Firma “Melly.com.” se bălăngănea sub rafalele vântului. Era într-o clădire veche, dar bine întreţinută, vopsită violent în roşu, cu lampioane chinezeşti la poartă.                           Două fete în chimonouri vaporoase, desfăcute cât să se vadă desuurile dantelate, îi zâmbiră lasciv, invitându-l pe scara îngustă. La etaj, pe un divan acoperit cu mătase, trona Melly. Schimbarea era uluitoare. Trupul înfăşurat într-un chimono bleu, cu flori imense de nufăr, părea de o feminitate ce contrasta izbitor cu look- ul ei din restaurant. Îşi scose-se peruca roşcată şi acum, părul natural se revărsa pe spate, în cascade de bucle negre, moi şi parfumate. Îl atinse şi căldura limbii ei îl excită. Nici vorbă de sex virtual, ăsta era bordel în toată regula! Fesele tinere se arcuiau într-un du-te vino nebun, pe ritmul de hip-hop ce răzbătea dintr-un CDplayer vechi. Când termină, se întinse lascivă lângă el şi îi exploră fiecare centimetru al trupului transpirat. Prizară heroină şi depanară amintiri din liceu. O sărută pe gât şi tocmai se pregătea de o nouă rundă când deodată, geamul came-rei fu invadat de o lumină orbitoare.Se auziră ţipete de la parter. Melly avea ochii dilataţi de spaimă. Cinci indivizi masivi, înarmaţi cu biciuri neuronale, se năpustiră în cameră. Mike se zbătu inutil. Ultimul lucru de care fu conştient, înainte să fie aruncat într-o dubă cu însemnele Poliţiei Militare, erau urletele lui Melly.

                                                                         ...
      Celula puţea a urină şi transpiraţie. Avea într-un colţ un wc de inox, murdărit de fecalele prizonierilor masivi care-l stâlciseră aseară în bătaie şi apoi îl ameninţaseră, că-l vor transforma în fetiţa lor. Uşa cu senzor de mişcare se deschise cu zgomot. Doi bărbaţi în uniforme verzi, cu însemnele PM (Poliţia Militară) pe umăr, îl duseră într-o încăpere metalică fără ferestre, şi-l electrocutară cu bastoanele, aşezându-l apoi pe un scaun din care ieşeau fire electrice.                                                                                                           - Ar fi bine să începi să vorbeşti, altfel te aşteaptă Curtea Marţială. Ce credeai, că ne tragi pe noi pe sfoară, tu, un amărât de pilot de pe Pământ? urlă bărbatul, sfredelindu-l cu ochii lui albaştri, acoperiţi de o peliculă fină gelatinoasă, de la implantul pentru raze infraroşii.                                                                                                                           -Unde-i sediul Rezistenţei? Cine-i liderul vostru? Câţi sunt infiltraţi în reţeaua de bază? Aţi ajuns şi la computerul principal?                                                                       Întrebările fură ca un duş rece. Acum înţelegea Mike de unde avea Melly bani. Auzise printre piloţi de o mişcare de rezistenţă care încerca detronarea guvernului de pe Marte. Vorbeau de egalizarea şanselor de a intra în politică şi a celor de pe Pământ, pen-tru că securiştii de pe Marte controlau totul, dar crezuse că sunt doar baliverne ale unor oameni sătui de nedreptăţi sociale. Tăcerea lui Mike îl enervă pe unul dintre bărbaţi: -A, facem pe durul! Asta o să-ţi dezlege limba! urlă el şi îl electrocută pe Mike, cât să îl facă să strige de durere ca un animal, dar fără să-l omoare.
  - I-auzi cea mai bună melodie a anului, cum mai ţipă cioara după aia care l-a fătat! râse celălalt bărbat blond, cu aceeaşi pomeţi proeminenţi proaspăt raşi, mirosind a colonie scumpă, aceeaşi bărbie ieşită în afară ce-i dădea un aer imbatabil. Parcă era clona celui dintâi. Acesta îl pocni cu sete, în timp ce repeta fiecare întrebare, fără niciun efect. După o vreme, care lui Mike i se păru interminabilă, încetară să-l mai chinuie, dar deja era la capătul puterilor, avea senzaţia că tavanul se prăbuşeşte peste el, simţi gustul sângelui în gura umflată de lovituri, stomacul i se revoltă golindu-şi conţinutul pe podeaua rece şi leşină.
                                                                  ...
         Hovercraftul doctoriţei Larisa Martinson viră pe strada principală şi se opri după douăzeci de metri. Larisa coborî obosită şi intră în vilă. Senzorii de mişcare aprinseră automat lumina din sufragerie. Trecu în bucătărie, să-şi încălzească ceva de-ale gurii, când o izbi un miros fin de colonie scumpă.
  - Joshua, tu eşti?
Larisa se întoarse în sufrageria goală, simţindu-şi stomacul strângându-se într-un ghem dureros. Atmosfera apăsătoare îi aduse un gust metalic în gură. Acelaşi gust din
 timpul războiului biologic de pe Pământ, când îşi pierduse copilul şi părinţii. Toată ştiin-ţa ei nu putuse să-i salveze. Joshua, soţul ei, o considerase vinovată pentru moartea fiului lor, Collin, şi după un an de certuri, ceruse divorţul. Nimic nu mai contase pentru ea de atunci în afară de cercetare. Petrecea tot timpul în laborator.Ar fi vrut să uite viaţa de pe Pământ, dar fiecare copil lovit de cancerul pulmonar îi aducea aminte de ochii verzi înlă-crimaţi ai fiului ei, implorând-o să-l salveze.Ar fi putut să se refugieze pe Marte definitiv, dar, din când în când, sentimentul de culpabilitate o făcea să revină pe Pământ, pentru a mai testa un nou medicament.
      Mirosul de colonie era mai pregnant în bucătărie. Spoturile stricate din tavan nu lăsară să se vadă, silueta mascată ce se strecură în spatele ei şi-o injectă cu un somnifer. Când se trezi, mirosul de transpiraţie şi de urină îi sfredeli nările.Ar fi vrut să strige după ajutor, însă gâtul i se uscase. Reuşi să scoată doar un gâlgâit jalnic. Ochii albaştri, măriţi de spaimă, o usturau. Privi în jur: era într-o cameră imensă, metalică, fără ferestre, plină de containere etichetate "biohazard". Unde se afla, cine o răpise şi ce dorea de la ea? Uşa se deschise, activată de senzorul de mişcare. Intră un bărbat masiv în uniformă verde, cu inscripţia pe care o văzuse doar în zonă interzisă: P.M.
  - A, ne-am trezit, doamnă doctor, ce surpriză plăcută, rânji bărbatul blond, arătân-du-şi dantura perfectă. De fapt totul părea perfect la el de parcă era artificial, îşi zise doc-toriţa tremurând:
- Cine sunteţi şi ce vreţi de la mine? întrebă Larisa pe un ton răguşit.
- Adu-i nişte haine curate şi dă drumul la căldură, neghiobule! se răsti bărbatul blond la unul din soldaţii înşiraţi pe lângă perete. Ce, vrei să crape înainte să-şi facă treaba?
  - Mă ocup eu, replică celălalt blond mătăhălos.
  - Ce Dumnezeu e asta, sunteţi clone? Parcă a fost interzisă clonarea umană din considerente etice! strigă Larisa uimită.
  -Armata nu ţine cont de văicărelile unor popi, cucoană! Lasă smiorcăiala şi apucă-te de treabă că altfel, veni replica tăioasă, însoţită de un gest semnificativ în jurul gâtului.
Larisa se sperie de-a binelea. Până acum, credea că e doar o neînţelegere la mijloc şi-i vor da drumul.Se pare că greşise, ăştia erau soldaţi clonaţi, fără sentimente, androizii de luptă despre care îi povestise Joshua.                                                                               - Ce vreţi să fac? întrebă ea îngrozită.
  - Aduceţi prizonierii!
În cameră fură aduşi toţi oamenii arestaţi de Poliţia Militară:
- Începi cu cioroiul ăsta, zise blondul, arătându-l pe Mike.
Mike era plin de vânătăi şi tremura de frig.
- Apucă-te! tună blondul şi îi aruncă pe masa metalică un dosar gros intitulat "Victory."
- Dar credeam că e imposibil, zise Larisa. Creierul uman nu se poate regenera, întinerirea e doar un vis fără nicun suport ştiinţific.
  - Bazaconii madam, ne crezi idioţi? zise unul din blonzi.                                     - Fraierul ăla de soţ al tău, Jeremy, sau cum dracu îl chema, era la un pas de victorie, îl completă cel de-al doilea blond.                                                                               - Dacă nu l-ar fi apucat mila de ultimul cobai, acum ar fi fost bogat, zise primul blond, plin de importanţă. - Dacă nu avem rezultate o să-i urmezi în rai, acolo unde vă trimit popii voştri oameni proşti, rânji sarcastic clona lui.

                                                                    ...
- Jos cu căţeaua securistă!
  - Huo! Jos cu clonele!
  - Să moară toţi oamenii de ştiinţă, jegoşii dracului!
  - Afară cu androizii! Ei ne-au furat locurile de muncă! Huo!
  - Aşa e frate, că bine zici, să dea benga-n ei de clonaţi!
- Da, bă, noi crăpăm de foame şi ei bagă la maţ numa' bunătăţuri, arza-i-ar focu' dă pă Pământ!
- Jos cu Martinsonii!
  - Ieşi afară bă, să ţi-o tragem la moacă!
  - Jos cu Larisa, Mike şi Collin Martinson, securişti împuţiţi! Voi ne-aţi luat pâinea de la gură! Pe Pământ cu voi, să înghiţit radiaţii, lua-v-ar dracu!
Mulţimea devenise ameninţătoare. Doar scutul cu laser o mai ţinea departe de vilă. Collin intra în sufragerie, roşu ca racul:
- Poftim, îţi place?! Tu şi medicamentul tău miraculos al nemuririi! Ai adus haos, decadenţă şi anarhie pe planeta roşie!
- Nu-mi servi mie lozincile prietenilor tăi, tinere!
  - Păi ţie ce-ţi pasă, tu ţi-ai recăpătat fiul pierdut în războiul biologic! Dar cu mine cum rămâne? Ştii cum mă strigă la şcoală? Clonă nenorocită, fiu împuţit de securist şi alte alea!
  - Collin, am mai avut discuţia asta. Termină, se vor potoli până la urmă, ştii asta, am trecut noi prin altele mai grele şi...
  - Da, da, am ieşit mereu victorioşi, bla, bla. Îţi place mult cuvântul ăsta, victorie, că e numele proiectului care ţi-a adus lovele multe. Numai la biştari te gândeşti. Mai lasă-mă cu propaganda securistă cucoană, asta-i vrăjeală ieftină care nu se mai vinde nici la magazinul de sex virtual pe cinci credite amărâte, pe bune!
  - Dar de unde ştii tu de sex virtual?
  - Hai, scuteşte-mă, nu mai am cinci ani, peste juma de an sunt major, fac ce vreau cu viaţa mea, mă car de acasă şi dorm în deşert.
  - Collin, tu auzi ce aberaţii spui? De când umbli cu puştii ăia de la “Clubul Anticlonelor”, ai luat-o razna.
  - Ăia sunt prietenii mei, indiferent dacă-ţi convine sau nu, snoabo! Aşa că scuteşte-mă cu standardele tale înalte şi dă-mi ceva de mâncare! Sau mai bine îmi iau singur sendviciuri din frigider, ca să nu mai îmi scoţi ochii cu câte faci tu pentru mine!
  - Ajunge cu obrăzniciile, tinere! Fă-ţi curat în cameră şi apucă-te de teme!
- Asta e treaba androizilor, eu sunt om!
  - Eşti pedepsit o săptămână să faci toată curăţenia în casă. Sunt convinsă că o să-ţi placă la nebunie, să trăieşti ca-n o mie nouă sute toamna, cum ziceţi voi adolescenţii.
- Ha! Noi măcar încercam să oprim haosul pe care voi, marii oameni de ştiinţă l-aţi creat!
  - Collin, termină cu tâmpeniile, n-ai trăit pe vremurile alea, nu poţi înţelege.
- Da, ştiu, sunt ăla mic şi prost. De ce nu mă faci tu geniu? Bagă-mi în creier un program de-al tău d-ăla deştept, cum ai făcut cu tata! Chiar aşa, e om sau android? Poate nici nu e taică-miu, care-i adevărul de fapt?
  - Collin, Mike e tatăl tău, indiferent ce spun neghiobii tăi de prieteni. Încearcă să-ţi bage numai prostii în cap, chiar nu-ţi dai seama? Te iubeşte mai mult decât orice pe lume, şi dacă a suferit de pe urma experimentelor, nu înseamnă că nu mai simte că un om.
  - Rahat! Are un cip băgat în bibilică şi e plin de proteze de titaniu. E nemuritor ca toţi marţienii, nu ca amărâţii de pământeni, care crapă în chinuri pentru că aţi avut voi grijă!
  - Care noi? Despre ce tot îndrugi acolo?
  - Tu şi prietenii tăi de la institut! Aţi făcut experimente pe ei, şi când nu v-a plăcut ce monştri aţi creat i-aţi abandonat! Mişto! Cum se cheamă abureala aia pe care mi-o bagi mereu pe gât ca să te justifici, etică medicală? Unde e? A, da, te-a ameninţat securistul cu moartea! Poveşti! Zi mai bine că visai la glorie şi la bani, scorpie!
  - Tinere, n-ai niciun drept să vorbeşti în halul ăsta cu maică-ta!
  - O, a sosit Măria Sa, Marele Mike, nu-mi dai tu mie ordine, androidule!
Palma îi arse obrazul şi lacrimi de furie ţâşniră din ochii negri:
  - Vezi mamă de ce e-n stare, unde e latura lui umană acum? Ce urmează, să ne omoare pe amândoi? Tu i-ai salvat pielea, că altfel îl făceau securiştii friptură şi ţi-l trimiteau la cină drept bonus, şi el drept mulţumire, îţi chinuie copilul. E clar că nu -s al lui, altfel nu mă pocnea!
  - Collin, du-te la tine-n camera! M-am săturat de istericalele tale pe ziua de azi! scrâşni printre dinţi Larisa, tremurând de nervi.
  - Ai câştigat bătălia asta da' nu războiul! urlă Collin.
  - Replica asta idioată din ce film ai luat-o?
  - Vezi mamă, îşi bate joc de toţi, se crede geniu că i-ai băgat o maşinărie în creier! El însuşi e o maşinărie fără sentimente! Mai bine îl lăsai să crape! strigă Collin şi o luă la fugă pe scări.
  - Collin! strigă Larisa după el.
             - Lasă-l, aşa-s adolescenţii, o să-i treacă.
          Larisa oftă din toţi rărunchii. Era epuizată. Munca de la institut nu se termina niciodată. Era adevărat că avea nişte avantaje imense. Androizii îi făceau toată treaba în casă, concediul şi-l petrecea în orice colţ al galaxiei dorea, locuia în zona cu aer purificat avea cea mai bună mâncare, în timp ce alţii mureau de foame, de boli sau din cauza radiaţiilor, dar uneori se întreba dacă merită efortul.                                                         Şi protestatarii ăştia, nu se mai saturau să-i terorizeze familia! Mulţimea furioasă uitase de vremurile, când toţi se înghesuiau să cumpere medicamentul miraculos care-i întinerea cu douăzeci de ani. Acum o considerau o criminală şi cereau aducerea ei în faţa Curţii Marţiale. Lumea decăzuse, oamenii înnebuniţi după visul nemuririi nu mai aveau niciun scrupul. Luau droguri, făceau sex cu oricine şi deveneau din ce în ce mai violenţi. Centrele de reeducare erau pline şi poliţia nu mai făcea faţă. Singurul lucru bun fusese căderea regimului totalitar. Securitatea era folosită doar pentru un eventual pericol din afara planetei.                                                                                                                         Crearea medicamentului adusese şi mai multă prosperitate marţienilor, dar pământenii rămăseseră din nou la drojdia societăţii. Bolnavi, nu-şi doreau decât să moară cu burţile pline, să scape de radiaţii. Nici nu era de mirare că îi urau pe marţieni, cu aerul lor curat, vilele somptuoase şi viaţa de lux. În fiecare săptămână, câte un grup de pămân-teni reuşea să obţină viză de şedere pe Marte, ca să se trateze de radiaţii. Veneau la clini-ca Larisei urlând de durere şi nu înţelegeau, că ea nu poate face minuni. Pentru mulţi, cancerul fiind în fază prea avansată, Larisa nu putea face, decât să le amelioreze durerile. Rudele disperate, o acuzau că nu vrea să îi trateaze, că opreşte medicamentele bune doar pentru marţieni şi pe pământeni îi omoară, pentru că aşa a primit ordin de la guvern. Nici pe Marte lucrurile nu stăteau bine pentru toată lumea. Oamenii nu se gândeau decât la libertatea lor de a trăi, iar şi iar, aceeaşi perioadă a adolescenţei, plină de spiritul rebel, fără să le pese de consecinţe. Îşi făcu o cafea şi aprinse televizorul cu plasmă. Butonă pe toate cele două sute patruzeci de canale, dar nu se putea concentra.Se hotărî să citească un e-book, dar după zece pagini ochii o usturau îngrozitor. Nu înţelegea cum putea noua generaţie să stea cu ochii în calculator, fără să aibă probleme de sănătate.Se părea că medicamentul ei îi transformase, într-o anumită măsură, în nişte hibrizi rezistenţi la tehnologie.                                                                                                                               Mike îşi făcea de lucru în garaj cu un proiect pentru motorul cu plasmă, antigravi-taţie, antimaterie, nici ea nu ştia prea bine, tehnologia o depăşea. Nici când era adoles-centă nu se dădea în vânt după ciudăţeniile astea noi. În afară de ce ţinea de medicină, totul era străin, nu şi inutil, dar oricum, de neînţeles pentru ea. Uneori, mai veneau pă-mănteni în laborator, să le repare aparatura, şi-i auzea cum bodogăneau printre dinţi, că marţienii ăştia se cred deştepţi, dar nu sunt în stare să facă nimic, nici măcar să schimbe un bec în casă. Nu era chiar aşa, dar frustrările datorate sărăciei răbufneau din când în când şi nu avea ce să facă. Asta era democraţia, pe care şi-o doriseră cu toţii pe vremea când securitatea şi poliţia militară controlau totul. Nu era sigură, că dincolo de aparenţe nu era şi acum la fel, cel puţin într-o anumită măsură, altfel cum se făcea, că nu toţi căpătau viză de şedere pe Marte?                                                                                           Se duse în camera lui Collin, să îl întrebe dacă vrea ceva de mâncare, şi rămase înmărmurită. Geamul era deschis. O briză uşoară se simţea, în camera acoperită pe toţi pereţii, cu reclame la jocuri pe calculator. Podeaua din lemn avea urme proaspete de roţi, ca şi cum cineva târâse o valiză grea. Totul era într-o ordine nefirească de parcă încercase să ascundă ceva. Sau să-i demonstreze că ea greşeşte, când îl ceartă, că la el în cameră e murdar tot timpul. Nici urmă de Collin. Îl caută prin toată casa şi apoi se duse în garaj. Mike avea căştile la urechi şi repara de zor la motorul navei. Faţa palidă a Larisei îl făcu să plece imediat cu hovercraftul în căutarea lui Collin. Ştia că de obicei îl găseşte la “Clubul Anticlonelor”. Intră pe un drum lăturalnic, plin de gropi, şi înjură în gând, de teamă să nu i se spargă perna de aer şi să rămână aici. Cel mai apropiat service era la cincisprezece km şi în grabă plecase fără trusa de scule. Avu noroc, frană uşor şi se dădu jos. Clubul era plin de mutanţi, rezultatul experimentelor eşuate ale Larisei. Capete verzui cu câte şapte ochi, fiecare de altă culoare, îl priveau cercetător. O blondă cu creierul atârnând din cutia craniană îl privi lascivă. Aerul mirosea cumplit a transpiraţie amesteca-tă cu fum de haşiş, marijuana, nici el nu-şi dădea seama.                                                         Pe pereţi atârnau falusuri de diferite mărimi, probabil din silicon, şi deasupra barului, era lipit un afiş care propovăduia egalitatea între rase şi incrimina clonarea.Se pare că aici, a fi diferit şi ciudat, era ca o viză de intrare. Ceru o bere rece şi intră în vorbă cu fetişcana de la bar. Arăta ca o copie fidelă a Jessicăi Alba, contrastând izbitor cu restul clienţilor, desprinşi parcă dintr-un film cu X-men.
- Bună păpuşă! Lucrezi aici în fiecare zi? Caut şi eu un puşti, Collin îi zice, brunet, ochi negri, înalt, subţirel, poartă mereu o salopetă neagră soioasă.                                           - Nu eşti de p-aici nu-i aşa?                                                                                               - Sunt tatăl lui.
- Da, sigur, mie-mi spui, rânji sarcastic fata şi-i întoarse spatele.
  - Vreau doar să mă asigur că e bine.                                                                             - Aşa a zis şi bătrânul meu şi ultima oară am zăcut la nebuni o lună. De-aia mi-am făcut chirurgie estetică, să nu mă mai frece babacul cum vrea el. Poate şi al tău şi-a schimbat moaca, să scape de tine. Nu-mi placi, ai faţă de tocilar, vezi-ţi de treabă ca să n-o iei în barbă.                                                                                                                           - Uite ce-i fato, nu ştiu ce ţi-a făcut taică-tu de-l urăşti atât, dar eu nu vreau să îl târăsc acasă împotriva voinţei lui. Dacă îl vezi, spune-i să-mi dea un mesaj că e bine, mă cheamă Mike.
- Hei, ce tată îşi lasă copilul să-i spună pe nume? Cred că eşti vreun fost securist şi vrei să-mi închizi localul. Du-te frate şi lasă-mă-n pace, că acum pun băieţii veseli pe tine şi rămâi fără beregată.                                                                                                   Mike o luă de păr şi scrâşni printre dinţi:
- Uite ce e disperato, dacă i s-a-ntâmplat ceva, o să mi-o plăteşti. Lasă vrăjeala asta cu mine că îţi aranjez mutra, de n-o să te mai recunoască nici aia de la care ai supt. Zi-mi ce ştii, că altfel ai imbulinat-o cu mine.
Fata băgă două degete în gură şi fluieră. Apăru un zdrahon îmbrăcat în pantaloni de piele, plin de cicatrici, cu nasul strâmb, ca al unui luptător de wrestling. Muşchii jucau pe el şi venele pulsau gata să se spargă. Mike nu aşteptă. Lovi el primul între picioare cu pumnul de titaniu. Adversarul se trânti pe jos cât era de mare. Bufnitura îi făcu atenţi pe ceilalţi oameni din bar. Lăsară băutura, haşişul şi jocul de biliard şi-l înconjurară.
- Uite ce-i băieţi, nu vreau să rănesc pe nimeni, vreau doar să îl găsesc pe băiatul meu, Collin. Urmă o altercaţie din care Mike ieşi puţin zdruncinat, dar reuşi să umple de sânge destui ca să fie lăsat în pace. Jessica, sau cum o fi chemând-o, se apropie de el:
- Uite ce-i frate, văd că-ţi pasă de Collin, altfel nu ai fi stat aici s-o încasezi pentru el. Nu ştiu unde dracu e, mereu e supărat când se ceartă cu Patricia, Patty sau cum puii mei i-o zice lu' blonda aia şmecheră care mi l-a furat.De obicei se cară în zona interzisă, ştii tu, deşertul ăla tâmpit unde trăiesc doar androizii.
- Nu puteai să zici aşa de prima dată? mârâi Mike plin de draci.
- Dă-te-n puii mei, după ce că te-am ajutat, începu ea să se răţoiască la Mike, dar se opri când acesta sparse tejgheaua barului cu pumnul.
- Hei, frate, sper să îl găseşti, e băiat bun, păcat că s-a încurcat cu piţipoanca aia!. ...
Ziarele, pline de articole incriminatorii la adresa maică-sii, îi făcuseră pe colegii lui Collin să-l terorizeze zi de zi, până se săturase. Brusc, deşertul plin de radiaţii i se păruse un loc mai atrăgător decât vila părinţilor. Măcar acolo toţi îl vor lăsa în pace. Îşi privi hainele făcute ferfeniţă de la ultima încăierare cu Patrick, prietenul lui Patty, şi înjură. Noaptea era al naibii de frig în deşert. I-ar fi prins bine o jachetă, dar nu dorea să se întoarcă acasă. Ştia că deşertul e doar o soluţie temporară. Nimeni nu putea rezista acolo mai mult de-o noapte, dar acum era prea supărat să poată gândi limpede. Deocamdată, pustiul ăsta i se părea cel mai primitor loc de pe Marte.                             Simţi stomacul urlând de foame şi scoase un sendvici din valiză. Maică-sa asta era o scorpie bătrână, dar făcea nişte sendviciuri ca lumea, cu pui şi salată, cu maioneză şi castraveciori muraţi, miam, ce bun era! Într-adevăr, ar fi trebuit să se facă bucătăreasă, nu o împuţită de doctoriţă care chinuie oamenii. Întunericul se apropia şi se pregăti să mon-teze cortul antiradiaţii.                                                                                                         Trei zile se ascunsese în pivniţa lui Gary, dar apoi îl descoperise boşorogu' de taică-su şi trebuise să-şi ia tălpăşiţa. Gary era băiat bun, deşi cam tocilar şi uşor de păcălit de adulţii ăştia ticăloşi. Îi înjurau pe copii că fac tâmpenii din cauza medicamentului antiimbatranire, în schimb ei înşişi nu se dăduseră înapoi să-l înghită pe nerăsuflate, ca să devină peste noapte, din babalâci de şaizeci în d-aia de patruzeci. Prima dată, puştii fuse-seră încântaţi de ideea, că babacii vor deveni mai înţelegători dacă vor fi mai tineri, dar se dovedise o iluzie.                                                                                                                       Chiar şi la patruzeci aveau prejudecăţi idioate că şcoala e importantă, sexul trebuie făcut la douăzeci şi unu de ani, când, vezi Doamne, îţi vine mintea la cap. Cică aşa era pe vremea lor. Atunci deveneai major, nu la optişpe. Nişte frustraţi. Nu se puteau adapta noilor realităţi, şi doreau să aducă lumea în trecutul lor, ca să poată ei să-şi controleze copiii ca pe nişte roboţei. Fuseseră îndobitociţi într-aşa un hal, încât ajunseseră să abereze că pe vremea securiştilor era mai bine. Ce să înţeleagă ei noua generaţie cyber-space, care dorea doar să se joace pe calculator şi să facă sex? Nişte fosile, fără simţul re-alităţii! Tot timpul vorbeau numai de responsabilităţi, de parcă adolescenţii n-aveau voie să-şi trăiască tinereţea, doar să le ia lor de pe umeri poverile, pe care tot ei le creaseră! Mai bine să nu se mai gandească la asta, să uite, să viseze la sânii lui Patty. Frate, bună era în pat, păcat că era mai mare ca el cu cinci ani şi i-a suflat-o împuţitul ăla de Patrick. Cum o fi pus laba pe ea? Ce o fi minţit-o? Frate, idioate mai erau fetele astea, zău aşa, îşi zise Collin, înciudat că blondul era mai bine făcut ca el şi avea o slujbă în fosta Poliţie Militară. Nenorocitul, pun pariu că taică-su i-a deschis toate uşile, doar el era un tăntălău cu muşchi, o bestie şi cam atât.                                                                         Apusul verzui îi dădea o stare de beatitudine. I se spusese la ora de religie că aici au avut preoţii revelaţiile lor divine, dar profa de ştiinţe izbucnise în râs cu gura până la urechi, era vorba doar de praf radioactiv, spunea ea cu superioritate. Adulmecă aerul încins. Se apropia o furtună sau i se părea lui? Simţi fluturaşi în stomac. Niciodată nu fusese singur în deşert în timpul unei furtuni. Întodeauna venea cu fraţii lui de la Clubul Anticlonelor, dar azi nu era nimeni pe-aici. Se pare că ştiau de furtună şi se adăpostiseră. Ciupercile aruncau cu spori toxici pe care vântul îi împrăştia. Nu se auzeau decât rafalele vântului, crescând în intensitate, un huruit ameninţător care-ţi îngheţa sângele în vine. Deodată cortul îi fu luat pe sus şi Collin urlă de groază. Ce-o fi fost în capul lui să plece pe vremea asta? Era clar că nu se putea descurca singur în orice situaţie. Patty avea dreptate să-l aleagă pe Patrick. El îi putea oferi totul, pe când Collin era doar un puşti speriat. Inima îi bubuia în piept şi avea senzaţia că se sufocă. După o vreme vântul se mai domoli, dar nu avu curajul să iasă din cort. Stătea în poziţie fetală tremurând de frică şi de frig. Acum ar fi vrut să fie acasă la el, chiar dacă trebuia să asculte predicile interminabile ale maică-sii. Îşi simţea spatele din ce în ce mai rece. Ghiontul ascuţit din coaste îl făcu să urle de durere. Metalul îi arse pielea. Braţe puternice îl traseră înăuntru sub pământ. Nu-i venea să creadă. În mijlocul deşertului era o trapă metalică. Îl întâmpinară două feţe nebărbierite, cu ochii înroşiţi de radiaţii ca ai drogaţilor de la club.
- Hei, puişorule, ce cauţi p-acilea, cum de te-ai rătăcit aşa departe de casă?
- Lasă-l, frate John, nu vezi că-i mort de frică şi are febră? Hai să-l ducem la sora Mary. Ea o să-l pună pe picioare cu leacurile ei.
- Cine sunteţi voi? bâgui Collin printre frisoane.
- Visătorii, noi implantăm visele oamenilor.
- Cum adică?
- Voi ăştia de la suprafaţă nu ştiţi nimic nu-i aşa?
- Ce să ştim?
- Noi suntem conducătorii jocului.
- Despre ce tot vorbeşti acolo?
- He, he, ce copilaş drăguţ, habar n-are că locuieşte într-o lume virtuală, ne crede nebuni.
- Bazaconii de film, îţi baţi joc de mine moşule? strigă Collin, încercând să-l pocnească pe John.
    - Lăsaţi-l în pace, nu vedeţi că e bolnav? se auzi o voce de femeie.
Avea părul alb, pielea tuciurie şi ochii atât de negri că nu se deosebea pupila:
- Eu sunt sora Mary, ei sunt fratele John şi Jacob, vărul lui, zise ea zâmbind. Bine ai venit în catacombe! Bea asta, o să te simţi mai bine. Îi întinse un castron de lut cu o licoare urât mirositoare.
Primele guri aproape că-l făcură să verse, dar măcar era caldă. Până la urmă se obişnui cu gustul şi o bău pe toată. Abia acum realiza cât îi era de foame şi de frig. În scurt timp adormi şi începu să delireze. Imagini fantomatice i se perindau pe retină, făcându-l să geamă de durere. Se făcea că aleargă pe holurile clinicii de psihiatrie în picioarele goale, doar cu halatul de spital pe el. Senzaţia că-l urmăreşte cineva era atât de puternică, încât nu se putea opri din fugă, deşi plămânii îl ardeau îngrozitor.                         Ajunse într-un colţ al clădirii de unde se putea vedea curtea plină de bolnavi. Toţi arătau ca nişte zombi, mulţi nu realizau unde se află, credeau că au primit un bilet de odihnă pe o staţie orbitală într-un hotel de lux. Un bătrân o confunda pe asistenta brunetă cu prietena lui din tinereţe, altul urla cât îl ţineau rărunchii, că nu coboară din copac până nu i se recunosc meritele de conducător al unei rase extraterestre.Se părea că singurul în-treg la minte era Collin. Deodată, doctorul îl descoperi şi le făcu semn celor doi asistenţi masivi să-l înhaţe. Unul din ei avea faţa fratelui John, ţinea în mână o injecţie pe care în-cerca să i-o înfigă în creier în timp ce rânjea:"Noi suntem visătorii, am venit să îţi implan-tăm ultimul vis înainte să dispară lumea ta! Ce, nu ştiai că noi am creat lumea asta virtua-lă, tu eşti doar un cobai de laborator ca şi taică-tu?!” Se trezi urlând. Băiatul care îl privea nu avea mai mult de doisprezece ani:
- Bunico, s-a trezit, zise el.
- Bună dimineaţa Collin, cum te mai simţi azi? Sper că mai bine, pentru că ai tăi te caută, şi trebuie să te întorci.
Mary îl privea cu blândeţe şi zâmbetul ei încurajator îi dădea un sentiment de siguranţă pe care nu-l mai avusese niciodată.
- Pot să mai stau un pic aici? Nu aş vrea să mă întorc la şcoală chiar acum şi apoi, mama o să mă omoare că am fugit de acasă.
- Nu cred că asta e posibil, vezi tu, noi nu putem să intervenim în vieţile oameni-lor în mod direct, doar prin intermediul visului.
- Dar bunico, el are gena, poate fi un visător ca şi noi, se bagă în discuţie băiatul.
- Numai dacă îşi doreşte, dragă Adam.
- Despre ce vorbiţi?
- Poţi fi unul de-al nostru, să ajuţi oamenii să viseze, să intri în mintea lor când dorm şi să le implantezi dorinţe şi idei, să ajuţi omenirea să evolueze mai repede.
- Cum? Asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată!
- Vezi nepoate, nu e pregătit.
- Nu încă, dar putem să îl ajutăm El are gena noastră, mama lui i-a implantat-o când l-a clonat pe fiul ei mort.
- Noi am ajutat-o să facă asta, dar nu e de ajuns ca să devină un visător, trebuie să se elibereze de furie, altfel vom avea din nou un regim totalitar. Nu putem risca, ultima oară aproape că au distrus galaxia. Noroc că am intervenit la timp şi doar Pământul 2 a avut de suferit.
- Cum adică, sunt mai multe planete Pământ?
- Fiecare galaxie are o planetă primordială de unde s-a extins viaţa şi în alte siste-me solare, primul a pierit în holocaust.
- Dar de ce nu aţi făcut nimic?
- Am încercat, dar atunci eram prea puţini, forţa noastră mentală a fost învinsă de cea a conducătorilor voştri. Când va veni vremea, vei simţi. Deocamdată întoarce-te la ai tăi Collin, i-ai făcut destul să sufere.
- Dar de unde ştii cum mă cheamă şi cine sunt părinţii mei?
  - O să înţelegi singur.Ai răbdare, ai gena şi asta nu se poate schimba.
  - La ce te referi?
- În structura genetică ai înscrisă puterea telepatică. Vei începe să simţi asta până la douăzeci şi unu de ani. Atunci poţi veni înapoi să ne ajuţi la salvarea planetei.
- Nu ştiu de niciun pericol iminent pe planeta Marte.
  - Nu încă. Peste zece ani vom intra în coliziune cu un asteroid. Până atunci trebuie să înveţi să-ţi controlezi gândurile.
- Pentru ce? Eu nu pot face nimic, nu sunt om de ştiinţă.
  - Poţi implanta altora în timpul somnului, ideile tale salvatoare. Subiecţii se tre-zesc şi cred că au găsit singuri rezolvarea În special politicienii trebuie convinşi.
- Dar asta înseamnă să încalci intimitatea, libertatea, tot ce ne face diferiţi de animale.
- Nu atunci când soarta lumii atârnă, de capacitatea de a-i convinge pe conducă-tori să renunţe la puterea lor absolută, la privilegii, ca să facă ce trebuie pentru salvarea celor mulţi.
- Sunteţi nebuni de legat cu toţii! urlă Collin, îngrozit de perspectiva că universul ar putea depinde doar de o mâna de telepaţi. I se părea că totul e un coşmar.
  - Du-te acasă, când vei fi pregătit te voi găsi în vis.
                                                                     ...

  Conferinţa oamenilor de ştiinţă avea loc la World Trade Center, clădirea numită aşa în memoria celor decedaţi într-un atentat terorist acum un secol.Pe feţele tuturor se citea îngrijorarea.Pe lângă asteroidul botezat Armaghedon, care se apropia vertiginos, urmând să lovească planeta roşie într-o săptămână, mai izbucnise şi o epidemie de virus West Nile. Oamenii crezuseră că a fost eradicat, dar apăruse o nouă tulpină, rezistentă la toate medicamentele.
Collin, Mike şi Larisa erau şi ei prezenţi. Mike în calitate de colonel al siguranţei planetare, Larisa pe post de microbiolog şi Collin ca reprezentant al tinerilor cu puteri paranormale. Guvernul american avea de ceva vreme un program de instruire a celor supradotaţi printre care şi telepaţi, dar oficial, existenţa acestuia era negată cu vehemenţă, de teama unei revolte. Cine ar fi fost de acord să fie supravegheat în cele mai intime mo-mente, pentru reducerea criminalităţii? Telepaţii anunţau imediat forţele de ordine, dacă nu reuşeau să implanteze unui potenţial ucigaş, ideea de a renunţa la violenţă. Generalul Atkinson dădu cuvântul fiecăruia:
- Cum stăm colonele Martinson?
  - Situaţia ne-a scăpat de sub control, domnule general. Am folosit rachetele cu plasmă, dar n-am făcut altceva decât să-l spargem în bucăţi. Acum avem cinci asteroizi mai mici care se îndreaptă spre Marte. Mă tem că va trebui să evacuăm planeta.
  - Aştept sugestii din partea tuturor, indiferent de naţiune şi rasă. E o problemă care ne priveşte pe toţi.
  - Cu tot respectul generale, luă cuvântul africanul Mumba, până acum, armata americană a tras toate sforile şi vă aşteptaţi să cooperăm? Ce are de câştigat Africa din asta? Marte e împărţită în zone de influenţă şi aşa va fi şi pe viitor. Noi vom primi aria cea mai proastă, cu deşerturi şi fără resurse naturale. Dacă doriţi ajutorul tuturor naţiu-nilor, trebuie să ne asigurăm că o să avem şi noi reprezentanţi în guvernul global.
            - Ce pregătire profesională aveţi domnule Mumba?
- Blestemată aroganţă americană! izbucni africanul. Sunt un astrofizician la fel de bun ca cei de la NASA!
  - Aţi avut acces întodeauna la noile tehnologii.
  - Da, alea pe care ne-aţi lăsat voi să le studiem, halal cooperare!
  - Trebuie să vă reamintesc, domnule Mumba, că vi s-a permis participarea la această conferinţă secretă?
      - Doar pentru că sunteţi disperaţi.
  - Se pare că diplomaţia nu este punctul dvs forte.
- Domnilor, interveni Mike, să ne concentrăm asupra problemei din spaţiu, xenofobia nu ne ajută la nimic.
- Domnule Mumba, dacă nu aveţi o soluţie reală, vă recomand să nu mai luaţi cuvântul. Nu ne-am adunat aici ca să ne incriminăm reciproc, ci să salvăm planeta.
  - Telepaţii au informat armata de acum zece ani de existenţa acestui pericol. De ce nu s-a putut acţiona la timp?
  - Am încercat domnule Mumba. Am deviat cursul cu o oglindă care concentrează lumina soarelui. Căldura produsă însă, n-a creat destul gaz, ca să împingă asteroidul des-tul de departe. Dacă ar fi avut diametrul cu un km mai mic, am fi avut sorţi de izbândă. Acum e tardiv să ne certăm, deci, ce putem face concret?
  - Planeta Marte e compromisă generale, luă cuvântul chinezul Xin Li. Trebuie să autorizaţi începerea proiectului Nibiru.
O tăcere apăsătoare se lăsă în sală. Toţi ştiau ce însemna asta. Să plece cu o navă imensă în căutarea altei planete locuibile.                                                                                 - Cea mai apropiată planetă cu atmosferă şi apă este la 50.000de ani lumină.Cu toate progresele tehnologice, ne-ar trebui zece ani să ajungem acolo, replică Collin.
  - Dar dacă folosim tunul cu antimaterie?
- E prea riscant. Cele cinci bucăţi ale asteroidului sunt prea mari. Nu facem altceva decât să amânăm inevitabilul.
  - Oricum virusul face ravagii, se auzi vocea Larisei. Dacă nu evacuăm acum populaţia, peste o săptămână nu vom mai avea cu cine să colonizăm altă planetă, nici dacă ar fi la o aruncătură de băţ.
  - Telepaţii noştri au luat legătura cu spaţienii din sistemul Alfa şi au aflat de existenţa planetei Astra ce ne poate oferi combustibil pentru saltul în hiperspaţiu.
  - La ce depărtare se află colonele?
- Ajungem acolo în trei zile dacă zburăm la viteză maximă, răspunse Mike încruntat.                                                                                                                     - Asta înseamnă să consumăm tot combustibilul pe drum. Dacă nu găsim o canti-tate suficientă de plasmă pe Astra, rămânem blocaţi acolo pe vecie. Ce opţiuni mai avem?
- Să ne întoarcem pe Pământ şi să construim domuri împotriva radiaţiilor, răspun-se japonezul Mochi Kakuni. Am făcut simulări în laborator. În patru luni cupolele ar fi gata. Problema apei însa rămâne, nu putem construi o instalaţie de purificare atât de mare într-un timp aşa de scurt. Şi apoi mai e şi chestiunea socio-politică. Pământenii au devenit mutanţi din cauza experimentelor noastre. Unii s-au adaptat mediului radioactiv, dar mulţi au murit de cancer.Ar izbucni o revoltă, dacă le-am încălca teritoriul ca să ne sal-văm pielea.
            - Avem destul loc pe navă pentru roboţii constructori?
  - Depinde câţi oameni luăm la bord.
- Doamnă doctor Martinson, vă revine sarcina să stabiliţi criteriile de selecţie a celor care vor urca pe navă. Fiecare naţiune are dreptul să-şi aleagă oamenii.
- Glumiţi, nu? Vă daţi seama ce s-ar întâmpla dacă vreun politician ar aduce pe cineva bolnav? Doar pentru câteva VIP-uri misiunea ar fi compromisă, replică africanul nervos.
  - Şi ce propuneţi?
- Oamenii de ştiinţă vor lua în calcul toate pericolele şi vor stabili aceleaşi criterii pentru toată lumea. Ce rost ar avea să luăm cu noi oameni bolnavi de inimă sau claustro-fobi, sau chiar pe cei veniţi să se trateze de cancer pe Marte?! Realizaţi că cei mai potriviţi ar fi tinerii capabili să se reproducă, personalul de întreţinere a navei şi doctorii, nu -i aşa? Sau vreţi să puneţi în pericol supravieţuirea întregii rase umane de dragul unor privilegii împământenite printre politicieni?!
- Trebuie să avem în vedere că voiajul de lungă durată în spaţiu, într-un cadru izolat de viaţa normală de pe Marte, traiul alături de un grup de oameni care provin din culturi diferite, duc la anxietate, insomnie şi depresie.                                                         - Da, aşa e domnule Ladislau, mai ales că variaţiile fizice, stresul psihologic al zborului în spaţiu duc la imunodeficienţă.                                                                               - Şi ce facem cu femeile care vor naşte în spaţiu? interveni şi doctorul Dumitrescu în discuţie. Vă daţi seama, că vom crea o nouă generaţie care cine ştie cum se va adapta la condiţiile din spaţiu? Niciodată n-am făcut o călătorie atât de lungă. Efectele imponde-rabilităţii pe termen lung sunt devastatoare. Ştim cu toii, doar suntem oameni de ştiinţă! - La ce vă referiţi? întrebă Mike.
- Dumneavoastră, militarii, nu ştiţi că în spaţiu presiunea hidrostatică dispare? Sau ca redistribuţia naturală a fluidelor duce la scăderea volumului plasmatic? Muşchii se atrofiază dacă nu faci exerciţii fizice zilnic, ca să nu mai vorbim de pierderea calciului din oase şi îngreunarea respiraţiei.Cu toate costumele noastre, într-un timp aşa de lung efectele vor fi groaznice. Cine ştie ce monştri se vor naşte? Şi apoi bebeluşii ăştia se vor mai putea adapta la gravitaţia planetei? După ce au stat zece ani în imponderabilitate, mă îndoiesc!                                                                                                                                   - Situaţia e foarte gravă, fu de acord şi geneticianul Vlaceslav Serghei.Se pare, că viaţa pe Marte aşa cum o cunoaştem noi, se va schimba pentru totdeauna. Soluţia este, să obligăm toţi oamenii, să-şi petreacă zilnic trei ore în laboratorul gravitaţional. Exerciţiile fizice ar putea contracara efectul într-o anumită măsură, dar cu cei născuţi pe navă, situa-ţia va fi mult mai gravă. Nu m-ar mira să se nască deja cu muşchii atrofiaţi. Depinde cât au stat mamele în gravitaţie zero înainte să nască.
- Cred că ar fi bine ca cele care nu sunt gravide să ia anticoncepţionale.                         - Şi cu supravieţuirea rasei cum rămâne?                                                                     - Avem un medicament experimental, dar asta e o soluţie temporară. Gravitaţia de pe Ganymede e mai mare decât cea de pe Marte, corpului îi trebuie o vreme să se adapte-ze. Dacă o să fim deja bolnavi cu toţii când ajungem la destinaţie, nu văd ce sens mai are să plecăm.
Feţele oamenilor de ştiinţă deveniseră congestionate. Toţi erau conştienţi de peri-colul în care se aflau.Se părea că nicio soluţie ne era destul de bună.La tot pasul apăreau alte probleme. Trecuseră peste o sută de ani de la primul zbor în spaţiu, dar omenirea nu deţinea încă tehnologia găurilor de vierme. Oare vecinii lor îi vor ajuta? De ani buni stu-diau Pământul, acest laborator uriaş al extratereştrilor orilieni, în dorinţa lor de a crea o rasă superioară.Se pare însă, că eşuaseră lamentabil. Şefii tuturor statelor fuseseră de acord, că publicul larg nu trebuie să ştie adevărul. Pământul era doar o lume virtuală, creată de orilieni, pentru a-i ţine pe pământeni departe de realitate. Forţa lor distructivă, dovedită în atâtea secole de războaie, determinase Consiliul Planetar să-i închidă pe oameni într-o buclă temporală, din care nu puteau ieşi fără acordul celor de pe Orilia.             Nu până când nu se vor înălţa spiritual. Avuseseră ocazia în 2012, când se alinia-seră planetele şi axa terestră se schimbase, dându-le voie să interacţioneze cu alte lumi paralele. Ciclul de 26.000. de ani, în urma căruia se schimbase poziţia stelelor, nu fusese de ajuns pentru trezirea spirituală. Unii reuşiseră să-şi dezvolte capacităţile telepatice, telechinetice şi să vindece unele boli prin puterea minţii, dar nu toţi acceptaseră repro-gramarea ADN-ului uman şi sincronizarea la nivel mental cu alte civilizaţii.
Ca de obicei, politicienii luaseră hotărârea în locul celor mulţi. Nu puteau accepta că tehnologia pământeană trebuie înlocuită cu spiritualitatea. Teama că vor fi înrobiţi de fiinţe net superioare mental, i-a făcut să prefere izolarea de restul galaxiei. Renunţarea la puterea absolută asupra semenilor, se dovedise un deziderat prea greu de atins. Şi acum plăteau pentru aroganţa şi egoismul lor.
Doar Collin şi ceilalţi telepaţi îi puteau ajuta. Generalul Atkinson trebuia să-i trimită într-o misiune de pace la Consiliul Planetar. Collin oftă din toţi rărunchii. Parcă ieri era un băiat speriat, pierdut în deşert, şi acum, soarta lumii atârna pe umerii lui. Sora Mary avusese dreptate. Timp de zece ani îi apăruse în vis şi-l ghidase.De fiecare dată puterea lui telepatică devenea mai mare.
Prima încercare o făcuse asupra lui Mike, ca să scape de pedeapsă. Mike era furi-os la culme când dăduse peste el în deşert. Collin era sigur că dacă nu l-ar fi influenţat mental, tatăl lui l-ar fi pedepsit pe veci. Aşa scăpase doar cu nişte responsabilităţi în plus şi o slujbă part-time, care îl ajutase să-şi plătească taxele la facultate. După doi ani la Institutul de Inginerie Aerospaţială, sora Mary îl convinsese că de fapt, armata era cea care deţine adevărul suprem. Aşa că a intrat în rândul soldaţilor cu capacităţi paranorma-le. Acum se întreba dacă nu cumva, Mary îl obligase să facă pasul ăsta, fără ca el să rea-lizeze. Oricum se dovedise un lucru bun aşa că nu mai conta.
               Collin era acum printre cei care hotărau soarta altora, sau cel puţin contribuiau la asta, împreună cu alţi patru telepaţi. Îşi aduse aminte ce uşor îşi luase examenele intrând în mintea profesorilor, şi cât de inutilă i se părea acum perioada aia. Sau poate doar o perioadă de acomodare cu noile lui puteri, depinde cum privea lucrurile. Conferin-ţa se terminase şi sora Mary îl aştepta la cafenea.
- Bună Collin! Greul abia acum începe, sper că te-am antrenat bine, îi transmise ea telepatic şi el îi răspunse în acelaşi fel.
- Da, Mary, zece ani cred că au fost suficienţi.
- Vom vedea când vom ajunge la Consiliul Planetar.
- Ai dubii că ne vor primi?
- Nu-mi fac griji că nu ne vor primi, dar nu ştiu dacă îi vom convinge, că oamenii au fost duşi la pieire de şefii statelor şi nu ei sunt vinovaţi pentru situaţia actuală.                             - Ai mai fost la o adunare la nivel planetar?
- Da, am destulă experienţă ca să-mi dau seama, ca poziţia noastră e foarte preca-ră. Voi avea nevoie de ajutorul tău.
- Dar eu nu am capacitatea ta mentală.
- Trebuie să le demonstrăm, că avem intenţia sinceră de a ne înălţa spiritual. Îţi vor sonda mintea în căutarea adevărului.
- Dar credeam că tu vei fi negociatorul
- Voi fi şi eu acolo, însă ţie îţi vor pune întrebările, pe mine nu mă pot citi, eu îmi pot ascunde gândurile.

                                                                      ...

              Collin urcă la bordul navei Corint. Întunericul fu scăldat, dintr-o clipire a ochilor centaurului, într-o lumină orbitoare care-i arse ochii.
- Îmi pare rău. Am uitat că voi, biete fiinţe din carne şi oase, nu suportaţi lumina puternică. Noi suntem o formă de energie, acum m-am înfăţişat privirilor tale aşa, ca să nu te rănesc.
Collin se simţi umilit. Dacă totul era doar o înscenare? Ce ştia el despre universul real şi fiinţele care-l populau? Fusese toată viaţa închis într-o lume virtuală, departe de restul galaxiei. Dintr-odată, avu senzaţia că cineva îi intră în minte. Ştia că va fi scanat mental, dar niciodată nu se simţise atât de vulnerabil.
        - Calmează-te Collin, îi transmise Mary telepatic. Nu ei sunt importanţi. Consiliul Planetar ne aşteaptă peste o jumătate de oră. Vom trece prin gaura de vierme. Abia atunci se va decide soarta noastră. Ei sunt doar nişte mesageri care ne ajută să ajungem la destinaţie.
      Collin încerca să se liniştească, dar teama unui eşec îi făcea venele să pulseze în creier.Se concentră asupra conexiunilor neuronale. Activitatea creierului era de trei ori mai intensă decât de obicei. Intră în transă. Fiecare parte a creierului îi apărea pe retină ca o hartă virtuală.
      Acum îi mulţumea lui Mary că-l determinase să accepte implantarea cipului. Putea să-şi vizualizeze fiecare terminaţie nervoasă şi să-i trimită un impuls electric, ca un mecanic ce-şi repară maşina stricată.
      Neurochirurgul care îi băgase cipul în zona occipitală, îl învăţase cum să-şi ajus-teze singur activitatea cerebrală, în funcţie de necesităţi. N-avea rost să piardă energie valoroasă pentru lucruri lipsite de importanţă.La început fusese un chin. Collin era impul-siv ca toţi tinerii şi nu putea să-şi controleze emoţiile.De multe ori, Mary fusese nevoită să-i introducă în vis soluţia problemelor, de teamă să nu-i explodeze creierul.
      Fusese o operaţie foarte riscantă. Avusese nevoie de un arhitect neuronal. Era cel care crea mediul înconjurător prezent în visul său. Se conecta mai întâi la amintirile celui scanat şi reda în cele mai mici amănunte fiecare stradă, copac şi miros din lumea reală. Nu putea da greş, orice detaliu impropriu făcea subiectul să se trezească din somn, înainte de implantarea ideilor. În cazul ăsta, cel care visa avea toate şansele să rămână o legumă pentru totdeauna. De-aia mintea era scanată cu multă fineţe, fără ca subiectul să-şi dea seama că e sub hipnoză. Regresia îi ajuta pe mentalişti, să afle motivul stărilor emoţionale negative ce puneau omul scanat în pericol, şi să le altereze.
      De multe ori se ajunsese la scindarea personalităţii visătorului, efectele fiind ire-versibile. Spitalele psihiatrice erau pline de oameni cu tulburări de personalitate, parano-ia, schizofrenie, tentative repetate de sinucidere. Cei mai mulţi nu putuseră să-şi controle-ze puterile şi nu mai deosebeau visul de realitate.
      Şi Collin fusese la un pas să păţească asta când se îndrăgostise de Patty.Pe atunci avea obiceiul să-i scaneze mintea din gelozie, să vadă cât de mult ţine la Patrick. Dar maică-sa îl ajutase. Chiar dacă nu era o mentalistă, ştia cum funcţionează creierul uman şi făcuse multe experimente, ca să obţină inteligenţa artificială. Însă, teama că androizii vor lua locul oamenilor şi în viaţa de familie, aşa cum se întâmplase în atâtea domenii de activitate, îi făcuse pe oamenii de ştiinţă să întrerupă experimentele.
             Doar Collin şi alţi patru telepaţi reuşiseră să asimileze o inteligenţă artificială în propriul creier, fără ca aceasta din urmă să preia controlul. Cea implantată lui Collin avea cunoştinţe importante pentru misiunea lui de salvare a planetei roşii. Cassie, cum o numi-se el, era o IA (inteligenţă artificială) ce descărcase toate informaţiile din astrofizică, stra-tegie militară şi psihologie, puse la dispoziţia marţienilor, de cea mai mare bibliotecă vir-tuală a umanităţii.
                                                                 ...
          Nava ajunse la destinaţie. Spaţioportul era plin de poliţie. Lui Collin i se puse un nod în gât:
- De ce e atâta agitaţie pentru o întâlnire cu consiliul? o întrebă el pe Mary nervos. Doar nu suntem mai puternici decât ei.
- Dacă luăm în considerare trecutul plin de războaie al pământenilor şi starea actuală a planetei roşii, nici nu-i de mirare că sunt aşa de precauţi.
- Dar noi suntem cei care au terraformat o mare parte a planetei Marte şi am eradicat războaiele.
- După ce am creat monştri şi am omorât un sfert din populaţia Pământului, în războiul biologic de acum douăzeci de ani.
- Ce mai contează ce a fost? Nu vor acum să ne lase să murim şi pentru ce a făcut Hitler cu evreii, într-unul din cele trei războaie mondiale?
- Faptul că am avut atâtea războaie, de proporţii colosale, dovedeşte că repetăm aceleaşi greşeli. În plus, diferenţele sociale există şi acum.Va fi dificil să-i convingem că merităm ajutorul lor.
- Dar asteroidul e o catastrofă pe care nu noi am creat-o.
- În schimb virusul West Nile este.
- Cum? Dar credeam că...
- De unde crezi că a apărut dintr-o dată o tulpină nouă, rezistentă la vaccin? E o decizie politică, prin care se reduce numărul celor ce trebuie salvaţi prin colonizare.
- Şi dacă ştiai asta, de ce nu ai făcut nimic?
- Şi printre mentalişti sunt oameni vânduţi puterii.
- Şi atunci ce rost mai are întrevederea asta la nivel înalt?
- E vorba de supravieţuirea elitei americane, cu care extratereştrii au avut contacte de la prăbuşirea din 1947 de la Roswell. Doar nu crezi că le vor permite tuturor amăraţi-lor să supravieţuiască, nu? Sau ca mentaliştii noştri să devină mai puternici decât ai lor? Înălţarea spirituală e în mare parte o faţadă, pentru un alt război mult mai subtil. Chiar nu realizezi că transformarea corpului într-o formă de energie, elimină orice barieră spaţio-temporală? Fiinţele înălţate creează lumi, aşa cum tu construieşti din piese un calculator. Personajele jocurilor tale sunt o replică a oamenilor la scară mai mică.
- Imposibil! Personajele create de informaticienii noştri depind de programe şi de interfeţe grafice. Nu au voinţă proprie. Jucătorul este cel care le dă viaţă.
- Nu vezi imaginea de ansamblu, Collin. Lumile paralele sunt infinite şi fiecare e guvernată de alte legi ale fizicii cuantice. Nimic nu e real în jurul tău, dacă tu nu-l percepi cu simţurile. Alte fiinţe superioare, nici nu realizezi cât de multe sunt în acest univers, îţi controlează gândurile. Şi personajul tău îşi poate alege armele cu care să lupte, ce strate-gie să folosească, chiar şi mediul în care să evolueze de la un nivel la altul.
- Dar oamenii au liber arbitru!                                                                                   - Liberul arbitru e o iluzie. De fapt tu te supui regulilor impuse de societate, legi-lor fizice din propriul tău univers, şi în final fiinţelor superioare pe care le numeşti zei. Allah sau Iahve e o formă de energie. Când a intrat în corpul unui om a făcut-o cu scopul de a implanta codul moral. Ce se-ntâmplă când încalci regulile? Eşti sancţionat! Dar de unde ştii că la scară planetară regulile impuse de zeul tău nu sunt inversate, inutile sau chiar o formă de subminare a personalităţii?
- Vrei să spui că fiecare univers nou creat are alte reguli?
- Desigur. Iluminaţii, înălţaţii, zeii, cum vrei să le spui, nu depind de legea gravi-taţiei. Ei nu au un corp care involuează şi îi limitează spaţio-temporal.
- Dar atunci, de ce ne lăsăm conduşi de ei?
- Aşa cum tu ai grijă de familia ta, ei asigură menţinera echilibrului galactic. Însă, faptul că pot crea viaţă, nu înseamnă că le place mai puţin puterea decât ne place nouă, oamenilor.La nivel astral puterea lor se traduce prin nemurire.
- Şi asta înseamnă că automat codul lor moral e cel mai bun? Şi ei pot greşi!
- E ceva mai complicat. Creează simfonii de culori cu ajutorul mentalului colectiv şi menţin armonia, fără de care lumile paralele s-ar prăbuşi unele peste altele. Ei au grijă să nu se creeze paradoxuri, pentru că nu poţi exista în mai multe locuri deodată, decât sub formă de energie.
- Şi asta înseamnă că au dreptul să decidă soarta tuturor formelor de viaţă?
- Noi, cu individualismul nostru exacerbat, am devenit în ochii lor o anomalie ce poate distruge armonia universală. Toate minţile lor interconectate sunt prea puternice ca să le învingem, cu toţi mentaliştii noştri! Trebuie să ne concentrăm pentru obţinerea altui univers virtual, în care să ne continuăm existenţa dincolo de pericolele naturale.
- Dar, dacă e o lume virtuală, de ce nu pot opri asteroidul cu puterea minţii?
- Universul nu funcţionează perfect. Şi programul unui calculator poate fi virusat. Tot aşa, şi forţa mentală colectivă poate scădea în intensitate, şi atunci apar catastrofele naturale.
- Deci şi puterea iluminaţilor e limitată.
- Să sperăm că asta va fi în avantajul nostru, Collin. Altfel suntem condamnaţi la extincţie.
Toată conversaţia avusese loc la nivel mental în mai puţin de zece minute. Sora Mary era mulţumită. Collin evoluase foarte mult. Energia lui mentală creştea zilnic. În curând va putea candida pentru un loc în consiliul planetar. (IA) Cassie îi accelerase cu zece ani evoluţia. Numai de nu s-ar lăsa copleşit de responsabilitate! Sinceritatea şi dorin-ţa lui copleşitoare de a face bine tuturor erau un atu important.
Collin se opri în faţa biroului de emigrări. Orilianul cu patru braţe îi luă actele şi i le ştampilă, zâmbind cu toate cele trei guri:
- Bine aţi venit pe Orilia, domnule Collin.
- De unde ştie cum mă cheamă? o întrebă Collin telepatic pe Mary.
- Venirea ta a fost anunţată mental când a andocat nava. Ţi-am spus că iluminaţii sunt conectaţi ca o singură entitate telepatică.
Collin zâmbi forţat:
- Bine v-am găsit, zise el şi întinse mâna.
Orilianul îi întinse toate cele patru braţe. Collin râse în sinea lui, dar i le strânse pe rând.
- Consiliul vă aşteaptă.
             Spaţioportul era pe orbită.Ca să ajungă în sala consiliului, se urcară într-un lift ce lega Orilia de staţia spaţială. Primiră costume antigravitaţionale şi uşile se închiseră. Sen-zaţia de vertij era imposibil de contracarat. Pereţii liftului erau transparenţi, dintr-un aliaj rezistent la radiaţii. Oriunde priveai, vidul spaţiului te copleşea.De fapt nu era vid, după cum îl informă Cassie. Avea gaze la presiune scăzută, câmpuri gravitaţionale, radiaţii electromagnetice, neutrini, energie neagră şi chiar şi resturi care pluteau.
           Turiştii veneau mereu pe Orilia, pentru că aici era Muzeul Planetar cu toate inven-ţiile erei postspaţiale, sau mai bine zis, postumane. Mereu unul din ei pierdea câte un obiect în spaţiu şi roboţii îl recuperau. Collin ajunsese în intervalul orar în care turiştii în-că  se mai plimbau cu teleportul. Acesta era ataşat de costumul spaţial şi te ajuta să zbori în orice direcţie, inclusiv să te dai peste cap, după cum observă Collin, privind o fetiţă verzuie de vreo şapte ani. Tatăl aruncă entuziasmat o minge metalică cu ceea ce părea o bâtă de baseball. Capetele supradimensionate aveau o multitudine de şerpi, ca nişte tenta-cule mobile, ce tremurau, deveneau rigide, se unduiau sau se ploşteau, în funcţie de senti-mente. Fetiţa pierdu mănuşa de baseball care plutea acum în spaţiu printre alte resturi. Collin se întrebă din ce material erau făcute oare. Păreau metalice, dar cum de rezistau la vidul cosmic? Erau virtuale, o proiecţie a minţii?
          Imensitatea spaţiului îl făcea să se simtă insignifiant. Realiză cât de mult pierdu-seră oamenii izolându-se de restul galaxiei. O povară imensă apăsa pe umerii lui. Putea să schimbe evoluţia rasei lui, sau să rămână un biet anonim, copleşit de grijile zilnice.
      Simţi încurajările tăcute ale sorei Mary. După cincisprezece minute liftul se opri. Uşile glisară silenţios şi se trezi în faţa unui coridor care-şi schimba culorile, în funcţie de starea psihică a celor prezenţi. Pe Marte erau doar câţiva oameni cu simţuri sinestezice. Lor li se activau porţiuni din creier, cu ajutorul cărora transformau cuvintele şi suntele în culori şi gusturi. Fiecare picătură de ploaie căzută pe asfalt avea o anumită rezonanţă şi nuanţă. O simfonie de Beethoven era percepută ca un curcubeu, iar o fugă de Bach com-bina nuanţe de galben şi verde crud cu gust de portocală. Cuvintele rostite de cei din jur explodau în imagini pe retină. Oare la ce nivel sinestezic ajunseseră alte fiinţe galactice?
      Gândul infinitului îl făcea să-şi piardă concentrarea. Vorbele lui Mary îi răsunară în minte “Nu uita de misiunea ta”. Adună toată energia pozitivă transmisă mental de cei patru telepaţi aleşi să-l însoţească în misiune. Brusc, coridorul deveni de-un albastru pas-telat, amestecat cu degradeuri roz şi galbene, în timp ce pereţii emanau un iz de iarbă proaspăt udată de ploaie. În capătul holului trona o uşă de metal fără niciun senzor. Se apropie şi o atinse cu mâna. Consistenţa materialului se schimbă. Din solidă deveni gela-tinoasă, apoi o apă cristalină. Când hainele îi rămaseră uscate, Collin realiză că era doar o proiecţie holografică a propriei minţi.
        Totul era ciudat. Avea un sentiment de linişte, armonia îl cuprindea ca o pătură caldă în miezul iernii şi îşi dori dintr-odată, să facă parte din mentalul colectiv al galaxi-ei. Se trezi din visare. Nu cumva serenitatea asta era indusă telepatic chiar de oponenţii lui, ca să-l manipuleze mai uşor? Camera rotundă se întunecă imediat şi aerul fu invadat de mirosul medicamentelor. Imaginile terifiante ale războiului biologic i se perindară prin mintea înceţoşată. Simţea că se apropie un atac de panică şi se forţă să-şi îndepărteze ene-rgia negativă, aşa cum chirurgul scoate o tumoră.
            Limpezindu-şi ochii, reuşi să distingă o lumină albă în fundul sălii sau, mai bine zis, ceea ce simţurile lui recunoşteau drept capătul încăperii, pentru că îşi dădu seama că el crea mediul înconjurător. Schimbă forma circulară a camerei cu una pătrată, asemănă- toare cu locuinţa lui de acasă. Pereţii deveniră de-un galben pai, de consistenţa hârtiei. Îi împodobi cu stampe japoneze iar podeaua deveni de nuc lăcuit. O măsuţă cu patru ceşcu-ţe de porţelan şi un fotoliu moale se materialzară în stânga lui Collin. Picioarele se afun-dară în moliciunea unui covor de lână, în timp ce aroma lichidului fierbinte din ceşti îi dădea o stare de beatitudine.
- Putem începe? se auzi o voce caldă de femeie.
- Desigur, transmise el telepatic.
- Cred că ar fi mai bine să comunicăm verbal. Viteza gândurilor noastre ar putea să vă distrugă ireversibil conexiunile neuronale.
- Soră Mary, începe te rog.
- Cunoaşteţi deja eforturile uriaşe ale oamenilor de ştiinţă petnru a împiedica coli-ziunea cu asteroidul Armaghedon.
- Încă o dată aţi folosit forţa brută, soră Mary. Tunul cu antimaterie a fost o greşe-ală de neiertat.
- Forţa mentală a telepaţilor noştri nu este destul de mare pentru a-i devia cursul, interveni fratele John.
- În loc să cereţi ajutorul Astrei, aţi preferat independenţa. Ştiaţi că cei de pe Astra ne-ar fi transmis nouă, consiliului de pe Orilia, cererea voastră.De teama unei respingeri, aţi pus în pericol întregul univers virtual. Doar eraţi conştienţi cât de multe civilizaţii vor fi afectate. Nu sunteţi singurii izolaţi în realitatea holografică până când atingeţi stadiul de evoluţie spirituală, necesar intrării în mentalul colectiv.
- Ştim că guvernul nostru este corupt şi lipsit de scrupule, dar oamenii de rând nu pot face nimic să-l oprească, zise Adam, nepotul lui Mary.
- De ce trebuie sacrificaţi pentru setea de putere a unor politicieni? interveni în discuţie Gabriel, tatăl lui Adam.
- Orice război are şi victime colaterale.
- E un răspuns foarte sarcastic pentru o fiinţă net superioară spiritual, zise tăios Collin.
Simţi apoi o intruziune în creier.Se lăsă scanat, conştient fiind că orice urmă de ipocrizie din partea lui ar fi compromis totul.
- Eşti sincer, dar asta nu e de ajuns. Trebuie să aduceţi dovezi că puteţi influenţa pozitiv politica guvernului vostru.
- Doar nu sunteţi atât de naivi să vă închipuiţi că pot face asta prin sinceritate!
- Aveţi vreo soluţie viabilă?
- Suntem de acord să-i încarceraţi pe politicieni şi să le alteraţi pornirile violente. Doar totul porneşte din creier, nu?
- Nu putem face asta, am încălca drepturile omului.
- Deci, pentru o mână de neghiobi avizi de putere, sacrificaţi o rasă întreagă? nu se putu abţine Collin.
- Vă putem oferi planeta Ganymede, e locuibilă în mare parte.
- Dar drumul până acolo e prea lung. Am muri de boli până am ajunge la destina-ţie ştiţi că oamenii nu pot rezista mult timp în gravitaţie zero.
- Doar nu vă aşteptaţi să vă dăm pe tavă tehnologia găurilor de vierme, ar fi un dezastru galactic! În cincizeci de ani aţi epuiza resursele tuturor planetelor create de noi şi aţi aduce violenţă şi inechitatea socială a lumii voastre în tot universul!
- Nu suntem atât de inconştienţi.
- Istoria voastră demonstrează altceva.
- Nu suntem atât de puternici încât să nu ne puteţi opri voi la timp.
- Şi ar fi mai bine să rămâneţi la stadiul ăsta tehnologic.
- Dar credeam că cei iluminaţi doresc armonia întregii lumi!
- Exact, şi voi sunteţi cei care o distrug.
- Măcar daţi-le o şansă copiilor. Pot fi modificaţi genetic ca să se conecteze la mentalul vostru colectiv.
- E riscant. Cine-i va controla dacă vor deveni mai puternici decât părinţii lor?
- Mentaliştii noştri.
- Sunt prea puţini.
- Deocamdată, mai târziu ingineria genetică va progresa şi toţi oamenii vor avea capacităţi paranormale.
- Asta nu se va întâmpla mai devreme de douăzeci de ani. Până atunci însă, guvernul vostru îi va ucide pe geneticieni, sau îi va obliga să pună ştiinţa în slujba forţei militare. Deja aveţi clone rezistente la viruşi.
- Măcar teleportaţi-i pe Ganymede pe copii şi pe cei care nu au intenţii criminale. Aveţi capacitatea mentală să aflaţi care sunt potenţialii duşmani.
- Şi cine o să conducă Ganymede, doar nu vă aşteptaţi să vă conducem noi?!
- Cred că suzeranitatea e preferabilă extincţiei.
- Spuneţi asta acum, dar după ce trece pericolul, intenţiile voastre paşnice se vor transforma, aveţi în genele voastre violenţa.
- Exageraţi. Soldaţii au fost trimişi în războaie forţat. Totul a fost manipulat de politicieni pentru câştigarea unor teritorii mai prospere.
- Ce vă face să credeţi că nu o să vă manipulăm şi noi? Sunteţi siguri că vreţi să renunţaţi la dreptul de a vă conduce singuri?
- Dacă aţi fi vrut să vă distrugeţi propria creaţie aţi fi făcut-o deja.
- Codul nostru moral nu ne permite să începem un război mental, din care sigur am ieşi învingători. Şi o altă regulă este să nu alterăm istoria. Intruziunea noastră va schimba rasa umană pentru todeauna.
- Dacă nu ne veţi ajuta nu vom mai avea nicio istorie, vom pieri precum dinozaurii.
- Cine ne poate garanta că ajutându-vă copiii, nu vom crea noi înşine un duşman puternic ce va distruge întregul univers? Evoluţia ADN-ului uman nu poate fi controlată aşa de uşor pe cât vă închipuiţi. Copiii voştri îşi vor distruge salvatorii pentru libertatea individuală, un concept depăşit de iluminaţi.
- Binele colectiv trebuie inoculat de la cea mai fragedă vârstă. Precum credinţa în Dumnezeu. Aşa veţi reuşi să îi controlaţi.
- Doar unii din voi sunt de acord că binele individual trebuie lăsat la o parte. Diversitatea şi originalitatea duc de multe ori la egocentrism. Nu faceţi altceva decat să vă subminaţi unii pe alţii, conform vechiului dicton “să moară şi capra vecinului “           Collin pufni în râs.                                                                                                           - Nu e nimic de râs.
- Trivializaţi o problemă gravă.
- Cred că am fost foarte clari. Chiar dacă exprimarea nu a fost diplomatică.
- Se pare că nu aţi luat în calcul, că oamenii nu au atins niciodată gradul de prosperitate materială care să le permită să se înalţe spiritual. Când necesităţile stricte nu îţi sunt satisfăcute, nu ai cum să treci pe o treaptă superioară! se enervă Collin.
- Cunoaştem piramida lui Maslow, nu e cazul să ne ţineţi lecţii de psihologie. E vorba de faptul că oamenii sunt capabili să ucidă pentru bunăstarea lor materială, dar nu se sacrifică pentru colectivitate. În plus istoria te contrazice, cei care au pornit războaiele nu mureau de foame şi nici nu dormeau într-o iurtă în deşert.Au fost tot regi, preşedinţi, oameni cu stare, aflaţi deja în vârful piramidei.
- Cei care s-au sacrificat pentru ţară au fost tot cei săraci şi acum tocmai lor le luaţi dreptul la viaţă, îi obligaţi să plătească greşelile bogaţilor.
- Puteau alege să nu lupte.De ce au făcut-o? Pentru ţară? E un concept abstract. Dorinţa de-a stăpâni teritorii v-a făcut xenofobi şi rasişti. Cum vă veţi integra în mentalul comun, cum veţi deveni una cu entitatea galactică, dacă individualismul primează? Mate-rialismul vostru este cel care a dus la involuţie.
- Progresul tehnologic a fost stimulat de dorinţa de-a trăi în condiţii mai bune.  Ce-i rău în a pleca din peşteri?
- Faptul că aţi pus în slujba războiului tot ce aţi realizat.
- Şi ingineria genetică? Salvarea multor vieţi a depins de experimentele considera-te satanice la început.
- Clonarea umană a fost iniţiată pentru cuplurile sterile, dar s-a ajuns la soldaţi clonaţi, rezistenţi la ploi acide şi cutremure. Metafora cu pomul cunoaşterii trebuia înţe-leasă, drept teama creatorilor voştri faţă de scopurile malefice ale progresului.
- Am senzaţia că de fapt vă e teamă să nu va surclasăm, zise John.
- Am fi fericiţi s-o faceţi, dacă asta ar ajuta la armonia şi expansiunea universului. Din păcate, aţi ales întotdeauna partea negativă a evoluţiei. Vreţi să ştergem cu buretele Hiroshima, Cernobîlul, cutremurele create pentru a vă distruge duşmanii? Sau poate să uităm de războiul biologic, de era glaciară care a dus la dispariţia animalelor, sau de mon-ştrii creaţi de experimentele genetice scăpate de sub control?
- Nu ne dorim decât un nou început, interveni Mary.
- Ganymede e tot ce vă putem oferi.
- Şi cum rămâne cu pericolele unei călătorii îndelungate în gravitaţie zero?
- Le dăm mentaliştilor voştri posibilitatea să înjumătăţească durata călătoriei.
- Şi ce se va întâmpla cu copiii născuţi în imponderabilitate? Şi pe ei îi condam-naţi la o moarte lentă pentru greşelile conducătorilor? se băgă şi David.
- Se va naşte o nouă generaţie, cu caracteristici genetice diferite. Nu faceţi o tragedie din faptul că vor pluti în loc să meargă.
- Şi cu gravitaţia de pe Ganymede ce facem? Doar nu vă închipuiţi că putem s-o schimbăm după bunul nostru plac!
- O vom ajusta la nevoile copiilor voştri. Voi adulţii însă, veţi suferi consecinţele. Cineva trebuie să plătească.Ar trebui să ne mulţumiţi. Puteam să vă strămutăm înapoi pe Pământ, să muriţi de radiaţii. Deja vă dăm o şansă pe care nu ştiu dacă o meritaţi.
              - Faptul că deţineţi puterea nu înseamnă automat ca toate acţiunile voastre sunt benefice.
- Preferaţi să vă lăsăm să vă descurcaţi singuri? Desigur că nu, sunteţi nişte inca-pabili. Aşa că acceptaţi termenii noştri. Nu veţi va mai avea acces la altă planetă locuibi-lă, dacă procedaţi şi cu Ganymede, cum aţi făcut cu Pământul. Vă vom supraveghea prin intermediul unor agenţi ai consiliului, infiltraţi în structurile voastre de conducere. E ultima şansă de înălţare spirituală. Sper să nu ne pară rău pentru o astfel de decizie. Noi vom hotărî cine va coloniza planeta. Altfel, mi-e teamă că ar fi o pierdere inutilă de energie.
- O infiltrare în politică va însemna să fim cobaii voştri.
- Conducătorii voştri v-au adus în pragul extincţiei, ceea ce nu se va întâmpla sub supravegherea noastră.
- Vom fi lipsiţi de orice capacitate decizională.
- Doar până veţi deveni mai responsabili.
- Şi când estimaţi că se va întâmpla asta?
- Peste o sută de ani.
- Greşiţi, cred că cincizeci vor fi de ajuns.
- Aş vrea să pot avea şi eu optimismul vostru, dar nimic din situaţia actuală nu îmi dă speranţe. Dar, cine ştie, cum le place preoţilor voştri să spună: ‘Necunoscute sunt căile Domnului.”
- Luaţi în derâdere religia noastră?
- Noi v-am impus-o, dar nu i-aţi înţeles esenţa, să îi ajutaţi pe cei mai slabi şi să evoluaţi ca o singură entitate.
                                                          ...

  - Hai să ne-ntrecem până la defileu! strigă Michael.
- N-ai nicio şansă! râse Alexander.
- Voi, iluminaţii, vă credeţi mari şi tari! Picioarele mele sunt mai bune decât aripile tale!
- Să te văd, Michael!
- Bine.La trei: unu, doi, doi şi jumătate, trei!
Blondul Michael avea corpul agil al unui ghepard. Putea ajunge la optzeci de km pe oră. Singura problemă era, că pe distanţe lungi, corpul i se încălzea peste limita de siguranţă, şi trebuia să se răcorească într-un bazin cu gheaţă.
Alexander pluti deasupra lui, la o distanţă de doi metri de sol, cu pletele negre fluturând în briza răcoroasă a serii. Aripile transparente de libelulă şi corpul fusiform îl transformară imediat în câştigător.
- Ai trişat! urlă Michael şi o luă la fugă supărat, cu Alexander ţinându-se după el, râzând cu gura până la urechi.
- Ţi-ai folosit mintea ca să mă încetineşti! Am simţit asta, ce mă crezi neghiob? Iluminat împuţit şi al dracu ce eşti!
- Te spun mamei că ai înjurat! se revoltă Alexander.
- Şi eu te pârăsc, ce crezi? N-ai voie să-mi strici neronii!
- Se spune ne-u-roni, silabisi Alexander ca să se dea mare, fraiere!
- Tocilarule! ţipă Michael înciudat.
- Repetentule! N-o să te mai ajut niciodată la examene!
             - Mai bine! Dacă rămân un an, nu mai trebuie să-ţi suport ţie mutra în fiecare zi!
- Oricum n-o să mă mai vezi! Plec la liceu la anul, zise Alexander plin de el.
- Dar n-ai decât doişpe ani!
- Profu’ a zis că am inteligenţa şi maturitatea unuia de cinşpe, sîc, idiotule!
- Şi cu mine cum rămâne? se opri Michael din alergat.
Faţa lui cu mustăţi lungi, acoperită de un puf gălbui, ca al animalului cu care îi fusese încrucişat ADN-ul uman, exprima disperare. Acum nu mai sunt fratele tău?
- Nici n-ai fost vreodată!
- Dar mama a zis că...
- Mama te-a minţit ca să nu te mai smiorcăi! urlă Alexander, ofticat la culme, că mereu Michael fusese preferatul părinţilor.
- Şi atunci eu n-am mamă?
- Maică-ta a crăpat la naştere, îl provocă Alexander.
- Parcă ziceai că am fost creat în eprubetă! Mincinosule, te foloseşti de creierul tău ăla bolnav, ca să mă manipulezi cum vrei, porcule!
- Măcar eu n-am mustăţi de felină!
- Mă duc acasă şi te spun!
- “Mă duc acasă şi te spun,” îl imită pe un ton smiorcăit Alexander.
- Faci pe marele iluminat, dar eşti mai egoist ca un marţian bătrân şi prost.
- Eşti doar invidios că n-ai puteri telepatice.
- Sunt acolo, înăuntru, nu le-am descoperit încă, sunt lantente.
- La-ten-te vrei să spui, vezi, nici verbal nu ştii să comunici, d-apoi telepatic, fra-iere!                                                                                                                               Tot certându-se nu observaseră, că se schimbase peisajul familiar al defileului. Acesta fusese înlocuit, de o vegetaţie uscată şi pipernicită ca cea atinsă de radiaţiile, despre care învăţaseră la istoria Pământului.
- Alex, unde dracu suntem?
- E vina ta că ne-am rătăcit, prostule, trebuia tu să mă inervezi repede.
- E-ner-vezi, geniule! silabisi Michael mândru de el. Vezi că nci tu nu le ştii pe toate, înfumuratule?!
- Lasă-mă-n pace! De asta îmi arde mie acum? Nu vezi că ne-am rătăcit? Ştii ce scandal face mama dacă nu ajungem la timp la cină!
- Păi de ce nu-ţi foloseşti tu creierul ăla de telepat să găseşti drumul spre casă?
- Da’ ce sunt io aici, maşină de poliţie cu GPS?
- Ce puii mei mai e şi aia?
- Dacă ai mai deschide şi tu şi alt fişier în afară de” Războiul Clonelor Marţiene”, ai şti că e un dispozitiv care îţi arată unde te afli pe hartă!
- Alexander, nu fi idiot, concentrează-ţi bibilica ta aia deşteaptă şi du-ne acasă!
- Păi asta şi vreau, dar tu nu mă laşi, mai taci din botul ăla de ghepard!
Michael îşi scoase ghearele:
- Poate vrei să-ţi retezi aripile alea de înălţat!
- Taci, simt o minte prin apropiere.
- Păi, hai să strigăm după ajutor.
- Nu-i aşa de aproape cum crezi tu. Noi iluminaţii simţim altfel dimensiunea spaţio-temporală. Vezi tu, când te conectezi mental cu cineva...
- Iar începi cu bla, bla-ul tău de doi lei.                                                       Alexander închise ochii şi aproape că intră în transă. Vizualiza în minte o rută spre oraş.
- Ştiu pe unde s-o luăm. Ia-te după mine.
- De unde ştii că ăla care te-a contactat nu e un duşman? Poate ne răpeşte şi ne trimite să crăpăm în chinuri pe Pământ.
- Jocurile alea pe calculator te-au tâmpit de tot. Hai să mergem, mama o să ne omoare.
- Bine, dar dacă ni se-ntâmplă ceva naşpa, e numai vina ta.
    Mergeau deja de jumătate de oră şi nici urmă de bandă de viteză pentru oamenii normali, nici culoare aeriene pentru înaripaţi, nimic.
- Eşti sigur că mintea aia nu te-a zăpăcit mai rău?
- O să-ncerc s-o contactez din nou.
- Fă-o mai repede, se întunecă.
- Am reuşit. E tata, o să ne ducă chiar el acasă.
- Marele membru al consiliului planetar, generalul Collin, sau mai bine zis surogatul ăla de tata?!
- Ştii că are mereu probleme importante de rezolvat.
- Da, ştiu, soarta lumii, cum rămâne cu valorile familiei?
- Ce ştii tu despre asta?
- Mai multe ca tine.
- Aiurea, ai învăţat la educaţie civică nişte aberaţii şi acum le repeţi. Tu ce faci pentru familie? Te plângi tot timpul ca un bebe şi mama te protejează. Eu îţi transmit răspunsurile la toate testele şi tata plăteşte mereu amenzile pentru chiulangita ta cronică.
- La sport sunt cel mai tare!
- Eşti şi tu bun la atletism şi crezi acum că ai dreptul să-l critici pe tata! Ce ştii tu cât de importantă e munca lui? Habar n-ai ce greu e să fii telepat. Toată lumea se aşteaptă să ai idealuri înalte, să fii cel mai bun să...
- Ho! Mai lasă-mă cu rolul ăsta de victimă! Tu ai vrut să-ţi bagi un cip în creier, nu eu!
- Grăbeşte-te şi mai taci! Şi să ştii şi tu aşa, ca să nu mori prost, că, de fapt, capacităţile telepatice le am din naştere, nu de la cipul cu IA (inteligenţa artificială). Hai, mişcă, mama e îngrijorată.
- Asta pentru că fiţosul ăla de Collin i-a spus unde suntem.
- E tatăl nostru, dacă nu-l respecţi o să-ţi prăjesc neuronii.
- Nu vine acasă decât de două ori pe lună.
- Şi eu îi simt lipsa, dar înţeleg cât de importantă e misiunea pe care şi-a asumat-o.
  -Ce vrăjeala ai în tine! Repeţi propaganda băgată de el pe gât şi de fapt, nici nu ştii ce înseamnă! Şi apoi, cum să-i duci tu dorul, când poţi să stai de vorbă cu el telepatic oricând, hîm?! Cu mine cum rămâne? Toţi mă consideraţi un hibrid nenorocit!
- Michael, termină, ştii că nu-i adevărat.
- De unde să ştiu eu ce e adevărat şi ce nu, voi telepaţii mereu ne băgaţi ideile voastre în cap fără să ne dăm seama!
- Dacă era aşa, te făceam să mă urmezi fără atâta cârâială!
- Bună copii, ce-i cu voi aici la ora asta?
- Ţi-am zis că e tata, fraiere!
- Alexander, am pretenţii din partea ta. Doar eşti un viitor mentalist!
- Da, sigur, lui Michael nu-i zici niciodată nimic. Numai pe mine mă cerţi când apare vreo problemă.
             - Alexander, primul pas ca să devii mentalist este să-ţi reprimi furia, altfel vei fi foarte uşor de controlat. Ştii că misiunea noastră este să căpătăm cât mai multă putere decizională. Când eram de vârsta ta, nu aveam o şcoală de mentalişti unde să-mi cultiv puterile telepatice. Eşti fiul meu şi ai o responsabilitate imensă faţă de oameni.
- Ştiu tată, doar că uneori am senzaţia că nimeni nu mă înţelege, tocmai pentru că sunt atât de diferit faţă de ceilalţi copii.
- Eşti diferit într-un sens bun, Alexander. Într-o zi o să înţelegi. Acum nu trebuie decât să mă asculţi. Doar nu mai crezi că vreau să-ţi fac rău, aşa cum credeai la opt ani, când am fost de acord cu modificarea ADN-ului tău, nu?
- Aş vrea să nu mă mai tratezi tot timpul ca pe un adult. Uneori îmi place, pentru că am nişte avantaje din asta, dar alteori mă simt frustrat de pedepsele, pe care alţi copii nu le-ar primi, dacă ar face greşelile mele.                                                                                   - Pe umerii altor copii nu vor atârna peste şapte, opt ani nişte responsabilităţi imense. Ştiu că ţi-e greu, dar trebuie să te obişnuieşti să pui în balanţă toate argumentele pro şi contra, atunci când acţionezi în numele altora. Puterile tale nu-ţi dau dreptul să-i subminezi pe ceilalţi fără niciun scrupul.
- Bla, bla, se băgă Michael în discuţie, ce-ar fi să lăsaţi pălăvrăgeala şi să grăbiţi pasul, că mi-e o foame...
- Nu mai vrei să mă pârăşti, smiorcăici?
- Alexander, nu-ţi mai teroriza fratele. Dă dovadă de maturitate. Altfel, o să cred că profesorul te promovează la liceu, doar ca să obţină o sponsorizare pentru sala de antrenamente.
- Dar tată, el nu are niciodată nicio responsabilitate pentru faptele lui. Mereu face pe victima şi scapă.
- Alexander, potoleşte-te. Michael e mai bun la sport, tu ştii că asta îi poate fi de ajutor ca să devină astronaut, pilot sau instructor, şi apoi are şi el gena, doar că e în stare latentă.
- Şi cum o să devină astronaut dacă nu ştie fizică, astronomie, de matematică nici nu mai vorbesc.
- O să-i implantez o IA.
- Dar inteligenţă artificială îi oferă doar informaţia, nu o explică pe înţelesul unui copil de doişpe ani, şi nici nu îi arătă cum s-o pună în practică. Dacă conexiunile lui neuronale nu vor face faţă fluxului de informaţii şi va face un anevrism?
- Tu n-ai păţit nimic, de ce mi s-ar întâmpla mie, c-aşa vrei tu, egoistule?!
- Alexander, mi se pare mie sau eşti gelos pe fratele tău?
- Tată, eu mă gândesc la efectele negative. Doar telepaţii au cipuri de genul ăsta, nu ştii cum o să reacţioneze corpul lui la implantare.
- Şi ce, vreţi să fiţi voi cei mai tari, nu? izbucni Michael.
- Eşti inconştient!
- Alexander, ajunge! Vom lua în calcul toate posibilităţile. Ştii că mama o să-i implanteze cipul cel mai performant, şi numai în ultimă instanţă.
- Poate dacă l-aţi fi obligat să fie mai responsabil de mic, acum n-ar fi trebuit să cheltuim atâtea credite pe fundul lui. Dar întotdeauna el a fost puiul mamei cel bolnăvior. Ei bine acum e sănătos ca un taur, dar mama în continuare îl protejează ca pe un bebeluş.
- Alexander, mă sperii, unde ţi- e altruismul, fără de care nu te poţi conecta la mentalul colectiv?
Dar tată, pentru Michael întotdeauna s-a sacrificat toată familia, în timp ce din partea mea aţi avut nişte aşteptări imense.
- Şi până acum nu ne-ai dezamăgit niciodată.
- Da, sigur, am uitat că trebuie să tind spre perfecţiune, zise Alexander sarcastic.
- Băieţi, am ajuns acasă. Aveţi grijă cum îi povestiţi mamei despre escapada voastră. Ştiţi cât e de prăpăstioasă. Mai bine o convingem că totul e bine.
- Dar fraierul de Michael sigur se va da de gol.
- Şi tu o să-i ajustezi mintea mamei că să creadă altceva, zise Collin făcându-i cu ochiul.
- Şi eu ce-am la afacerea asta?
- Alexander, e mama ta trebuie să avem grijă de ea. E obosită şi stresată din cauza problemelor de la institut. Nu mai trebuie să-şi facă griji şi din cauza voastră. Mai ales că nu s-a întâmplat nimic grav.
- Ce? Michael are numai avantaje şi eu doar responsabilităţi? Suntem gemeni,   nu-i corect!
- Bine, îţi dau voie să vii cu mine pe Orilia săptămâna viitoare.
- Şi eu? sări Michael.
- E prea periculos dacă nu eşti telepat. Oricine îţi poate scana mintea şi să -ţi distrugă conexiunile neuronale iremediabil.
- Şi mai zice Alex că numai eu am avantaje.
- Michael, dacă nu te potoleşti te pedepsesc.
- Pe mine? Te-ar face mama cu ou şi cu oţet.
Tinere, nu-ţi forţa norocul. A venit vremea să te maturizezi şi să nu mai arunci vina pe alţii.
- Ce faci Alex, te joci cu mintea lui?
- N-ar putea face asta nici dacă ar vrea. Sunt un mentalist prea puternic pentru el.
- De unde ştii tu la ce nivel a ajuns Alex, mereu minte ca să obţină ce vrea. Azi mi-a zis că mama mea adevărată a murit la naştere.
- Alexander, ai înnebunit? strigă Collin.
- Trebuia să-l pun la punct, prea făcea pe şeful cu mine.
- Nu-i adevărat, mi-a scanat creierul ca să mă împiedice să câştig întrecerea.
- Pîrîciosule!
- Fraiere, acum o s-o păţeşti.
- Uitaţi-o pe mama în prag. Aveţi grijă cum vă comportaţi, dacă nu vreţi să vă trimit la şcoala militară.
Băieţii râseră pe înfundate. Ştiau că tatăl lor glumeşte. Şcoala militară mai exista doar pe Pământ. Războiul ajunsese la nivel mental, numai pământenii mai visau, că pot câştiga prin forţa brută.
Sarah îi admonestă cu degetul arătător:
- Copii, unde aţi umblat până la ora asta? Vreţi să mă băgaţi în mormânt?
- Mamă, nu s-a întâmplat nimic. I-am arătat lui Michael vânturile solare şi stelele la Observatorul Astronomic.
- Dar aveţi telescop şi acasă. Alexander, tu încerci să mă duci cu zăhărelul, nu-i aşa?                                                                                                                                             - Tata vrea ca eu să-l ajut pe Michael să ajungă astronaut. I-am arătat ce frumos o să fie, dacă-şi bagă minţile-n cap şi se apucă serios de învăţat.
- Şi mă rog, cum ai intrat tu în sala telescopului Hubble, fără permisiunea unui om de ştiinţă?
- Doar sunt mentalist în devenire.
- Alexander, te-ai ţicnit? Dacă te prindea cineva ajungeai la şcoala de reeducare.
- Hai mamă, la ora asta nu era decât un amărât de paznic, îi lua Michael apărarea.
- Michael, la observator e întodeauna un grup de astronomi care lucrează. Nu-s eu specialistă, dar e la mintea cocoşului ca stelele se pot observa doar noaptea.
- Bine, adevărul e că...
Michael căută din priviri ajutorul lui Alex. Cel care îl acoperi fu însă, spre sur-prinderea lui, chiar tatăl lui, care, de obicei, o certa pe maică-sa mereu că îl cocoloşeşte prea mult:
- Eu am mers cu ei acolo. Am vrut să le fac o surpriză. Ştii cât de rar vin pe acasă.
- Bine, de data asta aţi scăpat, duceţi-vă în bucătărie şi mâncaţi şi apoi în pijamale cu voi.
- Dar mamă, e doar zece seara, începu Michael smiorcăiala.
- Michael, sunt obosită, te rog, nu mă supăra.
- Mai lasă-i şi tu să stea cu mine, mă văd aşa de rar.
- Collin, copiii trebuie să aibă limite, ştii doar ce s-a întâmplat cu băiatul lui Chris.
- Da, ştiu că s-a alăturat Rezistenţei, dar Alexander întodeauna o să aibă grijă de Michael, nu-i aşa, fiule?
- Voi încercaţi să mă manipulaţi, sau mi se pare mie?
- Sarah, calmează-te. Totul o să fie bine.
- Da, sigur, altceva ce mai ştii? Eu mă chinui singură cu toate şi tu eşti mereu plecat.Ai idee cât e de greu să le fii şi mamă şi tată? Ai putea măcar să-mi ţii partea.
- Sarah, o să scapi de ei în curând. Vor pleca amândoi la liceul mentaliştilor.
- Dar credeam că mai sunt trei ani până atunci.
- Copii, duceţi-vă la voi în cameră. Eu am de discutat ceva important cu mama voastră.
- Putem să ne jucăm la calculator?
  - Michael, iar stai toată noaptea pe calculator? Du-te de aici până nu te pedepsesc! Şi pune mâna şi mănâncă! De când am venit ultima oară acasă ai slăbit!
- Puah! Iar ne bagi pe gât experimentele culinare eşuate ale mamei! De ce nu putem şi noi să avem un android care să gătească, doar avem bani?!
- Michael, nu fi obraznic, ştii că mama se străduieşte să vă facă toate poftele.
- Da sigur, mai puţin alea cu statul afară în creierii nopţii.Ne spune tot felul de poveşti de groază, cu mentalişti care ne răpesc, doar ca să ne ţină în casă.
- Michael, Alex la voi în cameră, acum!
- N-am chef! Se strâmbă Michael. Fac ce vreau! Cine te crezi? După ce că vii acasă din an în paşte mai şi urli la mine! Lasă-mă-n durerea mea în pace!
Collin se înroşi la faţă şi urlă:                                                                                 -Ai cinci secunde să ajungi sus, dacă nu vrei să–ţi trag o mamă de bătaie soră cu moartea.
- Mamă, vrea să mă pedepsească degeaba, şi tu nu-i zici nimic?
- Băieţi, duceţi-vă la voi în cameră, aţi întrecut orice măsură!
- Da’ ce-am făcut? Şi apoi vreau să aud şi eu! E vorba de viaţa mea! Alexander mi-a spus că tata o să-mi bage şi mie un cip în creier, mişto, nu?
               - Michael, dispari de aici că te pocnesc! Şi nu face ochii ăia de căţeluş, că n-am chef în seara asta. Am prea multe probleme pe cap şi sunt epuizată. Chiar nu mai am energie şi pentru prostiile tale. Auzi, cip băgat în creier! Copiii din ziua de azi au numai fluturaşi în cap!
- Dar Alex de ce are voie? Ştiam eu, numai pe el îl iubeşti, nici nu eşti mama mea! Am fost făcut într-o eprubetă!
- Ce tâmpenii spui acolo?
- Nimic mamă, lasă-l, e nebun săracul, a jucat prea multe jocuri idoate pe calculator!
- Alexander Martinson, dacă te-ai jucat cu mintea fratelui tău, o să fii pedepsit până la majorat!
- Dar mamă, mereu se smiorcăie ca un idiot de doi ani, mă stresează!
- Băieţi, daţi-i drumul de aici până nu va altoiesc pe amândoi! strigă Sarah, înfuriată la culme.
- Dar Alex e de vină!
- Copii, ajunge! zise Collin încruntat.
Grimasa lui îi convinse. Urcară scările în fugă, îmbrâncindu-se şi dând vina unul pe altul. Uşa camerei lor se închise cu un zgomot infernal. Preţ de cinci minute se mai auziră bufnituri înfundate şi apoi se lăsă liniştea.
- Ce-i cu prostia asta cu cipul lui Michael?
- Sarah, îmi pare rău că trebuie să avem discuţia asta tocmai acum când ai atâtea probleme la institut, dar situaţia e gravă.
- Ce vrei să spui? îl întrebă Sarah speriată.
- Puterea Consiliului Planetar de pe Andromeda a crescut în detrimentul orilieni-lor. Dacă nu pregătim mai mulţi mentalişti, vom pierde orice posibilitate de a mai hotărî destinul copiilor nostri. Cei de pe Andromeda vor să-i convingă pe orilieni să ne excludă de la guvernare. Se pare, că trecutul nostru sângeros, a fost de ajuns ca să-i convingă, că dorim să le subminăm autoritatea. Nu-şi dau seama că, de fapt, cei de pe Andromeda, vor să înceapă un război mental la scară galactică. Trebuie să accelerăm evoluţia telepaţilor noştri. Toţi care au gena vor primi un cip cu inteligenţă artificială.
- Adică o să-mi sacrifici copiii pentru binele locuitorilor de pe Ganymede?
- Dacă nu o să avem forţa mentală să facem faţă unui război, vom deveni un arhipelag Gulag.
- Tu compari Ganymede cu un lagăr al erei comuniste, doar ca să mă convingi, ticălosule! Ce te uiţi aşa mirat, credeai că nu ştiu că mă manipulezi? Cum am fi putut să nu ajungem la divorţ, când eu stau tot timpul singură, dacă nu te-ai fi jucat cu neuronii mei! Am tăcut pentru că erau copiii la mijloc, dar acum e vorba de siguranţa lor!
- Sarah, crede-mă, aş fi vrut să existe o altă soluţie, dar nu e. Trebuie să-i implantezi cipul lui Michael.
- Dar Michael nu e mentalist.
- Nu încă, ştim amândoi că are gena de la mine, trebuie doar stimulată. Nu pot să-l antrenez decât la liceul mentaliştilor, dar pentru asta trebuie să ia note cât mai bune. În plus abilităţile lui de ghepard îi vor folosi să fie ales în echipa de hochei. Întotdeauna i-a plăcut sportul, poate că asta e menirea lui.
            - Ce menire, să ajungă într-un spital psihiatric? urlă Sarah înnebunită.
- Parcă ziceai că te manipulez Atunci cum de port discuţia asta cu tine, în loc să-ţi implantez în creier ideea, că cipul e cea mai bună soluţie pentru fiul nostru?
- Dar e prea mic, are doar doişpe ani, nici tu nu erai aşa de mic când ai început.
- Biologic copiii din ziua de azi sunt mai dezvoltaţi decât fosta generaţie. Ştii că am dreptate, doar tu le-ai manipulat ADN-ul ca să fie mai rezistenţi la mediul de pe Ganymede
- Collin, îţi dai seama ce-mi ceri?
- Sarah, o să am grijă să nu li se întâmple nimic, până nu vor fi destul de puternici mental, să facă faţă oricărei ameninţări.
- Deci de-asta ai venit acasă pe nepusă masă! strigă Sarah şi izbucni în plâns.
- Sarah, încearcă să înţelegi, zise el mângâind-o pe cap.
- Nu mă atinge! urlă ea, dându-i mâna la o parte. Ce fel de tată îşi sacrifică copiii pentru idealul lui stupid de înălţare?
- Nu fac parte dintre naivii care cred, că vor fi doar o formă de energie, capabilă să se teleporteze în orice colţ al galaxiei. Ştiu că voi muri, înainte să ajung la un nivel atât de înalt de spiritualitate. Dar copiii mei au o şansă.
- Ce tot spui acolo, doar poţi lua medicamentul anti-îmbătranire, n-o să fii la fel de tânăr dar oricum mai ai de trăit o sută de ani, nu înţeleg, despre ce tot vorbeşti?
- Sarah, vor încerca să mă elimine ca să înrobească Ganymede. Nu azi, nu mâine, dar peste cinci poate şase ani, mă vor exclude din consiliu, într-un fel sau altul.Pe zi ce trece devin mai puternic şi le e teamă de o revoltă. Mentaliştii de pe Orilia nu sunt destul de puternici ca să facă faţă celor de pe Andromeda. Secolele de clonare le-au slăbit capacităţile telepatice. În curând nu vor mai putea să lupte împotriva lor.
- Dar credeam că sunt o formă de energie.
- Nu au ajuns la nivelul ultim. Nu pot rămâne sub forma energetică tot timpul, trebuie să intre într-un corp, ca să se poată reproduce. Codul lor moral le interzice însă ocuparea unui corp, dacă gazda nu e de acord. Aşa s-a ajuns la clonare.
- Dar cum ştiau că omul de la care împrumutau corpul e de acord, dacă puteau să îi influenţeze gândurile?
- Au ales cupluri sterile. Îţi dai seama ce fericiţi erau că au dintr-odată urmaşi! Nimeni nu s-a gândit pe vremea aia decât la un dar divin. Doar că, pe urmă, oamenii au descoperit fertilizarea în vitro şi nu au mai putut face nimic.
- Dar răpirile extratereştrilor?
- Erau mentaliştii de pe Andromeda.
- Şi când te gândeşti ca atâtea femei au fost considerate nebune, când au povestit, cum au rămas însărcinate aşa din senin şi li s-a furat copilul la naştere.
- Mentaliştii de pe Andromeda îi creşteau în creşele lor.
- Ca pe nişte animale de laborator?
- Nici noi nu ne-am gândit prea mult la fetuşii avortaţi, când am început clonarea umană.
- Nu-i totuna, fetuşii nu au conştiinţă, pe când bebeluşii răpiţi au fost folosiţi împotriva voinţei lor, ca să-şi distrugă mental propriii părinţi!
- Tocmai de-aia, trebuie să le oferi o şansă de reuşită copiilor tăi, doar nu vrei să fie victimele vreunui mentalist ţicnit?!
- Dar ştii că, de când au murit cele două fetiţe, ne-au tăiat drastic fondurile pentru cercetare.
             - Mâine am o întâlnire cu consiliul, o să-ţi obţin fondurile.
- Of, Collin, cum s-a ajuns aici?
- Haide, Sarah, ştiai ce responsabilităţi am când te-ai măritat cu mine.
- Atunci nu aveam copii!
- Sarah, trebuie să fim puternici pentru copiii noştri, te rog, fii alături de mine, e ultimul lucru pe care ţi-l cer.
- Ce drăguţ ştii tu să fii când vrei ceva de la mine!
- Sarah, e alegerea ta, eu mă duc să mă culc.
- Păi sigur, lasă-mi mie responsabilitatea de a alege, în caz că iese prost să ai pe cine să dai vina!
- Eu am ales deja, Sarah, dar sunt şi copiii tăi, nu pot să iau hotărârea de unul singur.
- N-o să las nicun împuţit de mentalist să-mi subjuge mie copiii, la dracu cu ei!
- Aha, deci de la tine au învăţat ăia mici să drăcuie!
- Collin!
- Glumeam iubito, eşti cea mai puternică şi înţeleaptă femeie pe care şi-o poate dori un bărbat! zise Collin şi o sărută pe gură.
- Şmechere! râse Sarah şi se lăsă purtată pe braţe până-n dormitor.

                                                                 ...
        Sala de antrenamente era plină. Profesorul îi împărţi pe grupe, în funcţie de abilităţile fiecăruia. Fiecare grupă avea şi câte un telepat. Jucau hochei pe gheaţă. Era o modalitate foarte bună să-şi exprime furia. Toată ziua de ieri avuseseră teorie şi acum, erau fericiţi să scape de toceală.
         Michael pasă pucul, dar un alt elev îl interceptă şi-l trimise spre centrul terenului. Erau rapizi gheparzii, dar nu făceau faţă telechineziei. Forţa minţii era mai de temut decât cea fizică. Unde era Alexander? De ce nu i-a prăjit neuronii ticălosului de Aden, pentru că-i furase pucul? Ştia că n-a avea voie să facă asta, era doar un antrenament, nu o luptă reală. Însă Michael nu era obişnuit să piardă. De fapt, nu-şi aducea aminte să fi pierdut vreo partidă de hochei de trei luni, de când începuse liceul.
        Era mândru de el, că reuşise cu ajutorul cipului să treacă peste trei ani de şcoală, în doar câteva săptămâni. Nu înţelegea de ce Collin nu-i implantase mai devreme IA, dar acum nu mai conta. Realiză că cineva îi afecta mental concentrarea. Altfel de ce s-ar fi gândit la tatăl lui în timpul jocului? Simţi apoi o bătălie mută în creier. Alexander contra-cara efectul celuilalt telepat. Mentaliştii ăştia enervanţi îl vor face să piardă! Va fi de râsul curcilor tocmai el, căpitanul echipei va fi privit ca un ratat, mentalişti jegoşi!
        Mentalişti, telepaţi, care era diferenţa? “Telepaţii sunt cei care au din naştere puteri telepatice, mentaliştii sunt cei care şi le-au cultivat, ajungând la un nivel superior, care le permite să reziste unui război psihologic împotriva altor entităţi înălţate.” Răspunsul dat de Candace, inteligenţa lui artificială, îl scoase din sărite. Acum trebuia să se concentreze asupra jocului, nu-i ardea de prelegeri plicticoase, ca alea de la şcoală. Îi plăcea să treacă examenele teoretice cu uşurinţă, dar îl stresa uneori prezenţa lui Candace în creierul lui. Îi dădea prea multe amănunte neinteresante. Auzise ca mentaliştii puteau să-şi controleze inteligenta artificială, să o acceseze ca pe un fişier de computer.Se deschidea o pagină virtuală, afişată în creier sau pe retină, în funcţie de nivelul fiecăruia de dezvoltare.
      Unul din jucători se materializă brusc în faţa lui. Altul, trase cu o viteză uimitoare în pucul, care intră în poarta apărată de Joshua. Rahat! Dacă mai băgau un gol, jocul se termina. Mai erau trei minute. Alerga nervos, de la un capăt al terenului la altul, încercând disperat să paseze unui coechipier mai agil, dar nu reuşi.
        Capul îl durea groaznic. Cineva se juca iar cu mintea lui, dându-i senzaţia că e singur pe teren. Deodată, menghina care îi strângea neuronii slăbi strânsoarea şi Michael reuşi să îi trimită pucul lui Bobby. Acesta îl băgă în poarta adversă. Arbitrul fluieră. Expi-rase timpul, dar măcar terminaseră jocul la egalitate. Fusese mai greu decât de obicei, sau poate i se părea lui, din cauza oboselii accumulate în ultima săptămână.
        La început, fusese foarte entuziasmat să meargă la liceu în acelaşi timp cu Alex-ander. Acum îşi dădea seama, că trebuie să depună un efort imens ca să reziste. Era transpirat fleaşcă şi mai avea şi un proiect pentru ingineria aerospaţială. Trebuia să facă macheta unei colonii spaţiale pentru o planetă cu gravitaţie zero. N-avea nici cea mai mică idee cum o să construiască un oraş plutitor. Trebuia să fie o aplicaţie practică, dacă ar fi fost doar teorie, ar fi accesat IA şi ar fi scăpat doar cu un referat.
        Cu partea practică era însă altceva.Ca să fie un proiect viabil, trebuia să facă rost de o sursă de hrană, noroc că apă exista, după cum arătau specificaţiile din fişa profeso-rului. Dar ce făcea cu organismul oamenilor obişnuiţi cu gravitaţia, mai ales că locuitorii ipotetici ai coloniei erau din toate colţurile galaxiei? Era imposibil să-i pună pe toţi în acelaşi loc, având în vedere, că fiecare avea nevoie de condiţii de viaţă diferite.
      Cei de pe Pământ aveau gravitaţia mai mare decât locuitorii proveniţi de pe Lună, Orilienii aveau atmosfera bogată în carbon, iar cei din galaxia Andromeda, se hrăneau cu energie solară. Era clar că nu puteau trăi toţi sub acelaşi acoperiş. Norocul lui că lucrau mai mulţi elevi la proiect. Până sâmbătă trebuia să vină şi el cu o idee pe care să le-o prezinte celorlalţi. Fiecare elev primea nota în funcţie de cât contribuise. Mama ar fi fost foarte dezamăgită dacă ar fi luat o notă proastă.
      De fapt, despărţirea fusese mai grea pentru ea decât pentru Michael. El găsise un loc nou şi incitant, unde putea să-şi folosească abilităţile fizice, fără să fie considerat un ciudat. Pentru prima oară în viaţa lui, simţea că aparţine unei comunităţi. Liceul era singurul loc unde se integrase perfect.
             Băieţii merseră la duşuri:
- Hei, frate, care-i treaba cu tine, te-ai drogat? îl întrebă Ronan, în timp ce se săpunea vârtos.
- Ce vrei să spui? se prefăcu Michael că nu-nţelege.
- Aproape c-am pierdut meciul din cauza ta. Poate ne trebuie alt căpitan, interveni Bobby în discuţie.
- Dacă nu-ţi pasam eu nu terminam la egalitate. Că Ronan se vede că are orbul găinilor, se făcea că nu te vede, în loc să-ţi trimită pucul, să înscrii!
- Vrei să spui, dacă nu băgam eu gol, fraiere!
Michael îşi scoase ghearele şi mârâi:
- Băieţi, terminaţi, ştiţi doar că mentaliştii lor sunt mai buni decât ai noştri, îi luă Alexander apărarea.
            - Normal că-i ţii partea, doar e frati-tu!
      - Hei, ne-am luptat cu seniorii, era normal să fie mai tari ca noi! fu şi Charlie de acord.
      - Şi atunci de ce ne-a pus Tennyson să jucăm împotriva lor?
      - Da, unde dracu s-a mai pomenit să-i învingă juniorii pe seniori? Era clar de la bun început că n-avem nicio şansă, se auzi vocea groasă a lui Benjamin.
      - Corect, să fim fericiţi că am reuşit un egal, spuse şi Stanley nervos.
      - Nu-nţeleg, ce-a fost în capul lui Tennyson, când ne-a umilit în halul ăsta? replică şi Kevin.
    - Am vrut să vă învăţ spiritul de echipă. Dacă aţi fi colaborat mai mult i-aţi fi învins, le răspunse profesorul intrând în vestiar.
        Deodată se lăsă liniştea. Nimeni nu îndrăznea să comenteze deciziile domnului Tennyson. Ştiau că, dacă nu respectau regulile lui, îi va pedepsi cu antrenamente şi mai dure. Aveau prea multe proiecte săptămâna asta, ca să reziste la un efort fizic suplimen-tar.
      - Michael, încă mai ai de lucrat la strategia jocului. Alexander, de ce te-ai pierdut aşa de repede în faţa unei minţi mai antrenate? Ronan, ce am zis eu despre spiritul de echipă? Bobby ţi-a aşteptat pasa în zadar. Nu ştiu de ce îl ignori în mod deliberat, e un jucător valoros, fără golul lui final aţi fi pierdut. Charlie iar furi toate dulciurile colegilor tăi? Dacă nu respecţi dieta doctorului Watson te penalizez cu trei puncte. Benjamin, n-ai pic de ambiţie, stai pe fundul terenului şi aştepţi să-ţi facă alţii treaba. Stanley, iar ai fost toată noaptea la puicuţa aia de la liceul de informatică? Mai aveai puţin şi adormeai pe teren. Kevin, pe ziua de azi m-ai impresionat. Ştii că eu nu fac complimente gratuite.
         - Vă mulţumesc domnule Tennyson, dar sunt sigur că şi colegii mei ar fi jucat mai bine, dacă adversarii ar fi fost de aceeaşi vârstă cu noi.
          - Primeşti un punct în plus la nota finală pentru spiritul ăsta de echipă. Trebuie să vă atrag atenţia însă, că aţi fost în avantaj.De obicei, pe teren intră câte şase jucători. Voi aţi avut opt, dintre care doi au fost mentalişti. V-am ales pe sprânceană, cei mai buni jucători dintr-a IX-a, aţi trecut de la începători la liga juniorilor, doar în trei luni. E o performanţă remarcabilă, doar că trebuie să colaboraţi mai mult pe teren. Mă aştept ca până la vacanţa de iarnă să-i învingeţi pe cei de la a-X-aC, sunt cei mai slabi juniori. Dacă aţi avea spirit de echipă, se încruntă el privindu-l pe Ronan, şi aţi munci mai mult Benjamin, aţi avea toate şansele să-i învingeţi. Dacă mă dezamăgiţi o să vă petreceţi Crăciunul la internatul liceului.
          - Dar n-aveţi niciun drept să faceţi asta! izbucni Charlie.
          - Când soarta lumii depinde de nişte mucoşi, ei trebuie transformaţi în bărbaţi cât mai repede.
          - Aici nu suntem la şcoala militară, domnule fost colonel, scrâşni printre dinţi Michael. Ura foştii militari cu plăcerea lor sadică de-a face pe şefii.
          - Nu, e mult mai greu. Abilităţile voastre, naturale sau implantate, sunt singura armă de care dispuneţi. Băgaţi-vă minţile-n cap, gata, s-a terminat cu joaca. Dacă mai aud vreunul că se smiorcăie după fusta mă-sii îl trimit în minele de uraniu.
           - Da’ ce suntem noi, androizi?
           - Benjamin, la cât eşti de leneş, nu ţi-ar strica să pui osul la treabă. Dacă mai joci ca o cizmă, te alegi cu o săptămână de detenţie. V-a intrat în cap că sunteţi buni şi credeţi că performanţa se obţine fără muncă! Mentaliştii de pe Andromeda or să vă prăjească creierele alea de leneşi. Vreţi să ajungeţi legume sau să luptaţi? Nu vă aud domnişoarelor
          - Să luptăm! strigară toţi într-un glas.
          - Cine suntem noi?
          - “Dragonii Spaţiului”!
          - Şi care e dictonul nostru?
          - Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!
            - Şi cine ne sunt duşmanii?
            - Jos cu Andromeda!
            - Şi ce-o să obţinem noi dacă muncim?
            - Victoria!
  - Sunteţi liberi!                                                                                                                                         ...
Vocea profesorului Brian Moore răzbătea prin pereţii laboratorului de fizică:
- Particulele sunt corzi invizibile din care emană materia, precum muzica din corzile unui instrument. Materia este conectată la o singură structură imensă numită membrană. La început, oamenii percepeau doar trei dimensiuni. Apoi au ajuns la unsprezece. Astăzi ştim că dimensiunea universului e infinită, că nu măsoară doar un milimetru împărţit la 10 cu 20 de zerouri, aşa cum credea Burt Ovrut în 2009.
          - Bla, bla, zise Michael, căscând plictisit.
          - Domnule Martinson, ne puteţi enumera dimensiunile găsite de fizicieni în 2009?
          - La ce-mi foloseşte mie prostia asta? Dacă ştiu că mentalistul x locuieşte în a şaptea dimensiune a unui univers paralel, să zicem universul y, asta înseamnă că n-o     să-mi mai prăjească neuronii?
           - Michael, dacă nu răspunzi la întrebare, nu mai treci semestrul. O să-ţi petreci vacanţa de iarnă făcând meditaţii cu un elev de-a XII-a. Dar oricum ţie nu-ţi place Crăciunul, nu-i aşa?
           - Da’ de unde v-a venit ideea asta tembelă, sigur nu v-a implantat-o un mentalist? Hei frate, Alexander, John, Matthew, care din voi s-a jucat cu mintea profului?
          - Ai spus la ora de istoria credinţelor, că toate sărbătorile sunt nişte ritualuri păgâne pentru boşorogii senili, corect?
           - Glumeam şi io, ce naiba!
           - Tinere, eu nu glumesc! Ştii sau nu care sunt cele unsprezece dimensiuni?
           - Vreţi să spuneţi, care erau cândva, în mintea unor fraieri, că acum ştim adevărul.
           - Adevărul e relativ Martinson, ce cunoaştem noi azi poate fi infirmat de ştiinţă peste doar două decenii, dacă ţinem cont de rata de dezvoltare tehnologică şi spirituală a lumii.
           - Da, bine, o să vă fac pe plac, doar ca să mă lăsaţi naibii în pace. Primele trei dimensiuni au fost lungimea, lăţimea şi înălţimea. Einstein a zis că mai e una, timpul. Dup-aia a venit un fraier, îmi scapă numele acum, oricum nu contează, tot un fraier era, şi a unificat forţele gravitaţiei şi electromagnetismului. Şi a visat altu’ urât noaptea şi a găsit forţele alea slabe, care acţionează între leptoni, şi alea tari, aşa ca mine, care acţionează între nucleoni şi quarcuri. După ce a mai tras o duşcă de vin şi a fumat nişte iarbă, i s-a părut că are o revelaţie divină, când s-a întâlnit în laboratorul lui jegos cu particulele alea idioate, bosonii şi gravitonii. Si- n final, tovarăşii homosapiens au descoperit că au o chestie în creier numită conştiinţă, şi cu acest sistem cuantic au explorat alte dimensiuni, gândurile folosindu-le, ca pe nişte evenimente cerebrale cuantice la un nivel înalt. Michael făcu o plecăciune şi râse:
    - Vă mulţumesc doamnelor şi domnilor. Da ştiu, sunt bun, nu-mi ridicaţi statuie, că peste o sută de ani o s-o găsească un fraier, şi-o să declare, că a descoperit cine ştie ce zeitate. Ştiţi voi la care fraier mă refer, ăla de istorie, nu ştiam de ce se umflă în pene că a fost el mare arheolog la vremea lui, când o fi fost asta, acum o mie de ani?
      - Michael, termină, iar o să-ţi dea detenţie, îi şopti Alexander.
      - Tot un tocilar bătut în cap ai rămas!
    - Tata o să te omoare!
    - Vrăjeală ieftină, ce o să-mi facă, o să mă teleporteze pe Andromeda? râse Michael încurajat de colegii lui.
    - Martinson, în biroul directorului!
    - Hai, lasă-mă, frate Brian, chiar aşa? Tata a înfiinţat şcoala asta, el îţi plăteşte salariul şi directorul o să mă ierte, ca de obicei, altfel nu mai pupă nicio sponsorizare de la tata.
    - Mai vedem diseară, când o să-ţi vadă absenţele şi cele şapte detenţii din dosar.
    - O să vă oblige să mi le ştergeţi, doar sunt fiul unei legende.
- Credeam că asta o să te ambiţioneze să-i calci pe urme, dar se pare că eşti doar un sportiv cu un cip băgat în cap. Ăla ţi-a dictat răspunsurile, nu?
- Să vă vedem în război, cine o să vă piloteze navele până pe Andromeda, fraierii ăia de mentalişti?
- Într-o zi o să ne folosim forţa creierul, ca să deplasăm obiecte imense prin spaţiu, şi atunci voi o să rămâneţi la drojdia societăţii.                                                           - Hei, nu poţi să-mi vorbeşti aşa, ştii cine-i tata?
- Ăsta-i singurul motiv pentru care, încă n-ai foat exmatriculat! În rest nu eşti bun de nimic!
- Nu-i adevărat, boşorog ratat!
- Demonstrează! Până şi la sport ai fost învins de alţii, pentru că eşti doar un înfumurat! Dacă ai asculta şi părerile colegilor tăi, ţi-ai îmbunătăţi strategia jocului.
- Eu sunt căpitanul, de mine trebuie să asculte!
- Chiar şi cei mai mari războinici au foat detronaţi de forţa poporului!
- Deci tu i-ai ridicat împotriva mea!
- Nici n-a fost nevoie. Orgoliul tău nemăsurat, şi scorul slab de la ultimul joc, au făcut totul. Ieşi afară, măgarule!
- N-am chef!
- Avem vreo problemă, Martinson? se auzi vocea tunătoare a domnului Tennyson
  Brusc se lăsă o linişte apăsătoare. Încordarea începu să plutească în aer. Jucătorii de hochei îl priveau insistent pe Michael, întrebându-se, dacă va avea tupeul să-l sfideze pe Tennyson. Acesta fusese colonel în armată. Deşi era trecut în rezervă, încă mai avea contacte la nivel înalt. Era singurul a cărui părere conta pentru director şi Michael ştia
 asta. În plus, dacă ar fi luat notă mică la sport, taică-su s-ar fi făcut foc şi pară. Înghiţi în sec şi spuse:
- Nu, domnule profesor, totul e-n regulă.
- Eşti sigur? Eu am văzut altceva pe camera de filmat.
“Când dracu avuseseră timp să repare camerele de filmat?” se întrebă Michael, speriat de-a binelea.De fiecare dată când făcea câte-o tâmpenie nimeni nu avea vreo dovadă concludentă împotriva lui.
- Martinson, ai ceva de zis? îl întrebă Tennyson încruntat.
- Nu, domnule.
- Deci n-ai făcut nimic grav?
- Nu, domnule.
- Martinson, o săptămână o să ai antrenament dublu, şi o să stai pe banca de rezerve la următorul joc. Nu ştiam că eşti laş, doar înfumurat şi leneş. O să am o discuţie serioasă cu directorul.
- Dar la ce-mi trebuie mie toată teoria asta stupidă?
- Aici e vorba de respect, Martinson!
- Moore e doar un ratat! urlă Michael din toţi rărunchii, tremurând de furie.
- Profesorul Brian Moore a fost cel mai bun pilot şi încă e un mecanic de elită. A îmbunătăţit motorul cu plasmă şi a ajutat cu vârf şi îndesat la colonizarea planetei Gany-. mede. Tu ce-ai făcut pentru planeta asta? Nici să-ţi conduci echipa la victorie nu eşti în stare, mucosule!
- Deci el v-a convins că nu mai sunt bun de căpitan! Ticălosul naibii!
        În secunda următoare, palma lui Tennyson răsună pe obrazul lui Michael. Simţi gustul sângelui şi urlă de durere. Lacrimi fierbinţi ţâşniră din ochii măriţi de uimire. Nu-i venea să creadă! Cine se credea Tennyson, nu ştia al cui fiu e el?! Izbucni într-un plâns incontrolabil. Maxilarul îl ardea şi simţea buza umflându-se. O să i-o plătească el! Stai să afle tata ce i-a făcut porcul ăsta de Tennyson!
- Ce faci Martinson, dai apă la şoareci? îl luă Tennyson peste picior. Dacă eşti aşa curajos încât să-ţi umileşti profesorii, de ce nu înfrunţi durerea ca un bărbat?! Eşti doar un fătălău cu gura mare! Dacă n-aş avea respect pentru bătrânul tău tată, Collin te-aş trimite direct la şcoala militară de pe Pământ, să vezi acolo condiţii! Marş la tine în cameră până nu te fac una cu pământul, jigodie!
- Nu puteţi să mă umiliţi în halul ăsta! zise Michael, plin de nervi.
- Ba bine că nu! Stai să vezi ce o să-ţi facă taică-tu când o afla! Bătaia mea o să ţi se pară un mizilic!
- Tata nu mă pedepseşte niciodată!
- Pentru că nu ştie ce faci. Doar nu-ţi închipui că-l bat la cap cu prostiile tale când are atâtea probleme importante de rezolvat!
- Dar credeam că...
- Dacă ar fi aflat ce tâmpenii faci te-ar fi omorât. Nu am vrut să ştie că fiul lui preferat l-a dezamăgit.
- Ba Alexander e preferatul lui!
- Întotdeauna pe tine te-a protejat mai mult. Mai ales de când Patty a murit, ucisă de un mentalist.
             - Cine-i Patty!
- Mama ta, desigur! Ce întrebare tâmpită mai e şi asta?!
Michael se făcu alb ca varul şi porni spre camera lui, împleticindu-se.

                                                                ...
        Alexander îl ajută să se întindă–n pat, şi intră pe autostrada informaţională. Neuronii tineri, de culoarea piersicii, moi şi parfumaţi, zburdau nestingheriţi pe banda cea mai uşor accesibilă. Trecu de simfonia culorilor unui copil. Rozul şi nimbul strălucitor al naivităţii era cu siguranţă al unei fetiţe. Sări pe altă bandă, argintie de data asta, şi mirosul de cozonac proaspăt şi brad, aproape că-l ameţiră. Era sigur un mentalist mai varstnic, amintindu-şi de copilărie, sau poate de nevasta plecată de mult în lumea celor drepţi.
        Se lovi de o barieră. Praful de puşcă îl făcu să tuşească, imaginile războiului de independenţă i se perindară pe retină, dându-i un gust metalic în gură. Simţea că nu mai are energie, erau atâţia reîncarnaţi şi conştiinţe de-ale stră-străbunicilor, descărcate în creierele mentaliştilor, încât senzaţia că se afunda într-o masă gelatinoasă, îl copleşea.
      Văzu o lumină strălucitoare pe banda superioară a conştiintei şi se îndreptă spre ea.Cu ultima picătură de energie intră în mintea lui Collin. Căldura sobei îl învălui. Ajunse într-o cameră cu stampe chinezeşti.Pe o măsuţă tronau două ceşti aburinde. Aroma lichidului fierbinte îi destinse simţurile încordate. Patty sorbea cu nesaţ din ceaiul verde, amestecat cu măceşe, aromă de portocale şi afine. Collin se întoarse încruntat:
      - Ce cauţi la ora asta aici? Ştii cât e de periculos să intri seara pe autostradă! Vrei să te sinucizi?
      - Îmi pare rău, tată, dar a trebuit să vin. E vorba de Michael. Ştiu că de la acciden-tul lui Patty ai ridicat un blocaj în mintea lui, dar astăzi, dintr-o pură întâmplare, a aflat adevărul despre ea.
      Collin îi aruncă lui Alex o privire uluită. Faţa i se congestionă şi, cu forţa minţii, aruncă ceştile de pereţi. Lichidul se scurse pe una din stampele chinezeşti şi începu să picure pe podeaua de nuc lăcuit. Cu o fluturare a mâinii lui Collin, Patty dispăru:
- Ţi-am zis să ai grijă de el! De ce dracu crezi că am tras de sfori să meargă la acelaşi liceu cu tine?!
- Am încercat, dar mintea lui Tennyson era prea puternică. N-am avut încotro.
- Tennyson, idiotule, ce-ai făcut? urlă Collin, distrus.
Se frecă pe tâmple, încercând să se concentreze:
- Şi Michael unde e acum?
- În camera lui la liceu.
- Trebuie să mă teleportez până nu eu prea târziu.
- Vrei să te ajut?
- Nu, ai făcut destule!
- Dar nu e vina mea! ţipă Alex, aproape izbucnind în plâns.
- Nu e momentul să te smiorcăi. Ştii că dacă nu-i blochez amintirile la timp, îl pierd definitiv. Ai uitat că a văzut ce i-a făcut mentalistul ăla lui Patty când avea doar opt ani?!
- Dar era şi mama mea, şi eu am pierdut-o!
- Alex, concentrează-te! Menţine-l inconştient până sosesc. Ştii cât e de periculos să intru în creierul lui de la distanţa asta. Ajustările fine se fac de la doi metri când mintea a suferit un traumatism atât de puternic. Dacă reuşeşte să spargă bariera, o să retrăiască moartea mamei lui. Îţi dai seama ce înseamnă asta, nu? Sau eşti inconştient?
- Ştiu că o să facă un accident cerebral şi o să rămână legumă, ce mă crezi idiot? Dar dacă ai putut să-i implantezi lui Sarah ideea că ea e mama noastră, de ce nu poţi să-l convingi pe Michael că Tennyson a minţit?
- Sarah era deja gravidă cu gemenii care au murit la naştere pentru că ea a făcut placentă praevia. A fost uşor să creadă că voi sunteţi copiii ei. N-a trebuit decât să trans-fer amintirile lui Patty despre voi în creierul lui Sarah. Dar ea nu ştia că a născut doi copii morţi, n-a trecut printr-o traumă.
- De ce nu îi ştergi pur şi simplu din memorie amintirea morţii lui Patty?
- E prea periculos. Singurul lucru pe care îl pot face e să-i implantez o amintire falsă.
- Crezi că i-ar fi mai uşor să creadă că mama lui adevărată l-a părăsit?
- Alex, eşti genial, ai găsit soluţia!
- Şi atunci va crede că Tennyson a minţit doar ca să îl pedepsească. A fost militar, ştii ce părere proastă are Michael despre militari. O să-ţi fie uşor să-l discreditezi.
- Şi apoi o să-i găsesc un post la Colegiul Spaţial. Sigur îi va plăcea mai mult să pregătească piloţi, decât să fie instructor de hochei. Bravo, Alex, sunt mândru de tine!
- Mulţumesc, tată, îmi pare bine că am putut să-ţi fiu de ajutor.

                                                                   ...


          Michael privi vulcanul somnolent McKinley, ascuns sub stratul gros de zăpadă şi rămase fascinat de vastă sălbăticie a Alaskăi. Înfipse pioletul în gheaţă şi urcă. Mâinile-i erau acoperite de trei straturi de mănuşi: o pereche de windstopper, una de schi şi o a treia de puf. Ascultă seracurile (1) spărgându-se sinistru şi privi în jos la taigaua ce se întindea pe kilometri întregi. Ronan era în spatele lui, legat de Michael printr-o coardă de cinci-sprezece metri Dacă pitonul (2) ceda, se prăbuşeau amândoi.
         Cu o săptămână în urmă începuseră programul de aclimatizare. După ce traversase-ră câmpuri de crevase, pante şi versanţi plini de gheaţă, ajunseseră la ce-a de-a treia tabă-ră, la 2200 de metri. Prima fusese la 950 şi acum se îndreptau spre cea de-a patra, aflată la 3000 de metri.
          Diferenţele mari de temperatură între zi şi noapte, creau presiuni înăuntrul straturi-lor compacte de zăpadă. Un urlet îngrozitor rupse tăcerea gheţurilor. Michael ascultă for-fota din interiorul blocurilor de gheaţă şi auzi şuvoaiele subterane săpând continuu.
          - Ronan, urcă mai repede, vine o avalanşă! strigă el înnebunit înainte să-l lovească rafalele de zăpadă. În cădere îl trase şi pe Ronan după el. Panta înclinată îl făcu să se lovească de-o stâncă. Dumnezeule, cum putuse fi atât de idiot? Era clar că după o încălzire bruscă a vremii urma o avalanşă! Cu piciorul sângerând se târî până la Ronan. Scoase tranceiver-ul din sacul lui. Spera că dispozitivul să nu se fi stricat, altfel colegii lor n-aveau cum să-i găsească sub stratul de zăpadă. Charlie interceptase semnalul şi acum îi căuta cu sonda. Prima dată dădu peste mâna lui Ronan. Scoase lopata şi începu să sape vârtos. Peste cincisprezece minute simţi ceva tare: era ţeasta lui Michael. Alexander băgă în zăpadă un avalung (1) şi continuă să sape. Benjamin li se alătură şi reuşiră să-i scoată afară. Îi transportară pe rând la cortul din tabăra trei.
Alexander le puse măşti de oxigen, Charlie îi băgă în sacii de dormit şi Benjamin le întinse bucăţi de carne uscată şi căni cu cafea caldă amestecată cu rom.
            Deodată se auzi un zgmot înfiorător. O a doua avalanşă le smulse cortul si-i aruncă pe toţi într-o crevasă. Alexander încercă să se agaţe de o protuberantă, dar mâinile îngheţate îl făcură să alunece. Înjură în gând că nu-şi pusese decât o singură pereche de mănuşi. Când auzi un scâncet mai jos, coborî.
           - Cred că mi-am rupt femurul, gemu Michael.
           Respiraţia îi era sacadată dar va supravieţui. Arătă cu mâna spre dreapta. Benjamin se afla la câţiva metri. Alexander se duse la el:
___________
1 serac = turn de gheaţă, rezultat din intersectarea crăpăturilor din cuprinsul gheţarilor
2 piton = instrument metalic, prin care se introduce coarda pentru asigurarea alpiniştilor
3 avalung = dispozitiv care filtrează aerul, şi ajută victima unei avalanşe să respire sub stratul de zăpadă
          - Eşti bine?
          - Da, n-am nimic, doar câteva coaste învineţite. Unde-i Charlie?
           - Nu ştiu, ajută-mă să-l găsesc.
          Benjamin se ridică, suflând greu. Simţi o ameţeală îngrozitoare, dar după câteva minute îşi reveni:
          - L-am văzut căzând mai jos.
          După un timp, care li se păru mai lung ca niciodată, îl găsiră. Era teafăr, doar o mână ruptă; avusese un noroc chior, având în vedere înălţimea de la care căzuse.
          Mai rămăsese Ronan. Crevasa avea în jur de treizeci de metri înălţime şi vreo patru lăţime, Ronan putea fi oriunde. Începură să-l strige. Picioarele şi mâinile începeau să le îngheţe. Dacă nu ieşeau de aici în câteva ore, riscau să le piardă. Degerăturile erau cele mai frecvente şi mulţi alpinişti apelaseră la soluţia finală: amputarea. În sfârşit, după jumătate de oră, Benjamin zări un picior. Stătea într-o poziţie nefirească.Se aplecă şi-l pipăi: era fracturat. Începu să-l târască împreună cu Alexander. Un ţipăt înfiorător îi opri.
           - În stânga, gemu Ronan.
           Alexander îi dsfăcu fermoarul combinezonului şi înlemni. Ronan era plin de sânge. Culoarea din obraji îi dispărea cu repeziciune. Riscau să-l piardă.Se întoarse la Michael şi-i expuse situaţia. El era liderul grupului, el trebuia să hotărască.
           - Tu ce propui? îl întrebă Michael, spre surprinderea lui Alex. Ştia cât e Michael de orgolios. Niciodată nu-i păsa de ideile altora, ca să obţină victoria era în stare să sacrifice pe oricine îi stătea în cale.
           - Trebuie să ne oprim. E prea periculos pentru Ronan. Fără ajutor din exterior             n-are nicio şansă.
            - Bine, dă semnalul, fu de acord Michael.
             Gheaţa se topi brusc. Crevasa dispăru, peisajul virtual al Alaskăi fiind înlocuit de sala de antrenamente:
            - Asta-i tot pe ziua de azi, zise profesorul Carter.
            - Cum ne-am descurcat? întrebă Michael.
            - Încă nu stăpâniţi tehnicile de supravieţuire.
            - Dar avalanşa...
            - Nu la avalanşă m-am referit, ci la alcool, cafea şi hrană solidă. Victimele trebuie să bea ceai cald şi să mănance doar fructe uscate. Michael, tu rămâi să discutăm, ceilalţi puteţi să vă duceţi în laboratorul de genetică.
             - Ce-am mai făcut de data asta?
             - Scopul misiunii era să lucraţi în echipă, nu să ajungeţi neapărat în vârf.Ai pornit să escaladezi cu toate că ştiai că vine o avalanşă. Sau nu ai fost atent, când v-am spus în ce condiţii se produc avalanşele?
            - Ba da.
            - Vrei să-mi spui, că ştiai care sunt factorii care declanşează avalanşele şi cu toate astea nu ai ţinut cont de ei?
            - Bineînţeles că ştiam, se enervă Michael, ce mă credeţi idiot?
           Profesorul se uită chiorâş la el. Michael recită litania ca la şcoală:
           - Relieful, morfologia solului, condiţiile meteo, păturile de alunecare şi densitatea zăpezii.
           - Îmi dai tu mie lecţii, mucosule? izbucni Carter. Dacă ştiai aşa de bine, de ce ai riscat vieţile colegilor tăi?
           - Am vrut să-mi depăşesc limitele.
           - Dacă era o situaţie reală, acum aţi fi fost morţi cu toţii, inconştientule! Nu ştiu ce a determinat plecarea lui Tennyson la Colegiul Spaţial, dar dacă aflu că ai avut vreun amestec...
          - A primit o promovare, ce sunteţi invidios?
           - Uite ce e Martinson, ştiu că taică-tu e un om important, dar dacă vrei să rămâi conducătorul grupului, trebuie să devii mai responsabil. Războiul cu mentaliştii nu e o joacă. Poate aşa pare din spatele frontului, dar dacă vrei să nu ai pe conştiinţă oamenii pe care îi vei avea în subordine peste câţiva ani, te sfătuiesc să iei în calcul toate posibilită-ţile înainte să acţionezi. Crede-mă, un om care urlă de durere în timp ce capu-i explo-dează într-un şuvoi de sânge, nu e o imagine pe care să-ţi-o aduci aminte cu plăcere la bătrâneţe. Apreciez că ai ţinut cont de părerea lui Alexander în final, însă ar trebui să te consulţi mai des cu membrii echipei.De hotărârile tale atârnă şi vieţile lor, nu numai a ta.
           - Îţi mulţumesc pentru sfaturi, profesore. O să-mi schimb atitudinea.
           Carter făcu ochii mari. Nu se potrivea deloc cu ce-i spuseseră ceilalţi profesori despre Michael:
- Ştii ce a păţit Michael Martinson, profesore Moore? întrebă el când ajunse în cancelarie.
- Şi-a mai pierdut din aroganţă după ce a aflat că mama lui biologică l-a părăsit.
- Îmi pare rău pentru el însă, până la urmă, a fost un lucru bun. L-a ajutat să se maturizeze. Astăzi în sala de antrenamente a cerut întreruperea exerciţiului pentru siguranţa lui Ronan.
- Da, într-adevăr, e un început promiţător.

                                                                      ...
            Afară ningea ca-n poveşti. Sarah făcuse turtă dulce şi curcan umplut. Faţa de masă, de un alb strălucitor, era decorată cu brazi şi fulgi de nea. Pe mijloc, Moş Crăciun, înconjurat de copii din toate colţurile galaxiei, împărţea cadouri îmbrăcat într-un costum de astronaut. Cerbii fuseseră înlocuiţi cu varianta lor ciber-robotică, iar nava spaţială roşie strălucind fosforescent, juca rolul saniei.
         Sarah făcuse rost de lumânări parfumate.Pe Ganymede nu se mai fabricau pentru că nimeni nu le mai folosea. Până şi preoţii puseseră becuri cu halogen. Nu se terminau şi nici nu scoteau fum. Măsura fusese impusă de episcopul Tony Higgins, în urma unui incendiu. Acum biserca avea pereţi de metal, doar amvonul mai era din lemn. Michael şi Alexander nu mai credeau în Dumnezeu, de când aflaseră că mentaliştii de pe Orilia creau multiversul cu puterea gândului. Totuşi, de dragul lui Sarah, veneau acasă de sărbători şi petreceau un Crăciun tradiţional.
        Higgins bătu la uşă şi îşi anunţă prezenţa zgomotos, de parcă n-ar fi existat senzori de mişcare şi camere de supraveghere în toată curtea. Băieţilor li se părea ridicol tot spectacolul ăsta, mai ales când începea piesa aia stupidă cu naşterea lui Isus. În fiecare an, Tony Higgins îi punea pe elevii de la seminarul teologic să cânte aceleaşi colinde, în timp ce el stropea cu agheasmă prin casă.
      Trei băieţi bruneţi intrară în casă şi începură să-şi spună replicile. Ei erau cei trei magi de la răsărit care anunţau naşterea lui Mesia. Jenny, fata vecinilor, juca rolul mamei lui Isus. Era blondă cu ochii verzi, ceea ce nu prea se potrivea cu portretul biblic al sfintei Maria, dar mirosea a trandafiri şi Michael nu-şi putea lua ochii de la ea. Părul mătăsos se revărsa pe umerii fragili, iar buzele senzuale îl făceau pe Michael să se gândească la lucruri mai puţin ortodoxe. După câteva ţipete false, umflătura de sub rochie se transformă într-un bebeluş bucălat pe care-l aşeză într-o iesle. Androidul bebe era creat special pentru sărbătoarea asta şi din an în an părea mai real.
        Sarah le mulţumi şi-i invită la masă. Spre dezamăgirea lui Michael, elevii de la seminar o refuzară politicos, în urma semnului discret făcut de Higgins. Acceptară totuşi un bol cu turtă dulce şi o sticlă de vin, apoi ieşiră afară.
        Michael luă un cadou de sub brad şi alergă după Jenny. Fata se fâstâci toată când el o luă de mână şi-i şopti la ureche:
        - Stelele strălucesc în noaptea asta special pentru tine.
        Pentru că Michael părea aşa de sigur pe el, fata îi răspunse înciudată:
        - Stelele strălucesc pentru că aşa le-a creat Dumnezeu. Şi apoi, de când ai devenit tu credincios?
        - Pentru tine iubito, sunt în stare să-l aduc în carne şi oase dintr-o lume paralelă.
        - Dumnezeu e în tot ce te-nconjoară. Dacă vrei să-l găseşti e de ajuns să priveşti adânc în suflet, nu e nevoie să călătoreşti într-o lume paralelă.
          - Dacă te culci cu mine o să privesc în sufletul tău cât de adânc vrei tu, o să...
        - Porcule! izbucni fata şi-i întoarse spatele.
             Michael privi în toate părţile să se asigure că erau singuri. O strânse în braţe cu putere şi o sărută pe gură cu multă pasiune.
        - Dacă vrei tu, sunt porcul tău pentru toată viaţa.
          Fata se eliberă din strânsoare şi o luă la fugă. Michael o privi îndepărtându-se prin zăpada înaltă şi zise în sinea lui:
        - Într-o zi o să fie a mea puicuţa asta şi-o să-i scot eu din cap tâmpenia asta cu Dumnezeu!
          O auzi pe Sarah chemându-l la masă. Collin urma să taie curcanul şi dorea să fie toată familia de faţă. I se părea un gest stupid şi anacronic, dar nu dorea s-o supere pe Sarah. Era singura care-i lua apărarea indiferent câte tâmpenii făcea.De când aflase că maică-sa îl abandonase începuse s-o aprecieze mai mult, chiar dacă nu ştia că el nu-i copilul ei. Şi nici n-avea de gând să-i spună. Îi era teamă că nu-l va mai iubi la fel.
         D eschiseră cadourile şi făcură poze în faţa bradului. Michael o strânse în braţe pe Sarah şi nu se mai simţi aşa de singur, ca atunci când aflase adevărul despre Patty. Ce mai conta că nu ea îl născuse, ar fi fost în stare să facă orice pentru fericirea lui!
         Michael ieşi în curte şi se trânti în zăpadă, făcând îngeraşi ca atunci când era mic. Pentru prima oară de când aflase adevărul era şi el fericit.

                                                                           ...
          Vacanţa de iarnă se terminase şi copiii se întorceau la liceu. Collin se oferise să-i ducă cu hovercraftul, dar Michael şi Alexander luară trenul cu plasmă ca să fie cu colegii lor.Li se părea penibil să mai vină cu tata la şcoală ca nişte boboci. Trenul era condus de un android.De când şoferii umani fuseseră înlocuiţi, accidentele deveniseră foarte rare.
         Uneori, câte un mecanic uita să facă revizia androidului, alteori Rezistenţa îşi trimitea pământenii să viruseze computerul principal, dar în general, trenurile parcurgeau cu 1500km/h orice distanţă fără niciun incident. Reţeaua feroviară se întindea până-n deşert. În zona aia ajungeau doar mecanicii pământeni, angajaţi să repare androizii care lucrau în minele de uraniu.
         Pământenii primeau viză de şedere, dacă aveau un contract de muncă pe cel puţin trei luni. Pentru că erau obligaţi să se întoarcă pe planeta natală după expirarea contractului, mulţi preferau să se alăture Rezistenţei ca să capete de lucru la negru. Chiar şi aşa, era foarte greu să găsească o slujbă. Unii făceau comerţ cu droguri, alţii se lăsau antrenaţi în activitatea subversivă a Rezistenţei. Sarah îşi făcea mereu griji să nu aibă loc vreun atentat pe ruta străbătută de copii, dar asta nu se-ntâmplase niciodată. Jihadul, războiul sfânt din trecut, nu mai sacrifica oamenii nevinovaţi aflaţi în locuri publice. Rebelii se duceau în faţa sediului unde se luau deciziile politice pe Ganymede şi aruncau cu dinamită, încercând să incendieze clădirea. Era o tentativă ridicolă, având în vedere scutul de protecţie cu care era înconjurat Consiliul. Ceea ce o îngrijora pe Sarah era să nu-i fie răpit unul din copii. În plus, nu înţelegea cum făceau rost de dinamită. Or fi fabricat-o singuri în catacombele lor din deşert? Fabrica de nave spaţiale se afla tot în deşert. Poate aveau oameni infiltraţi care furaseră nitroglicerină şi azotat de amoniu. Că nitroceluloza şi derivaţii nitrici puteau să-i obţină şi din laboratorul de la Colegiul Spaţial, era de ajuns să găsească un studenţel fără credite. Nu, asta era paranoia, copiilor n-o să li se întâmple nimic. Mai ales că acceptaseră să le implanteze în mâna stângă un GPS.Dacă situaţia degenera, măcar îl putea chema pe Collin.

                                                                    ...
Băieţii râdeau şi glumeau cu colegii lor. Primul semestru fusese foarte greu, dar acum se obişnuiseră şi le plăcea senzaţia că fac parte dintr-o comunitate. Propaganda zilnică făcută de profesori îi făcea să se simtă importanţi. Aveau tot timpul impresia că fără ei s-ar fi prăbuşit universul şi sentimentul ăsta de împlinire-i ajuta să mearga înainte, indiferent la câte antrenamente imposibile îi supunea Carter. Profesorul era mereu subiect de discuţie pentru băieţi.
           - Frate, Carter ăsta e marfă, îţi spun! Cine-i în stare să reziste la cursul lui de tactici de supravieţuire, sigur o să-i prăjească fără probleme pe toţi mentaliştii, zise Charlie cu multă emfază.
            - Ba mie-mi plăcea mai mult Tennyson. Carter e un fătălău faţă de el! se luă Benjamin la harţă cu Charlie.
            - Ce eşti bolnav? Tennyson era un împuţit! Ne chinuia ca pe hoţii de cai şi ne umilea, cum făceau superiorii lui cu el, când era un amărât de biban în armată!
- Carter ştie mai multe decât ratatul de Tennyson, fu Michael de acord cu Benjamin.
            - Păi da, fiindcă te-ai certat tu cu Tennyson, acum trebuie neapărat să-l înjurăm cu toţii! se băgă şi Ronan în discuţie.
            - Tennyson nu ştia decât jocul lui stupid de hochei! răsună în tot compartimentul vocea lui Alexander.
             - Nu-i adevărat! îşi susţinu Ronan cu tărie punctul de vedere. Sunt convins că ar fi fost capabil să ne-nveţe mai multe dacă l-ar fi lăsat directorul, doar el a fost ăla care l-a făcut să plece!
             - A plecat pentru că i s-a oferit ceva mai bun! nu se lăsă Alexander mai prejos. Şi apoi de ce-l regreţi? Tot timpul era nemulţumit şi-şi vărsa nervii pe noi!
            - Ba mie mi se părea beton tipul, zise Stanley.
            - Eşti idiot, nu-ţi mai aminteşti cum te striga “fetiţă de pension” de fiecare dată când urlai de durere? Unde dracu se credea ăsta, pe moşia lu’ ta-su, brută nenorocită!
            - Alexander tu oricum eşti un pacifist bătut în cap, noi ne pregătim pentru un război!
- E un război psihologic!
            - Tot război se cheamă, ce dacă simţi durerea doar mental, efectele sunt la fel de nasoale!
            - Adevărul e, că dacă rămânea la noi în liceu, acum eram în liga seniorilor, trecu şi Kevin de partea lui Ronan.
            - Zise lingăul şef! L-a lăudat şi pe el o singură dată teroristul de Tennyson, şi acum a uitat, c-a pierdut-o pe Rachel din cauza lui! îl luă Michael peste picior.
            - Adică, ce vrei să spui? sări Kevin că ars.
            - A, faci pe prostul! Nu ai ratat tu întâlnirea cu bunăciunea aia, pentru că ţi-a dat porcul deTennyson detenţie trei zile?
            - Păi a fost vina mea, că l-am înjurat de mă-sa.
            - Asta spune multe despre cât îl respectai de fapt!
      - Auzi bă, fraiere, zise Charlie, dacă-l iubeşti aşa tare de ce nu te transferi la Colegiul Spaţial, sau n-a apucat Tennyson să te înveţe tot, ca să termini liceul doar           într-un an?
           - Da! Pupincuristule! urlă Michael cât îl ţinură bojogii.
           - Ia lăsaţi-l în pace frate, ce v-a apucat? sări Ronan în apărarea lui.
           - Mă, voi dacă sunteţi gay, de ce nu vă luaţi la Starea Civilă, că-i legal din secolul trecut?! râse Charlie cu gura până la urechi, mângâindu-i pe cap în bătaie de joc.
           - Poate vrei să-ţi trag una-n meclă aia de bou! izbucni Kevin încleştându-şi pumnii.
           - Ronan şi Kevin s-au urcat într-un copac şi s-au sărutat! începu Michael să cânte.
           - Pentru că erau gay, continuă Charlie.
           - Băieţi, terminaţi, încercă Alexander să-i potolească. Directorul e pe peron, nu vreau să luăm toţi detenţie din prima zi.
           - Tocilarule! strigă Michael.
           - Idiotule! veni imediat replica lui Alexander.
            Se dădură jos din tren şi continuară să se tachineze până la poarta liceului.

                                                                   ...
            Luni la ora nouă dimineaţa aveau un curs de genetică. Profesoara Catherine Lawson era o brunetă superbă,” de la gât numai picioare”, cum spuneau băieţii, râzând cu gurile până la urechi în timp ce-şi povesteau fanteziile sexuale, înainte să se dea stingerea în dormitor.
           Când intra în clasă, Catherine radia de parcă n-avea nicio grijă pe lumea asta. Era îmbrăcată întotdeauna foarte elegant, în afară de zilele când intrau în laborator. Părul ne-gru, lucios, emana întotdeauna un miros ciudat de prăjitură cu vanilie, căpşune şi mere coapte. Sau poate era doar imaginaţia lor, pentru că întotdeauna când ajungeau la capito-lul ăsta se iscau discuţii aprinse. Ochii verzi scânteiau, de fiecare dată când glumea pe seama lor. Nu se enerva niciodată, sau cel puţin nu se manifesta în niciun fel.
            Popularitatea pe care şi-o câştigase printre elevi prin atmosfera veselă de la curs, o băgase în gura profesoarelor mai vârstnice. Jenkins şi Porter o acuzau că are relaţii neper-mise cu elevii, acuzaţii infirmate de camerele de filmat. O boscorodeau că e prea înţele-gătoare cu ei şi le dă note mari, în schimbul unor avantaje. Acuzaţia pornise de la atitudi-nea băieţilor, care se înghesuiau să-i ofere scaunul la cantină sau să cureţe laboratorul în locul androizilor, doar ca să fie în preajma ei.
           Ea refuza amuzată, şi-i trimitea la plimbare” până veţi creşte mai mari şi o să mai aveţi şi altceva în creieraşele alea goale, în afară de sex”. Ultimul cuvânt le făcea pe Jenkins şi Porter să se uite urât şi să mormăie printre dinţi că: “profesoara aia tinerică e mai zurlie decât elevii, de-aia nu poate să-i ţină la respect.”
           Catherine nu prea înţelegea, despre ce respect era vorba? I se părea absurd să-i terorizeze ca pe nişte animale, urlând şi jignindu-i, cum făceau colegele ei. Jenkins venea mereu în cancelarie tremurând de nervi, trântea catalogul şi-i ţinea o poliloghie intermi-nabilă fiecărui diriginte, ajungând invariabil la concluzia că” lichelele astea trebuie trimi-se la Curtea Marţială”. Cum ieşea din cancelarie, colegii tineri îşi făceau semnul crucii, rugându-se ca la anul, directorul să o convingă să iasă în sfârşit la pensie. De fapt, profe-soara exagera. Elevii nu erau aşa de obraznici şi de leneşi pe cât spunea ea. Dar din cauza unor băieţi mai zurbagii de-a XII-a îşi vărsa frustrările pe toţi.
            Catherine intră în clasa unde învăţau Michael şi Alexander. Băieţii o întâmpinară cu fluierături şi aplauze:                                                                                                                 - Mulţumesc pentru primirea călduroasă. Mă primiţi în tribul vostru în dimineaţa asta?
            - Da, doamnă, cum să nu! strigară ei fericiţi.
            - Se pare că sunt mai multe triburi în clasa asta. O să mă alătur celui cu rată mai mare de supravieţuire.
            - Noi, noi! urlară băieţii din spatele clasei.
            - Ba pe noi ne alegeţi, noi suntem cei mai deştepţi!
            - Să vedem, formăm fiecare trib din câte şase membri. În ordine alfabetică, aşa ca să nu vă certaţi.
            - O, nu, noi îl primim pe fraierul de Kevin! O fi el bun la hochei, dar la genetică e varză!
            - Băieţi, ajunge! Dacă nu cooperaţi, tribul se destramă. Asta-i cheia succesului, să...
            - Da, ştim, să lucrăm în echipă, fiecare e bun la ceva, bla, bla, putem începe?
            - Bine. Hai să vedem: tribul numărul unu. Ce-aţi obţinut data trecută în laborator?
            - Le-am transferat plantelor de tutun, un set de gene, provenite de la bacterii marine, şi acum pot emite şi ele lumină.
            - Şi cum se numeşte fenomenul ăsta?
            - Bioluminescenţă.
            - Bun! Tribul doi: cum se face transferul de gene?
            - ADN-ul trebuie să penetreze peretele celular, să reziste la sistemul de restricţie produs de organism şi să se integreze în genomul gazda.
            - Tribul trei, la ce folosesc celulele stem?
            - Ca să creăm ţesuturi pentru transplanturi şi să vindecăm diferite boli precum diabetul.
            - Diabetul a fost eradicat de acum cincizeci de ani, fraiere, de unde ţi-ai luat cipul, de la mâna a doua?
            - O să ignor izbucnirea asta de invidie faţă de un răspuns în mare parte corect, şi o să trec la ultimul trib, al patrulea. Ce este clonarea terapeutică?
            - Prelevarea unui nucleu dintr-o celulă şi introducerea lui într-un ovocit din care  s-a scos nucleul.
            - M-aţi impresionat până la lacrimi. Ce mă fac eu cu nişte membrii de trib aşa de deştepţi? Mă puneţi în imposibilitatea de-a alege. Aşa că hai să participăm toţi la o discu-ţie interesantă despre bioetică, clonare şi inginerie genetică.
            - O, nu, ce porcărie! zise Michael.
            - N-avem chef să vorbim despre preoţii ăia ciudaţi, care consideră clonarea un act împotriva divinităţii, se alătură şi Kevin.
            - Şi voi ce credeţi? Poate au dreptate bieţii oameni!
            - Ba nu, prin clonare, oamenii obişnuiţi au devenit mai rezistenţi la boli, replică Benjamin.
            - Şi idealul nostru e să fim perfecţi. Cine ar mai vrea să trăiască şaptezeci de ani în loc de două sute? interveni Charlie.
            - Aşa e! Şi ce e rău în a fi modificat genetic, dacă asta îţi oferă puteri nebănuite? fu de acord Michael.
            - Corect, eu am avut un accident cerebral la şase ani, când m-a lovit o maşină şi acum am creier artificial, se auzi vocea lui Ronan.
            - Dar ăsta e doar un transplant, nu o modificare a ADN-ului, zise Alexander.
            - Şi ce, era mai bine dacă muream?
            - Problema care s-a pus la începutul erei clonării a fost, dacă avem dreptul, să intervenim în procesul natural al evoluţiei unui embrion, lansă Catherine provocarea.
            - De ce nu? Dacă Dumnezeu îşi iubeşte creaţia, îi iubeşte pe copiii lui, cum spun preoţii, de ce să-i împiedice să evolueze?
            - Dar, oare am evoluat într-o direcţie benefică?
            - Da! Dacă nu descopeream gena telepatică acum eram sclavii mentaliştilor! izbucni Alexander, nervos în ultimul hal.
            - Dar au fost oameni care şi-au folosit puterile ca să-i înrobească pe alţii, răspunse Catherine.
             - Asta doar până s-a dat legea, care te bagă-n puşcărie între cinci şi douăzeci de ani, dacă eşti prins că–ţi pui în slujba răului puterile paranormale, replică Alexander.
            - Huo! Ce limbaj de tocilar! Bagă-ţi bă un cip nou în cap că gândeşti mai bine!
            - Cipul îţi oferă doar nişte informaţii, nu-ţi alterează personalitatea, aşa că termi-naţi cu jignirile astea stupide. Sunt doar nişte aberaţii lipsite de orice suport ştiinţific. Dar clonele cu cipuri în creier, despre ele ce mai spuneţi? îi provocă din nou Catherine.
            - Clonele cu cipuri în creier sunt doar nişte maşinării idioate! se auzi din fundul clasei vocea lui Billy.
            - Tatăl lui Michael e o clonă şi mie nu mi se pare deloc c-ar fi un idiot! sari Charlie.
            - Taci, bă, fraiere, generalul Collin e cel mai tare mentalist de pe Ganymede, cum să fie o clonă?
            - Văd că discuţia dintre şefii de trib, mai are puţin şi duce la izbucnirea celui    de-al patrulea război mondial, aşa că, astăzi ne oprim aici. Pentru data viitoare...
            Michael nu mai auzi ce temă le dădea Catherine. Îl trase pe Alexander de haină   şi-l împinse pe hol.
            - Tu ştiai de asta, nu-i aşa? Ce urmează să aflu, că de fapt Collin nici nu e tatăl meu?
            - Michael, Charlie spune tâmpenii.
            - Aiurea, taică-su lucrează tot la Ministerul Siguranţei Planetare ca şi al nostru. Probabil că de la el a aflat. Ştii că de sărbători se îmbată ca porcul şi-şi dă drumul la gură. Nu spune chestii importante, dar oricum, se pare că ştie amănunte intime, pe care orice fiu ar trebui să le ştie despre tatăl lui, nu crezi? Şi să nu-mi bagi vrăjeala cu “a încercat să te protejeze” că sunt sătul. Deci, ia zi, care-i faza?
            - E adevărat, tata e o clonă.
            - Deci sunt fiul unei nenorocite de clone?
            - Michael, tata ar fi în stare, să lase un mentalist să-i prăjească creierii, ca să te salveze pe tine. Idioţii ăia din clasa sunt doar invidioşi, că părinţii lor nu sunt aşa de puternici. Clonele nu sunt mai puţin deştepte sau umane ca mine şi ca tine. Sunt create prin prelevarea unei celule de la...
           - Ştiu cum să-mi accesez IA-ul dacă vreau o lecţie de genetică!
           - Atunci care-i problema ta, fraiere?
           - Că nu mai pot avea încredere nici măcar în propriul meu frate! izbucni Michael
           - Michael, eşti un porc! De fiecare dată când ai avut o problemă, am fost alături de tine. A fost alegerea lui, să nu-ţi spună, că bunica a pierdut un copil în războiul biologic. El e clona acelui copil.
           - Mă iei la mişto, sau ce?
           - Era o cercetătoare care a descoperit medicamentul antiîmbătranire. N-a fost alegerea ei, securiştii au obligat-o să facă experimente pe oameni. Tu ce-ai face mâine dacă Jenny ar muri, n-ai încerca să-i faci o copie fidelă?
            - N-o băga pe Jenny în rahatul ăsta!
            - Te-ai îndrăgostit de ea!
            - Spui numai tâmpenii, ţi s-a dereglat cipul ăla vechi. Trebuie să te duci la mama să-ţi pună unul nou!
            - Michael, de când eşti tu de partea bisericii?
            - Nu sunt de partea nimănui!
           - Atunci de ce îi iei apărarea unei eleve de la seminarul teologic?
           - Bine, poate îmi place un pic de ea. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu aberaţiile ei despre Dumnezeu.
- Io zic să stai cât mai departe de ciudata aia.
            - Uite cine vorbea! Câţi telepaţi sunt pe planeta asta?
            - Destui ca să avem o şansă, în fata mentaliştilor de pe Andromeda. Sau crezi că, dacă războiul o să ajungă şi-n colţul ăsta de galaxie, o să te scape Jenny şi trupa ei de fanatici? La ce a folosit religia? Toată istoria e plină de nebuni, care s-au omorât între ei, în numele Dumnezeului lor sfânt.
            - Despre ce tot vorbeşti?
            - Dacă ai mai citi şi tu un e-book în loc să...
            -... să stau toată ziua pe calculator, mai schimbă şi tu placa, clişeul ăsta lingvistic mă stresează.
            - Tot e bine că ţi-ai îmbunătăţit limbajul.
            - Mă iei peste picior, că-ţi trag câteva peste bot de nu te vezi!
            - Michael, tu şi Jenny n-aveţi nimic în comun.
            - Crapă invidia-n tine că eu am o prietenă şi tu nu!
            - Aiurea, te-ai sărutat şi tu o dată şi te crezi mare macho!
            - M-ai spionat, împuţitule!
            - Michael, aia îl iubeşte pe Dumnezeul ei, nu mai e loc şi pentru tine!
            - P-asta de unde dracu ai mai scos-o? Ce, înainte nu se mai căsătoreau oamenii şi nu mai făceau copii, din cauza credinţei lor în Dumnezeu? Dimpotrivă, istoria aia, pe care o invoci tu atât, a arătat că religia a apărat valorile familiei, mai mult decât civilizaţia modernă. Megalopolisul tehnologic a fost cel care a transformat oamenii în maşinării de făcut bani! Uită-te la noi, părinţii noştri sunt ocupaţi mereu şi noi stăm aici, departe de ei. Nu că mi-ar displăcea foarte tare, pentru că mai scap de gurile lor, dar, dacă e să ne gândim din punct de vedere al comunicării sufleteşti, practic suntem nişte străini.
             - Tu te auzi ce tâmpenii spui? Căsătorie şi copii cu o disperată care stă îngenun-cheată în faţa unei icoane? Dacă află tata ce ai de gând, te trimite la Colegiul Spaţial să te caftească iar Tennyson!
            - Tennyson e un fraier. Mi-a tras o palmă şi a fost de ajuns, ca să-l zboare tata din liceu. Şi apoi, ce fac eu cu viaţa mea intimă nu e treaba ta!
            - Ţi-ai început viaţa sexuală? strigă Alexander, uimit.
            - Am fost aseară cu Emma. Bună gagică, are o meserie-n ea!
            - Mănânci rahat!
            - M-a ţinut treaz toată noaptea! Răcnea ca o scroafă-n călduri!
            - Minicinosule! explodă Alexander. Numai gura e de tine! Ai văzut şi tu nişte filme porno, şi acum le povesteşti, de parcă ar fi fost reale.                                                             - Dacă nu taci, te pocnesc, neghiobule! Ce ştii tu despre sex? Nu eşti decât un tocilar! De ce ar vrea o puicuţă valabilă ca Emma să se culce cu tine?
            - O să te pârăsc mamei, lichea ce eşti!
            - Să nu-ndrăzneşti, că-ţi tai aripile alea de libelulă!
            - Te spun! De-abia aştept să te pedepsească, măgarule!
            - Dă-ţi drumul la gură să vezi ce-ţi fac. O să-l rogi pe tata, să te transfere din liceul ăsta, doar ca să scapi de mine.
            - Mai vedem noi! Intru chiar acum în mintea Emmei şi aflu eu adevărul!
            - Să nu te pună necuratul!
            - Deci ai minţit, aşa cum mă aşteptam!
            - Am exagerat şi eu puţin.
            - Dacă nu-mi spui exact ce-ai făcut, o scanez pe Emma chiar acum.
            - N-ai decât, oricum nu e la şcoală azi, e plecată la bunica ei!
            - Aiurea, îi simt mintea în laboratorul de informatică!
            - De ce nu mă scanezi pe mine dacă eşti aşa de tare?
            - Ţi s-a activat şi ţie gena telepatică, şi te dai rotund, că poţi să-ţi blochezi mintea.
            - Te oftici, că nu mai eşti mai tare ca mine la nimic.
            - Ba sunt, tu nu poţi intra în mintea nimănui!
            - Nu încă, dar într-o zi am să pot, şi atunci, o să mă răzbun pentru fiecare minciună pe care mi-ai implantat-o în creier.
            - A fost spre binele tău.
            - Aha! Te-am prins, fraiere! Deci în afară de minciuna cu Patty, ce prostii mi-ai mai băgat în cap?
            - Michael, uneori, adevărul poate face mai rău, decât o minciună spusă în scopuri nobile.
- Scopuri nobile din părţi! Tot timpul m-ai manipulat ca să obţii avantaje de la tata. Cine ştie cum îl şmechereşti şi pe el, doar tu eşti un mentalist modificat genetic.De unde să ştiu eu, că n-ai devenit mai puternic decât tata?                                                                 - Michael, eşti paranoic!
            - De parcă ai recunoaşte tu ceva, dacă ar fi adevărat!
            - Zi mai bine, că mori de ciudă, că nu poţi intra în mintea Emmei! răbufni Alex.
            - Dacă mă-nveţi tu cum, îţi fac lipeala cu Cindy!
            - Michael, eşti idiot! Eu vreau sentimente adevărate nu implantate de mine!
            - Deci poţi s-o faci pe Emma, să se culce cu mine!
            - Ce dracu-ţi place la ea, e o panaramă!
            - Da tu de unde ştii tocilarule, ai spionat-o?
            - M-a plătit Kyle cu o sută de credite să aflu cum îl cheamă p-ăla de care e îndrăgostită
             - De mine cumva?
             - Îl cheamă Tom şi e student în anul doi la inginerie aerospaţială! Doar nu credeai c-o să umble c-un mucea de doişpe ani!
             - Biologic am saptispe, aşa că, scuteşte-mă!
             - Nici nu mă gândesc să te-nvăţ să intri-n mintea ei, e prea periculos, dacă nu ştii să-ţi stăpâneşti gelozia. Doar cei mai mari mentalişti pot implanta idei, fără efecte negative ireversibile!
             - Uite d-aia n-o să se culce nicio fată cu tine, fraiere, că ai numai idealisme cretine-n cap!
            - Nici nu vreau s-o facă dacă nu mă iubeşte, perversule! urlă Alexander roşu la faţă de nervi şi îi întoarse spatele.
                                                                   ...

- Ora de psihologie a început oameni buni. Eliberaţi-vă de energia negativă şi folosiţi-vă imaginaţia. Prima grupă de cinci elevi să intre-n cuşete. Astăzi, o să încercaţi să faceţi faţă, în echipă, celor mai negre coşmaruri. O să vă imersez mai adânc decât de obicei, aşa că, aveţi grijă!
             În mijlocul laboratorului erau amplasate cabine asemănătoare celor de telefon din Marea Britanie a sec. al- XIX-lea. Diferenţa era echipamentul: costume, viziere, căşti, ecrane cu plasmă. Fiecare elev îşi crea propria lume virtuală, cu puterea gândului. Imaginile apăreau pe un ecran de zece metri, încastrat în peretele, pe care ar fi trebuit să fie tabla. Copiii se conectau la universul virtual, printr-un proiector de gânduri holografic.
            Învăţau să creeze, precum arhitecţii, o replică a universului real, prin intermediul simţurilor. Fiecare detaliu apărea pe ecran, pe măsură ce era adăugat de unul dintre elevi.Ca într-un joc multiplayer, puteau crea ei înşişi mediul în care să evolueze, să sară de la un nivel la altul, cu ajutorul indiciilor date de coechipieri, practic, conexiunile lor neuronale făceau totul. Costumele lipite de corp aveau senzori de mişcare, gesturile fiind reproduse întocmai. Orice impuls cerebral se transforma în imagine. Ochelarii şi căştile aveau încorporate microfoane şi head-trackere cu grade infinite de libertate. Copiii sim-ţeau gustul, mirosul, chiar şi durerea, ca şi cum s-ar fi imersat într-o dimensiune paralelă, dar fără efectele devastatoare, resimţite în lumea reală.
            Învăţau să-şi controleze furia, invidia, gelozia şi să lucreze în echipă, pentru rezol-varea oricărei situaţii extreme. Scopul exerciţiului mental era să-i transforme într-o singu-ră entitate, capabilă să oprească intruziunea oricărei minţi malefice. Problema apărea, când unul dintre elevi încerca să-şi impună personalitatea, şi crea un mediu ostil, în loc să-şi controleze amintirile, dorinţele, frustrările, şi să-i lase pe ceilalţi, să-i citească mintea.
           Erau testate şi îmbunătăţite: cunoştinţele tuturor, viteza de reacţie, experienţa de viaţă, inteligenţa emoţională şi mai presus de toate, spiritul de echipă. Copiii învăţau să nu lase niciun detaliu la întâmplare.Se pregăteau pentru războiul mental din lumea reală, în care efectele asupra creierului erau ireversibile.
           - Siguranţa şi spiritul de echipă pe primul plan!
           - Da, am înţeles profu’, dă drumul la magaoaie şi lasă-ne cu propaganda!
           - Ştiu că de obicei, vă conectaţi la server pe rând, şi visaţi frumos, dar azi vreau să trecem la un nivel avansat. Să intraţi toţi în acelaşi timp, să fuzionaţi ca o singură entitate, şi să mergeţi în cele mai îndepărtate colţuri ale conştiinţei. Dacă reuşiţi să vă învingeţi temerile, înseamnă că n-am pierdut timpul degeaba doi ani de liceu. Să vă văd! Succes! Şi fără eroisme stupide! Kevin ai grijă la amintirile alea urâte despre Rachel, ultima oară era să-l arunci pe Michael în vulcan!
            - Păi asta fiindcă n-a vrut să mă lase să intru în mintea lui aia bolnavă.
            - Ai vrut să intri în cele mai intime gânduri, ce vrei, să-mi prăjeşti hipotalamusul?
            - Eu căutam un mijloc de locomoţie, ca să plecăm de pe insulă, şi nu te mai da ro-tund că ai învăţat şi tu care e centrul plăcerii, mă oftici!
            - De ce nu l-ai pus pe Alexander să te ducă-n zbor?
            - Dacă mai comentezi mult, data viitoare te las acolo, să te coci la foc mic, fraiere!
            - Hei! Voi doi! Terminaţi, dacă nu vreţi să vă dau detenţie! Sunteţi mai greu de stăpânit decât o clasă de fete! Parcă spuneaţi că ele se ceartă ca nişte gaiţe toată ziua!               - Chiar aşa, noi de ce n-avem puicuţe-n clasă? Şi pe vremea bunicii erau clase mixte!
            - N-ai fi în stare să te concentrezi frate, te-ai benocla toată ziua la balcoanele lor!
            - Gata, lăsaţi prostiile! Îmbrăcaţi costumele, conectaţi şi imersaţi!
            - Da, profu, am înţeles să trăiţi! râseră ei cu inconştienţa specifică adolescenţilor.
            Nava spaţială decolă. Michael era pilot şi căpitan în acelaşi timp.
            - Urmăriţi nava de pe Andromeda, dădu el comanda.
            - Nu tu eşti căpitanul, tu eşti pilotul, tu s-o conduci! auzi în mintea lui, vocea lui Kevin
            - Kevin, dacă-mi strici simularea, o să luăm notă proastă amândoi, cooperează ce Dumnezeu!
            - Vreau să fiu şi eu şeful, măcar de data asta!
            - Nu eşti bun de strateg, eşti doar un amărât de executant!
            - Ori facem ca mine, ori mă deconectez! veni răspunsul agasat al lui Kevin.
            - Băieţi, activez motorul cu plasmă, rosti Alexander.
            - Ca de obicei, te-a salvat frati-tu!
            - Bine o să pilotez eu nava, recunosc, sunt mai bun ca pilot, cedă Michael.
            - Cu toată viteza înainte! zise Kevin.
            - Sala motoarelor, ce se-ntâmplă, întrebă Michael, încetinim!
            - Avem musafiri la ora trei! O navă din sistemul Alfa ne-a prins în unda tractoare.
            - Căpitane, nicio undă tractoare nu-ţi dă halucinaţii, ce naiba se-ntâmplă?
           Rând pe rând leşinară. Simularea se terminase:
           - Ce-a fost asta, o replică a filmului Star Trek din anii ‘80? Veniţi aici să vă jucaţi de-a cuceritorii spaţiului, sau să vă menţineţi creierele întregi în lupta cu mentaliştii?! Aţi fost din nou toată noaptea în club cu fetele, nu-i aşa? De-aia sunteţi aşa euforici! Kevin?
           - Michael a zis că sunt nişte puicuţe bune acolo.
           - Michael e şeful vostru cumva? Voi nu gândiţi?
           - Am lucrat în echipă, profu’! râse Kevin.
           - Concentraţi-vă! Dacă vă mai bateţi joc, vă exmatriculez trei zile. Aţi băgat la creierele alea goale?
           - Da, răspunseră ei cu jumătate de gură.
           - Îmi pare rău că s-a desfiinţat şcoala militară, acolo aţi fi învăţat ce-i aia disciplina
           - Dar ăsta e un altfel de război!
           - Principiul e acelaşi: câştiga cine-i mai bine pregătit! V-aţi certat ca nişte boboci, în loc să vă ajutaţi unul pe altul. Şi v-am spus să intraţi cât mai adânc în substraturile conştiinţei! Unde vă credeţi, la Hollywood?! De la capăt: pregătiţi, conectaţi, imersaţi!
          Apa învolburată a cascadei îl împresură din toate părţile. Dădu din mâini, încercând să se menţină la suprafaţă, dar forţa braţelor slăbea cu fiecare minut. Ameninţarea morţii îl făcu să intre în panică. Torentul îl izbi, dureros, cu spatele de o stâncă. Ultimul gând înainte să leşine fu îndreptat spre coechipierul lui:
          - Alexander, salvează-mă!
          Zumzetul aripilor pluti deasupra spumei. Îl scoase la suprafaţă şi îi făcu respiraţie gură la gură. Benjamin tuşi îndelung. Apa rece îi încetinise bătăile inimii. Extremităţile îi erau golite de sânge şi risca un şoc hipotermic.
          - Kevin, pătură! se răsti Alexander.
          - Michael, un ceai cald! spuse şi Kevin.
          Benjamin începu să-şi revină. Paloarea feţei dispăru în curând şi încetă să tremure. Sorbi la intervale regulate câte o gură de ceai şi le dădu semnalul: puteau trece la nivelul următor.
           Jungla deasă era plină de şerpi veninoşi, care sâsâiau ameninţător, lângă trupul înmărmurit de groază al lui Kevin. Benjamin scoase cuţitul şi dintr-o lovitură tăie cu dexteritate capul şarpelui. Continuară înaintarea, prin vegetaţia deasă, folosindu-se de macete. Pe măsură ce retezau plantele, altele creşteau în locul lor.
           Păianjenul uriaş se urcă pe umărul lui Charlie. Trebui să se conecteze la minţile colegilor lui, pentru ca arahnofobia să nu-i provoace un atac de panică. Plante carnivore de cinci metri îşi întindeau gurile, încercând să-i prindă în lichidul vâscos, cu care topeau organele interne ale victimelor, înainte să le devoreze. Alexander aruncă dinamita în gura deschisă a unei plante. Explozia îi împroşcă cu o licoare gălbuie, mirosind îngrozitor a vomă. Le făcu semn să alerge spre luminişul aflat la zece metri spre dreapta.
          Un dinozaur răcni înfiorător în spatele lor. O rupseră la fugă, înjurându-l de mama focului pe Bobby, cu obsesia lui pentru fosile, transformată acum într-un coşmar de dimensiuni colosale.
           Se rugară, să nu-i vină şi lui Michael o idee tâmpită, dar forţa lor mentală nu era destul de mare, ca să contracareze frica fiecăruia, înainte să se producă. Peisajul deveni deşertic. Radiaţiile îi obligară să îmbrace costume de protecţie. Vântul împrăştia nisipul, făcând dunele să pară identice. Noaptea se lăsa vertiginos, odată cu frigul pătrunzător. Costumele îi apărau doar de razele ultraviolete ale soarelui verzui nu şi de hipotermie.
            Îi transmiseră energie pozitivă lui Michael şi asta îl ajută să schimbe deşertul    într-un oraş pustiu. Purtau combinezoane de bumbac cu multe buzunare. Oare la ce le foloseau? Ce mai inventa mintea bolnavă a lui Michael de data asta? Spaima i se citea pe faţă şi se duseră toţi după el să-l ajute.Se ascunseră într-o clădire abandonată şi aşteptară. Peste câteva momente, bumbacul hainelor se transformă în uniformă de camuflaj şi buzunarele fură umplute cu muniţie. La brâu aveau centuri cu grenade şi pieptul era plin cu gloanţe explozibile.
           Soldaţii se auzeau tropăind, pe strada murdară cu gropi, din care ieşeau şobolani de aproape un metru. Comandantul lătră un ordin scurt într-o limbă ciudată. Michael ar fi vrut să nu fi chiulit de la ora de limbi străine. Nu reuşea deloc să-şi acceseze IA-ul din cauza fricii. Alexander îi traduse din germană:
            - I-am găsit! sunt în clădirea părăsită, raportă un soldat.
            - Înconjuraţi-i! Dacă vă scăpă, vă împuşc pe toţi! se auzi răcnetul lui Tennyson.
            - Cum dracu de ştie Tennyson germana? întrebă Michael.                                                 - A condus “Căştile Albastre’’, veni răspunsul lui Charlie.                                             - Ce dracu mai e şi aia?                                                                                             - Militari din 75 de ţări care contribuiau pe Pământ la menţinerea păcii.                                     - Şi atunci de ce naiba te vânează ca pe un animal? Doar nu eşti în război cu nimeni! răcni Charlie, înspăimântat.
            Rafalele gloanţelor sparseră singurul geam rămas întreg de la parterul clădirii. Benjamin aruncă o bombă şi urlă:
            - Michael, concentrează-te, ne omori pe toţi!
            - Da frate, e un batalion întreg acolo, n-avem nicio şansă, trebuie să ne scoţi de aici!
            - Nu pot, trebuie să-l omor pe Tennyson, altfel coşmarul ăsta n-o să se termine niciodată!
            - Frate, noi suntem alături de tine indiferent de ce s-ar întâmpla! îl încurajă Benjamin.
            - Dacă e nevoie mergem până la capăt! zise şi Alexander.
            - Da frate, doar suntem o echipă, ce naiba! fu de acord şi Kevin.
            - Aşa e, nu lăsăm nici un om în urmă! spuse şi Charlie.
            Michael ieşi din clădire şi urlă:
            - Tennyson, nenorocitule, de data asta nu mai scapi! Să mă vânezi pe mine e una, dar să-mi omor fraţii, asta nu pot să ţi-o iert!
            Rafala mitralierei fu însoţită de răcnetele inumane ale lui Michael. Când trupul neînsufleţit al lui Tennyson, căzu într-o baltă de sânge, peisajul se schimbă radical.
            În mijlocul unei camere trona un brad de doi metri, împodobit cu globuri, înge-raşi, beteală şi clopoţei de toate mărimile. Focul ardea în şemineu. Picoarele goale se afundau într-un covor moale de lână. Mirosea a turtă dulce, abia scoasă din cuptor.Pe canapea stătea o fată cu părul blond, întoarsă cu spatele, privind limbile de foc, ce dese-nau forme feerice pe pereţii albaştri ca cerul. Stele străluceau pe boltă. Nu-şi explica cum de nu-i era frig fără tavan.
           Se apropie de fată şi o luă după umerii fragili, acoperiţi de rochia de mătase albă.
            - Jenny, Dumnezeu a creat stelele după ochii tăi superbi!
           Fata se întoarse cadru cu cadru, ca-ntr-o peliculă dată cu încetinitorul, zâmbi, învăluindu-l cu mirosul ei de trandafiri şi zise:
            - Dumnezeu nu există, e doar o plăsmurie a imaginaţiei tale bolnave! Pleacă, ticălosule, nu vreau să te mai văd niciodată!
            - Dar, Jenny, tu crezi în Dumnezeu. Şi dacă vrei tu, pot şi eu să cred în el. Dacă asta te face fericită o să renunţ la visul de-a deveni cel mai bun pilot.
            - Piei, Satană!
            Faţa lui Jenny se schimonosi într-o mască de ceară topită, ce căpătă trăsături groteşti. Râsul ei îi îngheţă sângele în vine. Camera se transformă într-un vulcan în erupţie. Un trib de canibali încerca să-l sacrifice, aruncându-l în lava încinsă.
            Benjamin apăru din stânga lui, şi înfipse o suliţă, în pieptul unui negru, vopsit violent. Blana de tigru alunecă de pe umerii lui. Şeful de trib se prăbuşi, urlând în gura căscată a muntelui, transformându-se într-o torţă vie. Restul canibalilor începură un dans ritualic, în timp ce lava cădea la picioarele lor. O rupseră la fugă. Plămânii îi ardeau şi începuseră să aibă halucinaţii.
            - Michael, eşti ţicnit, ne-ai drogat pe toţi? strigă Alex.
            - Licoarea făcea parte din ritual.
            - Concentrează-te! Cum contracarăm efectul?
            - Cu metadonă sau naltrexonă.
            - Eşti sigur? Activează-ţi cipul IA şi cere informaţii.
            - Naltrexona e un antagonist opiaceu care funcţionează prin...
            - Mai departe! zise Michael înnebunit.
            -... şi anulează efectele heroinei, opreşte sevrajul şi blochează receptorii din creier, stimulaţi de droguri de genul...
            - Ajunge! Activează medicamentul!
            Încetul cu încetul senzaţia de moleşeală dispăru. Euforia de moment fu şi ea înlocuită de o acuitate vizuală ieşită din comun. Bobby preluase controlul. Se plimba prin expoziţia de dinozauri a bunicului său. Erau roboţi animatronici din secolul trecut. Nici măcar răgetele nu păreau reale.Se transformaseră în câteva secunde în jucării pufoase de pluş. Bobby era acum un băieţel simpatic de vreo cinci anişori, brunet, cârlionţat, cu obrajii bucălaţi ca-n reclamele cu pampers. Mama lui, o blondă înaltă cu sânii imenşi, fuma marijuana, în timp ce turna un lichid roşu într-o cană cu Mickey Mouse. Rânjii ca o hienă şi se aplecă asupra ţarcului în care se juca copilul.
           - Trage şi du o duşcă, şmechere! râgâi ea şi izbucni în cascade de râs.
           - Lasă copilul în pace, Allison! se răsti la ea bunicul Lewis.
           Avea părul alb şi ochelari imenşi cu ramă de metal. Purta pantaloni gri, bufanţi, înghesuiţi în cizmele de piele neagră, lungi până la genunchi. Cămaşa cadrilată era acoperită de o vestă de vânător, plină de buzunare din care atârnau tot felul de mărunţi-şuri. Pletele i revărsau de sub o pălărie bej, asemănătoare cu cele purtate de trupele brita-nice în expediţiile din deşert. Îl luă în braţe şi începu să scoată dulciuri din buzunarele vestei. Apoi îl întrebă:
           - Vrei asta, Bobby? Îşi scoase pălăria de pe cap şi i-o întinse, copilului. A fost a tatălui meu şi într-o zi o să fie a ta. Ea m-a apărat de soarele ucigător din deşert, când am participat cu mândrie la descoperirea oaselor unui T-rex. O, da, băiete, era o vară fierbinte şi secetoasă în Africa. Tatăl tău să fi avut vreo opt ani...
          - Doişpe, idiot bătrân! îl corectă Allison şi mai luă o duşcă de vin.
          - Nu mă-ntrerupe, femeie! Lumea asta se duce de râpă! Pe vremea mea femeile ştiau unde le e locul: la cratiţă!
           - De-aia ai lăsat-o tu pe soacră-mea pentru profesoara aia de istorie sexoasă! strigă Allison, ameţită de aburii băuturii.
           - Arheoloagă! Piele de abanos, ochi negri imenşi ca luna în deşert când stelele...
           - Taci dracului, şontorogule, şi mai dă-mi nişte biştari! Ştii că fac urât când mi se termină iarba!
           - Nu-ţi mai dau nimic, târfo! Dacă fi-miu, nu se-nsura cu tine, săracul Frank...
           - Sărac din părţi! Un tocilar bătut în cap cu de toate la cur! Dacă ar fi fost nevoit să se-ntindă cu toţii nespălaţii pentr-o farfurie de mâncare ca mine aş fi zis, da’aşa?
           - Te-a iubit, scroafo! Te-a scos din foame! Ţi-a oferit o familie, un viitor! Şi tu l-ai băgat în mormânt!
           - Nu eu, Toby!
           - Toby era amantul tău, nenorocito!
           - Nu-i vina mea ca fătălăului de Frank nu i se mai scula decât de trei ori pe an!
           - Ştii cât l-au torturat aia din Nam!
           - Unde?
           - În al doilea Vietnam, beţiva dracului! Măcar creşte-mi nepotul dacă pe el l-ai omorât!
           - Mai bine că l-a-mpuşcat Toby, că oricum războiul ăla căcăcios îi făcuse creierii ferfeniţă. Nu-nţeleg de ce mama dracu i-ai băgat în cap propaganda aia ieftină cu Pămantu’ care trebuie salvat, leagănul omenirii, bla, bla, căcat! Din cauza ta a luat-o razna, tu cu patriotismul tău tâmpit! Frank era marţian ca mine, ce puii mei avea el cu pietroiul ăla plin de radiaţii?! Aşa că nu mai da vina pe mine, că nu io l-am obligat să plece de pe Marte!
          - A plecat să-şi servească ţara cu mult patriotism, aşa cum ar fi trebuit să o facă şi Toby dar n-a fost destul de bărbat pentru asta!
          - A fost destul de bărbat pentru mine, babalâc senil! Ce-ai fi vrut, să stau cu hormonii în gât până îi reparau doctorii scula lui fi-tu?!
          - Curva tot curvă rămâne, măcar du-te şi cumpără-i lu’ ăsta micu’ de mâncare! urlă el cât îl ţinu gura şi-i aruncă în scârbă patru bancnote de douăzeci de dolari.
          Allison îi înhaţă de pe masa murdară, plină de resturi mucegăite, mucuri de ţigară şi ambalaje de pizza îmbibate cu vin.
         - Doar atât? zise ea după ce-i numără. Unde ţi-e comoara, moşule? Dacă nu-mi spui, îl pun pe Toby să-ţi aranjeze mecla!
         - Toby nu se mai întoarce la tine, tâmpito! Ai fost una printre altele!
         - Nu-i adevărat, chiar acum o săptămână mi-a scris, că mă iubeşte şi o să mă ia de nevastă. Doar un tun să mai tragă la casino şi dup-aia pa, pa, cloacă ordinară, bun venit Las Vegas!
         - Aşa te minte-n fiecare săptămană, de doi ani, de când a murit Frank. Dacă te iubeşte aşa de mult, de ce nu-ţi trimite nişte bani?
         - Las că-mi dai tu din comoara ta!
         - N-o să pui tu mâna pe ea! O păstrez pentru dragul meu Bobby, el e tot ce mi-a rămas acum, că Frank nu mai e.
         - O s-o găsesc io, şi atuncea o să v-arunc în stradă p-amandoi! trânti ea uşa slinoasă şi plecă.
         - Booby, tataie, las-o pe nebuna aia. O să te trimit eu la şcoală, să te faci arheolog ca mine. Sau mai bine pilot ca tatăl tău. Şi-a slujit ţara cu demnitate, şi tu o să-i calci pe urme! Ei, ce zici, nepoate, vrei să te joci cu dinozaurul ăsta? Chiar eu l-am făcut, mai trebuie să meşteresc un pic la el, dar într-o săptămână o să fie gata! zise el mângâindu-l pe cap. Semeni cu tatăl tău, Dumnezeu să-l ierte, că tare prost a fost când s-a-ncurcat cu panarama de maică-ta. Îl vrei pe Dino? zâmbi bătrânul, arătându-i roboţelul în formă de T-Rex, de pe biroul acoperit cu teancuri de dosare şi cărţi vechi, prăfuite.
           Jucăria străbătu distanţa de la “O Călătorie Spre Centrul Pământului” până la bi-blioraftul cu eticheta:” Ultimele Descoperiri ale dr. Lewis Anderson.” Scotea nişte sunete slabe, încercând să imite răgetul unui dinozaur. T-Rex căzu cu zgomot pe parchetul de fag mâncat de carii. Imaginea se estompă din ce în ce şi sunetul jucăriei izbind lemnul re-verberă, precum cercurile făcute de o piatră aruncată-n lac.
          Alerga înnebunit de frică, prin jungla vietnameză. Bocancii, năclăiţi de noroiul şi frunzele lipite pe talpă, păreau grei de-o tonă. Gâtul îl ustura şi avea senzaţia că uniforma lipită de corp, duhnind a transpiraţie, îl împiedica să înainteze, agăţându-se parcă la tot pasul, de crengile colcăind de insecte ameninţătoare.
          - Atenţie! răcni Kevin în spatele lui, trântindu-l la pământ în secunda următoare.
         Un buştean plin de ţepi metalici le trecu razant pe deasupra capetelor, continuând să se balanseze câteva minute.
         - Bobby, ce se aude? întrebă Michael terifiat
         Intensitatea zgomotului creştea. Priviră cerul, acoperit de coronamentul pădurii, şi simţiră un miros ciudat.
          - Sunt elicopterele noastre cu napalm! strigă Alexander cu faţa schimonosită de teroare. Bobby lasă-l pe Benjamin să preia controlul, altfel o să crăpăm cu toţii aici!
          - Nu pot, întodeauna mă blochez, când îmi aduc aminte poveştile spuse de bunicul meu!
          - Bunică-tu era senil dacă –ţi vorbea despre ororile războiului, nu-nţelegi o să explodăm! Scoate-ne dracu de aici!
          - Nu am alte amintiri despre tata, şi mi-e dor de el, a murit când aveam trei ani!
          - Bobby gândeşte-te la ceva plăcut, cum ar fi un premiu, hai că ţie îţi plac astea, cupa la hochei, ceva acolo!
          - Nu pot, nu-nţelegi?! Niciodată n-am trecut de nivelul ăsta, mi-e frică! urlă el înnebunit, cu pupilele dilatate, gâfâind ca un alergător după o cursă de maraton.
          - Bobby, îl luă Alexander cu binişorul, privindu-i pantalonii mirosind a urină, te rog, lasă-mă să te ajut. Nu-ţi mai bloca autostrada informaţională. Ştiu că ţi-e greu să mă laşi să pătrund în cele mai intime colţuri ale minţii, dar altfel nu mai scăpăm vii de aici!
           - Bine, o s-o fac frate, pentru echipă!
           - Alexander naviga pe autostradă, ca pe un ocean cuprins de un taifun. Băiatul ăsta avea probleme serioase. Trecu de urlete şi înjurături, scandaluri interminabile între pă-rinţi, un club de noapte cu stripperi şi drogaţi. Intră mai adânc:dădu peste şcoala marţiană din vecinătatea deşertului. Violenţe de tot felul, umilinţe din partea colegilor, care-l invi-diau pentru notele bune. O masă de Crăciun, cât se poate de sărăcăcioasă, o crimă oribilă şi apoi multă, foarte multă durere.
             Mai aveau câteva minute şi explodau. Trebuia să meargă mai adânc. Miros de haşiş, băutură vărsată pe podea, un bărbat cu însemnele PM pe umăr, luându-l de lângă bunicul lui, experimente dureroase şi o frică terifiantă. Apoi văzu un incendiu, cineva-l ajuta, să evadeze dintr-o cameră, plină de containere etichetate biohazard. Lui Alexander nu-i venea să creadă, vor muri ca nişte idioţi, din cauza unor părinţi iresponsabili, care-şi traumatizaseră copilul pe viaţă. Cursa asta nebună îl epuizase complet. Nu mai putea, va da semnalul şi vor ieşi din simularea asta. Era clar, că nu se cunoşteau destul de bine unul pe altul, încât să acţioneze ca o singură entitate.                                                           Deodată, mirosul de transpiraţie şi haşiş, fu înlocuit cu o aromă de pui fript la proţap, iarbă crudă şi un parfum fin de orhidee. Cu cât se apropia, alte mirosuri îi inundau simţurile, crin, liliac şi încă ceva, un miros din ce în ce mai puternic de plăcintă cu mere şi scorţişoară. Da, în sfârşit, găsise un refugiu în mintea lui Bobby, în care copilăria nu putea fi umbrită de relele adulţilor. O femeie cu părul alb îl mângâia pe cap, în timp ce-l îndemna să guste din puiul suculent. Amplifică la maxim senzaţia de plăcere, linişte şi siguranţă şi ieşi.
            Peisajul magnific îl lăsă fără grai. Munţii acoperiţi de brazi îşi întindeau crestele mângâiate de lumină blândă a soarelui de amiază. Ape limpezi izvorau printre florile multicolore, dându-le tuturor o serenitate, pe care n-o mai simţiseră de multă vreme. Alexander răsuflă uşurat, reuşise să salveze echipa şi de data asta.
              Poate că el ar fi trebuit să fie conducătorul grupei, nu Michael. Fratele lui punea mereu pe primul plan ambiţia lui personală. Ce drept avea el să facă pe şeful cu toată lumea? Cine se credea, buricul pământului? O să aibă el o discuţie cu tata să-l trimită mai devreme la colegiu.Se săturase de Michael şi de prostiile lui. Mereu era comparat cu el, de parcă ar fi fost un etalon al perfecţiunii masculine, spre care trebuia să tindă întreaga planetă. Nimeni nu-l pedepsea pentru răutatea lui şi toate fetele se dădeau în vânt după el. Ce le plăcea la stilul lui arogant şi dispreţuitor? Cum de nu-i simţeau ipocrizia şi superfi-cialitatea? Chiar toate erau orbite de puterile lui de ghepard, de felul cum îşi încorda muşchii supradimensionaţi? Unde erau calităţile umane, de care făceau caz cu toţii? Chiar nu contau deloc?
           Nu cumva toul era un teatru de prost gust, o propagandă ieftină menită să le dis-tragă atenţia de la scopul real? Şi care putea fi acel scop? Să înrobească tot universul? Oare chiar avea loc un război cu mentaliştii de pe Andromeda, sau era doar o muşamali-zare a unor ţinte politice mârşave?
          De unde ştia armata de pe Pământ, ce se întâmplă în celălalt colţ al galaxiei, dacă nu avea posibilitatea, să ajungă acolo cu navele, şi nici vreun mentalist destul de puter-nic? Era ceva ciudat.De ce-i antrenau atât de dur dacă frontul se afla aşa de departe?
          Trebuia să stea de vorbă cu tatăl lui. Dar oare i-ar fi dezvăluit adevărul? Sau i-ar fi spus că e prea mic să înţeleagă, că e mai bine pentru el să nu ştie deocamdată, pentru că, vezi Doamne, e prea periculos, bla, bla, tot pomelnicul, pe care i-l băga pe gât de fiecare dată, când îi punea întrebări incomode. Şi atunci, îi veni o ideee nebunească: să intre-n creierul lui. Eşti inconştient? urlă o voce interioară, dacă te prinde n-o să mai aibă încredere în tine niciodată. Tentaţia îi dădea o plăcere intensă, amestecată cu teamă. Simţi gust de căpşune cu frişcă şi sos de ciocolată. Mirosea aşa de bine, a curcan umplut şi turtă dulce, încât, îşi ignoră instinctul şi intră pe autostrada informaţională.

                                                                       ...

            Collin intră în sala de şedinţe. Camera imensă avea scut de protecţie, împotriva mentaliştilor. Toţi oamenii de ştiinţă, miniştrii apărării şi militarii cu puteri telepatice erau prezenţi. În fiecare săptămână se strângeau aici, să evalueze situaţia de pe Ganymede.
            - În ce stadiu se află construcţia acceleratorului neuronal?
            - Mai avem de făcut câteva teste în laborator, generale Martinson.
            - Când puteţi să-l puneţi în funcţiune, doctore Lee?
            - Mai devreme de o lună, în niciun caz, domnule general.
            - De ce nu, doar în deşert nu locuieşte nimeni!
            - Efectele se resimt pe o rază de trei ori mai mare. Nu vrem să rănim oameni nevinovaţi. E încă în stadiu de prototip, se poate întâmpla orice.
            - Dar cum se face că sala de conferinţe, poate avea un scut viabil, nu funcţionează pe acelaşi principu?
            - E vorba de mărime, generale.Ca să protejăm toată planeta, ne trebuie o energie mentală, de o mie de ori mai mare. Pentru scutul de protecţie al sălii, ne trebuie doar cinci creiere odată.
            - Şi când respectivii mentalişti sunt epuizaţi?
            - Îi schimbăm la fiecare trei zile. Pentru un scut de câţiva km însă, nu ne-ar ajunge nici o sută de oameni.
           - Doctore Xin Li, spuneaţi săptămâna trecută că aveţi un proiect în derulare. Aţi reuşit să-l finalizaţi?
           - Domnule general Collin Martinson, ştiu că avem mulţi duşmani şi vreţi să ne opriţi finanţarea. E prea periculos să grăbim procesul, aici vorbim de soarta unor oameni, nu de androizi.
            - Doctore, aici nu e vorba de duşmănie, ci de...
            - Da, sunt convins, veni replica sarcastică a doctorului. De-aia la şcolile america-ne nu sunt acceptaţi şi copii de alte naţionalităţi! Nici pe vremea când trăiam pe Marte nu era atâta xenofobie!
            - Doctore, cu tot respectul pe care vi-l port, pentru rezultatele strălucite din trecut, trebuie să vă atrag atenţia, că fondurile sunt limitate. Nu ne permitem să le aruncăm pe apa sâmbetei.
             - Şi mă rog, cum vreţi dvs. să avem rezultate, dacă laboratorul chinezesc e cel mai prost dotat?
             - Haideţi, să nu transformăm această întâlnire într-o dispută politică!
             - Întotdeauna voi americanii aţi luat deciziile, din cauza cărora a suferit toată populaţia lumii!
            - Pentru că am avut forţa militară şi curajul să ne asumăm această responsabilitate
            - Aţi furat creierele Europei!
            - Am primit oameni din toate colţurile lumii, când au cerut azil politic!
  - Şi le-aţi folosit realizările, ca să deveniţi cei mai puternici. Aţi concentrat toată puterea în mâna câtorva oameni. Unde e democraţia? De fapt, e doar o vorbă goală!
             - Doctore, până aici! Avem o problemă gravă, la nivel planetar. Nu ne permitem, să pierdem vremea, cu idealisme stupide. Războiul a ajuns deja pe Astra. Când va ajunge la graniţa cu Orilia, o să avem nevoie de scutul ăsta, ca de aer!
             - Trebuie să muncim în echipă, altfel n-avem nicio şansă. Noi am venit cu ideea, să folosim nanoboţi, implantaţi în creierul mentaliştilor umani.Ar creşte rezistenţa neuro-nală de o mie de ori. Fără fonduri pentru cercetare însă, mă tem că softul nu va fi gata nici peste zece ani.
             - Am împărţit fondurile în mod egal doctore, nu e vina noastră, că şefii voştri         le-au deturnat în scopuri personale.
            - Aveţi vreo dovadă în acest sens? răbufni chinezul.
            - Doriţi să deschidem o anchetă? interveni informaticianul Klaus Lindeberg.
            - Credeam că avem probleme mult mai importante, bătu chinezul în retragere.
            - Vă e teamă de-o anchetă domnule Xin Li? nu se lăsă germanul.
            - Dacă e condusă de oamenii dvs, e clar că e doar o cacealma, cu scopul de-a ne submina autoritatea. Sigur că veţi găsi nereguli, dacă asta veţi dori. Nu v-a convenit de la bun început, faptul că am primit fonduri de la comunitatea chineză. Dacă oamenii n-ar fi fost de acord să plătească o taxă în plus, China n-ar fi avut laboratorul ei propriu. Dar, dacă americanii sunt cei mai luminaţi, de ce nu construiesc chiar ei acceleratorul neuro-nal? Poate vă ajută şi germanii, e clar că vă ţin partea, pentru că au primit mai mulţi bani, dar nu vor să recunoasacă!
              - Având în vedere situaţia gravă în care ne aflăm, cred că ar fi mai bine, să ne împărtăşim cunoştinţele unii altora, ca să ajungem la un rezultat pozitiv în timp util, încercă fiziciana Claire Dubois, să detensioneze atmosfera.
              - Vă daţi seama, că ţara care va construi prima acceleratorul, va deţine controlul asupra întregii planete Ganymede? interveni Koriolov. Dacă americanii ne pun la dispoziţie laboratorul lor performant, vor avea ulterior pretenţia, să le plătească fiecare naţiune, licenţa pentru acest brevet. Şi noi vom avea încotro? Nu, doar n-o să ne lăsăm copiii la mâna mentaliştilor!
           Replica rusului îi descumpăni pe toţi. Nimeni nu mai dorea să coopereze pentru binele umanităţii.
            - Oameni buni, încercă Collin să-i îmbuneze, toţi cei care vor participa efectiv la acest experiment, vor avea de câştigat. Suntem oameni de elită, dacă noi nu facem niciun compromis pentru binele celor mulţi, cine o să-l facă, opinia publică? Vreţi să sacrificăm oamenii nevinovaţi ai acestei planete, pentru orgoliul nostru personal, aşa cum s-a întâm-plat pe Pământ?
            - Nu e vorba de orgoliu, ci de sferele de influenţă! izbucni Koriolov.
            - Se pare că am uitat deja greşelile războiului rece! veni imediat replica dură a lui Collin.
            - Domnule general, cum se face, că în structurile de conducere, de la cel mai înalt nivel, sunt numai americani? pară rusul.
            - Nu aşa se pune problema acum, încercă neamţul să-l manipuleze.
            - Poate situaţia ar fi putut fi evitată, dacă din Consiliul Planetar, ar fi făcut parte şi şefii altor state! nu se lăsă Koriolov.
            - Bine, hai să negociem. Cine o să aibă rezultate concludente, o să aibă acces la tehnologie, fu de acord Collin.
            - Ne învârtim în cerc. E clar, că fără echipament performant, nu putem să realizăm nimic, interveni franţuzoiaca.
            - Voi convoca şefii tuturor statelor, preşedinţii şi consilierii lor şi vom semna o alianţă, care va cuprinde drepturile fiecărei ţări.
            - Iar lăsăm la mâna poiliticienilor şi militarilor soarta întregii lumi? se enerva şi astrofizicianul Andreescu.
            - Aveţi altă propunere viabilă?                                                                               - Dacă nu suntem şi noi de faţă la negocieri, replică Andreeescu, n-o să mai lu-crăm niciunul la accelerator. Să vedem cum vă descurcaţi fără oamenii de ştiinţă, dacă tot îi trataţi de sus. Cine-i de acord?
Rând pe rând, colegii lui de breaslă votară în favoarea acestei propuneri. Collin, programă o rundă de negocieri, prin intermediul reţelei holografice. A doua zi, urma să se hotărască soarta întregii planete.
  Ieşi din sală extenuat. Tocmai se pregătea să se urce în hovercraft, când simţi o intruziune în creier. După mirosul de brad şi gustul de ciocolată caldă, îşi dau seama că e Alexander. Ce Dumnezeu se mai întâmplase şi de data asta? Încercă să intre în conexiune cu el, dar nu reuşi. Nu-i venea să creadă: Alexander încerca să-i scaneze creierul! Ce căuta oare? Asta era chiar culmea! Propriul lui fiu dorea să afle deciziile pe care Collin le lua la nivel înalt. O să-i dea o lecţie, pe care să o ţină minte toată viaţa! Încercă să-şi reprime furia, dar nu reuşi. Dezamăgirea era prea mare. Întodeauna avusese încredere în Alexander. Îl considerase mai matur decât Michael, şi de altfel, şi faţă de unii băieţii de la Colegiul Spaţial.
  Gustul amar al înfrângerii aproape că-l făcu să verse. Ar fi vrut, să poată vedea jumătatea plină a paharului, şi să-l ierte. Ştia însă, că ar fi fost o greşeală. Dacă se dove-dea slab în faţa lui Alex, acesta ar fi devenit un rebel. Cine ştie ce consecinţe nefaste ar fi rezultat de aici. Sarah avea dreptate: copiii trebuie să aibă limite. Cum poate Alex să-l sfideze în halul ăsta? O să-l înveţe, că orice faptă necugetată, are consecinţe dezastruoase. Băiatul trebuia să înţeleagă, că libertatea fără simţul responsabilităţii, duce la greşeli iremediabile.
Alexander se trezi îmbrăcat în uniformă militară:
  -Soldat! răcni Collin. N-ai curăţat toaletele aşa cum ţi-am ordonat!
  -Dar tată, începu Alexander.
           - Generalul Martinson pentru tine, bibane! La treabă, dacă nu vrei să spăl podeaua cu limba ta! Şi după ce termini, să te văd în poligon!
           Alexander aruncă găleţi cu apă şi dero în toalete, şi frecă vârtos cu peria. Mizeria se lipise de wc-uri, de parcă le dăduse cineva cu superglue. Stomacul i se revoltă şi-şi vărsă conţinutul pe ciment. Un miros înţepător de fasole stricată, amestecată cu viermi, îi sfredeli nările.Se concentră şi reuşi să treacă la nivelul următor fără să leşine.
           Câmpul era acoperit cu tot felul de capcane. Trebuia să treacă de ele, ca să ajungă la poligonul, de unde răzbătea sunetul asurzitor al gloanţelor. Mitraliere clănţăneau continuu, obuze zburau în toate părţile, pământul îi acoperea pe soldaţi cu mizerie, noroi, frunze ude, chiar şi cu bălegar. Ce mai inventase taică-su ca să-l pedepsească?
            Încercă să-şi adune în creier toată energia pozitivă, când auzi vocea lui Collin:
            - De data asta nu mai scapi fără să te murdăreşti băiete! O să te învăţ eu ce e respectul şi disciplina! O să te umilesc, până o să-ţi intre în creierul ăla tâmpit, că nu poţi să mă tragi pe mine pe sfoară!
           - Dar, tată, eu am vrut doar să te contactez ca să...
           - Gura, mucosule, ce mă crezi senil? Încercai să afli ce-am discutat la nivel înalt cu miniştrii întregii planete! Şi acum o să plăteşti pentru impertinenţa ta! O să-ţi bag eu minţile-n cap! Vrei să ai parte de acţiune, o s-o ai din plin!
           Îi arătă cursa cu obsatacole:
           - Ai douăşcinci de minute să ajungi în poligon, dacă nu vrei să te întorci la curăţat toalete!
           - Dar e inuman să...
           - 24 de minute şi 50 de secunde, cronometrul nu minte şi nici nu se opreşte din numărat!
           Alexander se târî pe sub plasa de sârmă ghimpată, sări peste cauciucurile uzate, şi ateriză, direct într-o mlaştină puturoasă. Noroiul îi îngreuna mişcările, plămânii urlau du-pă aer, inima parcă-i spărgea cutia toracică şi tamplele-i pulsau dureros. Ajunse la o platformă de lemn înaltă de douăzeci de metri.Se agăţă de frânghie şi alunecă. Mâinile îl ardeau, înroşite şi pline de băşici, bocancii îl strangeu ca-ntr-o menghină, faţa îi era plină de zgarieturi, de la sârma ghimpată şi se trânti pe jos, epuizat. Taică-su putea să-l omoare. Asta era mai umilitor şi mai dureros decât orice simulare din sala de antrenamente a lice-ului. Acum realiza, că instructorul lor de tehnici de supravieţuire, ajusta nivelul durerii, la un sfert faţă de cel resimţit în lumea reală. Fusese un idiot. Ar fi trebuit să-şi asculte ins-tinctul şi să nu încerce să-i forţeze mâna generalului.
             - Am înţeles ideea, bine? Sunt un idiot! Tu eşti cel mai tare mentalist de pe Gany-mede şi eu n-am nicio şansă în faţa ta! Acum, te rog, opreşte simularea asta, îmi distrugi neuronii definitiv. N-am să mai pot lupta în războiul cu mentaliştii de pe Andromeda!
            - Ce ştii tu despre război, puţoiule? Asta nu-i nimic faţă de lupta reală. Dacă ai avut curajul să mă sfidezi, acum taci şi sapă!
            În faţa lui Alexander, apăru o lopată:
            - Ai de făcut o tranşee în care să te poţi ascunde! Dă-i drumul şi lasa smiorcăiala de domnişoară de pension!
           - Tată, te rog, îmi pare rău, n-am vrut să...
           - Patetic! Lasă melodrama şi pune osul la treabă. Nici unul din fiii mei nu va fi un fătălău!
           - Dar pe Michael nu-l pedepseşti niciodată!
           - Nu Michael e cel care şi-a încălcat jurământul de loialitate!
           - Despre ce tot vorbeşti? urlă Alexander, disperat.
           - Când am fost de acord să te duci la liceu, ca să devii un mentalist puternic, ai jurat că nu vei trece de partea adversă, oricât de greu ţi-ar fi. Ai promis să fii loial consiliului de pe Ganymede. Ai jurat că vei prefera moartea, în loc să fii prins de un mentalist, care ar putea să te subjuge şi să-ţi smulgă secrete de stat!
           - Acum cine e melodramatic? Era doar un bla, bla repetat de toţi telepaţii după primul an de liceu. O litanie fără sens, ca cea spusă de medici, când termină facultatea: o să fac numai bine bolnavilor,  asta nu i-a împiedicat să facă experimente pe prizonieri!
          - Alexander, dacă te lăsam să-mi scanezi mintea şi să afli, ce armă construim împotriva mentaliştilor, orice plan ar fi fost compromis. Habar n-ai la ce nivel mental au ajuns cei de pe Andromeda. Ţi-ai fi condamnat compatrioţii la moarte, fără ca măcar să-ţi dai seama de asta. Credeam că pot avea încredere în tine, dar se pare că m-am înşelat. Piei din ochii mei, inconştientule!
          Amărăciunea din glasul lui, fu pentru Alexander ca un cuţit, înfipt într-o rană deschisă, umplută cu sare şi colcăind de viermi.

...
        Venise vacanţa de primăvară. Sarah reuşise să-l convingă pe Collin că Alexander îşi învăţase lecţia. Terminase şcoala cu rezultate excelente şi nu mai apelase la Collin în nicio situaţie, oricât de grea. Îi demonstrase în felul ăsta, că a devenit mai responsabil şi nu mai acţionează impulsiv. Situaţii de urgenţă mai apăruseră de-a lungul semestrului, ca atunci când Michael leşinase la una din simulări, sau când Alexander luase o mamă de bătaie, soră cu moartea. Încercase să o convingă pe Cindy să se culce cu el. Intrase în mintea ei şi îi implantase o ură nefirească, îndreptată tocmai împotriva iubitului ei, Steven, un elev de-a XII-a de 1,80 metri, blond cu ochi albaştri, musculos ca un actor din filmele de acţiune. Probabil, că Arnold Schwarzenegger fusese luat drept etalon, de către părinţi, când îi făcuseră modificarea ADN-ului..
           Alexander avusese ghinionul să constate, că Steven era un mentalist la fel de bun ca şi el, dovadă că făcuse diferenţa într-o amintire adevărată şi una falsă. Trebuia să ai o experienţă vastă în domeniu, ca să simţi fineţea ajustărilor făcute în creier. Simularea lui Collin, încă mai era proaspătă în mintea lui Alex. Îl duruse mult ce se întâmplase atunci şi dorise, cu tot dinadinsul, să-i demonstreze tatălui său, că nu e” o domnişoară de pension” care se smiorcăie din orice nimic.
           Acum erau cu toţii într-o vacanţă de familie pe Oberon, una din planetele cu patru sori, unde tursimul spaţial aducea un profit, echivalent cu cel realizat de economia planetelor Ganymede, Pământ şi Astra luate la un loc.
           Se urcară într-o navetă imensă, cu două sute de locuri, conexiune la internetul galactic, ecrane cu plasmă şi replicator de mâncare.Pe una din punţi, puteai crea orice univers îţi doreai, de la gheţurile antarctice de pe Pământ, până la câmpiile de culoarea curcubeului de pe Calypso. Dar Alexander era sătul de simulări. Nu-şi dorea decât să simtă realitatea, oricât de ciudată ar fi fost. Nimic nu i se părea mai îngrozitor, decât ce trăise el în sala de antrenamente, zi de zi. Cu cât trecea de un nivel nou, cu atât îi cerea instructorului să-i ofere o provocare şi mai mare. Termina clasa a- X- a, dar la tehnici de supravieţuire se antrena împreună cu elevi de-a –XII-a şi, spre surprinderea instructoru-lui, care fusese reluctant la început, se descurca foarte bine.
           După două ore jumate de zbor, aterizară pe Oberon. Fiecare turist primi câte un costum de protecţie solară. Alexander se alătură grupului care mergea să exploreze jungla ecuatorială, aflată în partea de vest a planetei.
           Ghidul îi conduse pe un platou, de unde puteau admira întreaga panoramă. În stânga plutea oraşul ‘’Atlantis City’’, la dreapta se ridica mall-ul ‘’Per Aspera Ad Astra’ (pe drumuri aspre către stele), ’ de forma unui rollercoaster multicolor, strălucind fosforescent în noapte. Pentru că planeta avea patru sori, de culori diferite, şi o singură lună artificială, sudul era scăldat în lumina verde de dimineaţă, în vest era după amiază, estul se topea sub soarele dogorâtor al prânzului, iar nordul era cufundat într-o noapte înstelată de culoarea ocrului. Imaginea lunii portocalii nu semăna cu nimic, din ce văzuse Alexander până atunci. Avea pe mijloc o replică a piramidei lui Keops, culorile în degrade, alternau de la galben pai şi verde crud, până la roşu sângeriu. Caleidoscopul de imagini şi culori se shimba în funcţie de poziţia celor patru sori. Rând pe rând, cele şapte minuni ale lumii antice se perindau pe cerul nopţii, dând turiştilor senzaţia de imersare într-o lume holografică absolut fantastică.
          Alexander se urcă pe muntele acoperit de brazi, fagi, pini şi molizi. Ghidul îi arătă un animal asemănător unui dinozaur înaripat. Fiecare mamifer părea o încrucişare între inorog, dinozaur şi vultur, cu o anvergură a aripilor între patru şi şase metri. Unii aveau coamă pufoasă de cal, alţii aripi de ocru, acoperite de fulgere negre, verzi şi purpurii. Alexander alese un dinozaur în degrade cu aripi bleu, albastre şi bleumarin cu linii sidefii, unduitoare creând o iluzie optică asemănătoare valurilor înspumate.                               Îi atinse capul şi dinozaurul scoase un răget înfiorător. Ghidul îi arătă, cum să-l mângâie sub grumaz, şi-l ajută să-l încalece. Hamurile porneau din urechile imense de elefant, ce-i foloseau la frânare, decolare şi aterizare. Oare din ce material erau făcute? Se întrebă Alex. Le atinse şi rămase uluit: fineţea lor se asemăna cu urechile pisicuţei de Angora, pe care o mângâiase de Crăciun în casa mătuşei Jody.
      Dinozaurul se cabră, aproape aruncându-l din şaua de piele transparentă. Sau cel puţin aşa părea, când ajunse în umbră îşi dădu seama că era galbenă şi moale. Îşi schimba forma după mişcările călăreţului. Din ea ieşeau nişte chingi, asemănătoare lianelor, de consistenţa gelatinei, dar care se întăreau când intrai în picaj. Panorama îţi tăia răsuflarea. Păsări galbene, verzi, albastre şi portocalii, îşi întindeau aripile, într-o simfonie de culori, care sfida orice lume holografică.
      Alexander pluti deasupra unei prăpăstii, lipindu-se de spinarea dinozaurului, ca şi cum ar fi fost o prelungire a mamiferului. Îl simţi încordându-şi muşchii gâtului. Aceştia deveniră rigizi în câteva secunde, dându-i o formă aerodinamică. Alex ţipă de teamă, când dinozaurul se îndreptă vertiginos, către cascada sidefie. Animalul intră în apa răco-ritoare şi deschise gura, înghiţind o cantitate imensă din lichidul proaspăt. Apoi se ridică brusc în aer şi plană la o jumătate de metru deasupra pădurii ecuatoriale. Maimuţe cappuccin săreau de pe o liană pe alta, făcând o larmă îngrozitoare. O veveriţă zburătoare sări de pe scoarţa unui alun, trecând pe sub burta dinozaurului. Toate speciile de copaci erau aici: baobab, sequoia, cocotieri, bananieri şi portocali. Mirosea a rodii şi mandarine, kiwi şi avocado. Ingineria genetică făcuse minuni la nivel vegetal, făcând toate plantele să se adapteze la acelaşi mediu tropical.
          Animalul îşi folosi urechile de elefant, pe post de paraşută, şi încetini. Ateriză   într-un luminiş cu meduze fosforescente care pluteau. Deasupra capului, Alexander văzu o tufă de papaya, luată cu asalt de un hibrid între maimuţă şi cangur. Mamocangurul cu-lese fructul şi apoi sări pe-o creangă violetă. Se agăţă de ea cu coada de lemurian, atâr-nand cu capul în jos. Urechi imense i se desprinseră de ţeastă, răcorindu-l ca un evantai. Într-adevăr, căldura şi umezeala ar fi fost de nesuportat, dacă n-ar fi purtat costumul. Acesta menţinea temperatura corpului la 37 de grade şi avea tuburi pentru mâncare şi bă-utură. Alexander îşi imagină un sendvici delicios, cu pui şi maioneză. Prin tubul verde ieşi pasta cu gustul mâncării imaginate de el. Era un amalgam perfect între realitate şi virtual.
         Michael preferase o escapadă în Atlantis City. Clădirile îşi schimbau pereţii exte-riori, în funcţie de starea sufletească a proprietarilor. Cei ai spitalului erau din beton, un magazin pentru copii avea consistenţa unui jeleu, iar replica Wall Street-ului pământean alterna de la beton, la sticlă şi plexiglas. O casă roz, de turtă dulce, aparţinea unui cuplu de tineri. Din spatele uşilor se auzi gânguritul vesel al unui bebeluş. Blocul turn, ce adăpostea sediul unei bănci, nu-şi schimba niciodată consistenţa metalică, iar verdele crud, al unei cabane, ascundea o familie numeroasă. Michael puse mâna pe unul din pereţi şi realiză, că toate clădirile erau din aceeaşi materie, moale ca o carne. Totul era o iluzie holografică, menită să creeze un spectacol de sunete, lumini şi culori.
         Întregul oraş pulsa de viaţă. Fiecare locuitor se îngrijea de sănătatea acestui orga-nism. Orice abatere de la conduită era aspru sancţionată. Distrugera intenţionată a corpu-lui, te-ar fi aruncat imediat în zona interzisă.Se pare că pe fiecare planetă exista şi o arie deşertică, plină de radiaţii, unde erau exilaţi locuitorii neadaptaţi social.
        De-a lungul bulevardelor, se unduiau alge bioluminescente, radiind o lumină verde, învăluindu-te într-un abur cald.De fapt plantele împrăştiau un neurostimulent.De aceea, nu aveai voie, să rămâi în oraş, mai mult de trei ore. Sporii inhalaţi în cantitate excesivă, îţi dădeau o stare eufroică, de care deveneai dependent.
           Michael intră în clubul virtual. Casiera îi scană cipul, implantat în degetul arătător al mâinii stângi. Scanerul îi retrase din cont o mie de credite, în schimbul unei călătorii în timp cu teleportul neural.Se aşeză pe scaun şi o sondă îi penetră hipotalamusul. Replica lui din lumea virtuală apăru într-o expediţie spaţială din anul 2012. Urma să trăiască pe viu momentul iluminării unor călugări pământeni. Pe nava Challenger2 se aflau trei că-lugări tibetani şi patru astronauţi din ţări diferite: un american, o frantuzoiaca, un romîn şi un chinez.
Se îndreptau spre centura de asteroizi, cu intenţia de a fotografia alinierea planete-lor.  Se spunea, că aici o să aibă loc iluminarea spirituală, şi ei doreau să o trăiască pe viu, nu s-o privească din scaunul comod de acasă. Michael era în pielea unui tibetan. Nava înainta în vidul spaţiului. Tensiunea se simţea printre astronauţi, în timp ce călugării stă-teau nemişcaţi meditând. Michael se întrebă, cum puteau ceilalţi, să intre-n transă, în cos-tumele greoaie de astronaut. Nu simţea apropierea vreunei revelaţii divine, dar desigur ce ştia el, despre înălţarea spirituală? Avea gândirea unui militar: raţională, logică, rece şi practică.                                                                                                                           Da, sigur, se auzi o voce interioară, şi atunci de ce ai ales perioada asta? Pentru că încă o mai iubeşti pe Jenny şi cauţi o cale s-o înţelegi. Conştiinţa-i bubuia în creier.Ar fi vrut să nu fie adevărat însă, în ultima vreme, începuse să se-ntrebe, dacă nu cumva Jenny nu avea dreptate când afirma sus şi tare că, dacă oamenii ar fi ales să-şi deschidă suflete-le în 2012, în loc să îndrepte tot arsenalul nuclear împotriva iluminaţilor, acum ar fi putut să-i învingă pe mentaliştii de pe Andromeda, doar adunându-şi energia pozitivă într-o singură entitate.
             O lumină puternică îl orbi. Deci ăsta era Dumnezeu, un iluminat, o formă de energie implantată într-un corp uman, care coborî, învăluind nava într-o aură albă. Senzaţia de serenitate indusă, nu se asemăna deloc cu o revelaţie divină. Pur şi simplu în momentul ăla credea cu toată tăria, că are un destin alături de Jenny şi nimic din ce urma să se-ntâmple, oricât de grav, nu va putea schimba asta.
             Călugării se dematerializară şi în locul lor, ramaseră doar nişte costume spaţiale roşii, cu însemnele NASA. Lumina orbitoare, în care se transformaseră, penetră cu uşurinţă metalul gros al navei şi se contopi cu aura divină. Nu înţelegea cum putea fi în acelaşi timp peste tot. Forma umană se transformă într-o undă electromagnetică. Cum era posibil? Electromagnetismul era o forţă invizibilă, o interacţiune între curenţii electrici şi câmpurile magnetice.
           Oare tot ce ştiau despre legile fizicii era o aberaţie? Sau intraseră într-o lume para-lelă, cu alte legi, diametral opuse? IA-ul din creier îi confirmă bănuiala: nu se mai aflau în aceeaşi dimensiune spaţio-temporală. Dar unde? Într-o falie, unde toate legile lumii materiale se anulează? Un fel de vid al hiperspaţiului? Nu-nţelegea nimic. Dar dorea din tot sufletul să înţeleagă, de dragul lui Jenny.
           - Dacă vrei cu adevărat, eliberează-ţi mintea de toate prejudecăţile. Nimic din ce ai învăţat la şcoală nu e bătut în cuie. În afară de sintagma “Nimic nu se pierde, totul se transformă,” auzi o voce caldă în minte.
          - Cum adică?
          - Materia trebuie să se transforme în energie pură. Asta se numeşte iluminare. Trebuie doar să crezi.
          - Cine eşti tu? strigă Michael uluit.
          - Forma de energie cunoscută vouă, pământenilor, drept Dumnezeu.
           - Dar toţi iluminaţii pot crea universuri paralele! Asta înseamnă că există mai mulţi Dumnezei?
           - Tu ce crezi?
           - Nu ştiu ce să mai cred, sunt confuz.
           - Deschide-ţi sufletul. V-am înzestrat cu puterea de a evolua, printr-o forţă mai mare decât universul.
           - Care forţă, de frecare, electromagnetică, a gravitaţiei, a supergravitaţiei, forţele slabe şi tari dintre electroni, cele care guvernează materia şi antimateria?
           - Dragostea.
           - Da sigur, izbucni Michael în cascade de râs. Asta-i cea mai mare idioţenie pe care am auzit-o. Dacă e de ajuns să ne iubim unii pe alţii, de ce nu suntem toţi iluminaţi?
           - Pentru că aţi ales calea războiului. Doar cunoşti istoria. Aţi folosit forţa brută, încercând să mă ucideţi. Aşa a luat naştere al treilea război mondial.
           - Nu, asta-i o tâmpenie, opriţi realitatea asta virtuală, nu am plătit atâtea credite pentru o tâmpenie în stil biblic.
           - E alegerea ta fiule, poţi să îmbrăţişezi adevărul suprem, că Dumnezeu a apărut din iubire, sau poţi să mergi în continuare, pe cale greşită a materialismului. Dar în curând, o să te simţi golit de toate, pentru că Jenny va deveni o iluminată înaintea ta. Doar o iubeşti, nu?
             - De unde ştii tu de Jenny, mi-ai furat amintirile şi mi-ai implantat halucinaţia asta. Nu asta doream să aud, aşa că o să-mi iau creditele înapoi, şi o să te dau în judecată. În broşură nu scria nimic despre manipularea asta penibilă! O să te fac să plăteşti, până o să-ţi dea faliment afacerea asta de nimic.
            - Michael, ai vrut să ştii adevărul, dar se pare că nu eşti pregătit, să-l accepţi.Ca de altfel majoritatea oamenilor. Dar dacă o iubeşti sincer pe Jenny, o să ai o a doua şansă.
            - Jenny e doar o fanatică nebună şi tu doar o plăsmuire a imaginaţiei mele! urlă Michael, cu ochii ieşiţi din orbite.
            - Când o să vrei cu adevărat, o să simţi energia pozitivă a divinităţii. Ea se găseşte înăuntrul tău, trebuie doar s-o cauţi.
            - Asta-i imensa revelaţie a călugărilor? E doar o altă realitate virtuală, creată de creierul meu obosit, în combinaţie cu programul ăla idiot de calculator, dacă nu cumva e virusat şi ăla.
             - Este ceea ce îţi doreşti tu să fie.
             - Eu nu-mi doresc decât să mă iubească Jenny.
             - Tu te gândeşti doar la dragostea trupească, ea la cea sufletească. Dacă ţi-ai asculta mai întâi inima, şi abia apoi instinctele sexuale, ai reuşi să obţii dragostea ei.
             - Cum adică? Să devin abstinent?
             -Există un alt univers, cel al iluminaţilor, în care dragostea e o senzaţie indescrip-tibilă. Conectarea la creierul altui om nu ţi-e străină. Ce ar fi, dacă în loc să te foloseşti de realitatea virtuală, ai reuşi să intri în mintea lui Jenny, să fiţi pe aceeaşi lungime de undă, ca o singură entitate, să vă contopiţi în aceeaşi fiinţă. Să călătoriţi cu viteze inimaginabile prin tot universul, şi să creaţi voi înşivă o dimensiune paralelă, plină de iubire. N-ar fi o dragoste mult mai puternică, decât cea descrisă de scriitorii voştri drept” trup şi suflet?”
            - Dar şi dragostea trupească e tot o formă de iubire.
           - Atunci numai de ea vei avea parte. Însă nu cu Jenny, ea dispreţuieşte contactul fizic, iubeşte spiritul şi e capabilă să sacrifice, chiar şi dragostea pentru tine, ca să se contopească cu energia divină.
           - Adică mă iubeşte?
           - Desigur, şi va fi foarte dezamăgită de alegerea ta materială. Dacă o iubeşti cu adevărat, o vei lăsa să-şi împlinească destinul.
           - Ce prostie mai e şi asta, soartă, destin, omul e cel care-şi alege destinul.
           - Într-adevăr. Tu ce vei alege, să evoluezi spiritual alături de Jenny, sau s-o opreşti în forma ei corporală, doar pentru tine, chiar dacă asta o va face în timp, din ce în ce mai nefericită?
           - Doresc s-o fac fericită, dar o s-o fac în felul meu.
           - Nu poţi dacă alegi calea materialismului, trebuie s-o laşi să te ajute, să-ţi trezeşti conştiinţa de sine.
           - Ea pe mine? Eu n-am nevoie de o femeie, ele sunt slabe, eu sunt un bărbat puternic.
           - Atunci, de ce simţi un gol imens în inima ta, de fiecare dată, când te gândeşti la Jenny?
          Michael se trezi în clubul virtual. Unul din angajaţi îl ajută să se ridice din scaun:
          - Vă simţiţi bine domnule? Să chem un medic?
           - Nu, mulţumesc, n-am nimic, bâgui Michael, tulburat de experienţa, pe care tocmai o trăise.
            Trebuia să-şi scoată prostia asta din cap, altfel o s-o ia razna. Doar că nu putea. Cel puţin nu deocamdată. Era bulversat.De unde ştia programul calculatorului, ce simţea Michael, când nu era Jenny lângă el? Nici un soft, oricât de performant, nu putea şti asta. Nici Alexander, cu toată puterea lui mentală, n-ar fi putut ghici, cât de singur şi nefericit, se simţea, fără fata visurilor lui.Ca un exilat într-un deşert radioactiv. Îi venea să urle,   să-şi scoată materia cenuşie din creier, ca să nu mai gândească. Trebuia să-i găsească pe părinţii lui. Interacţiunea cu ei o să-l liniştească. Erau singurii oameni care-l iubeau din tot sufletul chiar dacă, nu era nici pe departe, copilul perfect pe care şi-l doriseră.
           Collin şi Sarah plecaseră pe luna lui Oberon. Replica Muzeului din Cairo îl impre-sionă pe Collin. Exponatele erau proiecţii holografice, roboţi animatronici şi androizi. Fiecare îşi spunea povestea, ca un actor de teatru. Primul care apărea, când intrai, era Tuthankamon. El se ridica din jilţul său imperial şi povestea, că s-a născut în anul 1341 î.HR în oraşul Aketaton, fiu al faraonului Amenhotep al- IV- lea şi al reginei Kiya. Am murit, spunea el, la 18 ani, ucis de succesorul meu, Ay care mi-a furat astfel tronul. După el urma descoperitorul mormântului, Howard Carter, infirmând teoria blestemului farao-nic, prin propria sa moarte naturală, survenită abia la 66 de ani. Un alt android dădea amănunte referitoare la piramida lui Keops: blocuri aşezate la un unghi de 60 de grade faţă de sol, înaltă de 148 de metri, construită de extratereştrii de pe Astra pentru reîncar-nare, ca o primă treaptă către iluminare.
          Sarah şi Collin părăsiră muzeul, şi se îndreptară către un parc natural, întins pe o suprafaţă de 30 000 de km pătraţi. Animale de toate mărimile se plimbau liniştite, în mediul lor natural. Pe lângă toate mamiferele dispărute de pe Pământ, erau şi hibrizi precum pasărea paradisului, albastră, cu coada imensă de păun. Casacadele de opal şi ciupercile fosforescente completau peisajul. Plantele arătau ca un picior de elefant înflorit  şi Sarah citi pe o plăcută că erau refăcute prin inginerie genetică, după suratele lor din insula Socotra din Yemen.
          Copacii îşi ridicau crengile, sub forma unei pălării de ciupercă, şi scoteau sunete de flaut, care te făceau să pluteşti. Tulpinele, de forma literei Y, se unduiau în ritmul muzi-cii. Aurora boreală, reprodusă holografic, făcea florile să se deschidă, răspândind arome dumnezeieşti: o combinaţie de liliac, orhidee, trandafiri de dulceaţă şi crini.
           Se întâlniră cu toţii la restaurantul plutitor de pe Atlantis City. Michael comandă raţă cu portocale, Sarah lua pulpă de urs, Alexander gustă supă de caracatiţă şi Collin, friptură de căprioară, asezonată cu muguri de bambus. Era prima oară, după doi ani de liceu, când mergeau într-o excursie şi simţeau că fac parte dintr-o familie unită.
           Mesele, formate din petale deschise, de crini, trandafiri şi lalele, erau înconjurate de un semicerc, pe care se aşezau turiştii. Consistenţa lui varia în funcţie de gândurile oamenilor, de la moliciunea pernelor din puf de pinguin, până la rigiditatea jilţului de aur şi nestemate al faraonilor egipteni. Spătarul tronului reproducea imaginea lui Tutanka-mon şi a soţiei sale, slăvindu-l pe zeul soarelui.
           Lumina opalescentă a lampioanelor chinezeşti ce pluteau deasupra capetelor, la aproximativ un metru, se putea schimba printr-o singură privire, aruncată de cei de la masă. În stânga lui Michael era o familie de centauri cu cinci copii, ţopăind pe semicer-cul transformat în trambulină. Lampioanele aveau culoarea roşie.Pe acest fond sângeriu alergau armăsari sălbatici, cu coamele în vânt. Lampioanele se roteau, dând senzaţia că animalele se mişcă cu încetinitorul. Unul dintre băieţi privi imaginea insistent şi ritmul cailor se schimbă într-o cursă nebună, în apauzele frenetice ale surorilor lui, ce nechezau fericite. Puţin mai la dreapta, un cuplu de uriaşi se săruta, sub o ploaie de stele multicolo-re, aşezaţi pe un divan cu dungi roz, bleu şi argintii.
           Deodată, un zgomot ascuţit îi atrase atenţia. Doi oameni, cu aripi imense de îngeri, învăluiţi într-o aură sidefie, ca într-un nor, îşi admonestau fetiţa blondă, să nu-şi mai chi-nuie frăţiorul. Acesta ţipa cât îl ţinea gura, deranjând oamenii din restaurant. Fetiţa îşi ră-suci cu degetul arătător, unul din zulufii, deveniţi dintr-o dată argintii şi răspunse:
  - Dă şi tu sonorul mai mic.
            Într-adevăr, fiecare separeu putea fi învăluit, de o alveolă, ce reducea nivelul zgomotului la jumătate. O gorgonă se distra, desfăcându-şi aripile, ca să stingă lumânările parfumate de pe masă. În jurul capului i se încolăceau zeci de şerpi violeţi. Privirile de foc, în loc să-l împietrească pe chelner, transformară puiul crud, într-o friptură delicioasă. Semicercul, de la picioarele ei cu gheare ascuţite, se transformă într-o stâncă. Iubitul o sărută cu nesaţ, pe buzele sângerii, şi stânca se acoperi de muşchi verzi.
           Două sirene pălăvrăgeau în neştire, înconjurate de o liotă de copii gălăgioşi. Masa plutea pe un ocean, iar semicercul, ce ţinea loc de scaune, avea forma unei cochilii. Co-piii se jucau, transformând cochilia în nisip, spre nemulţumirea mamelor. Fetiţele râseră fericite şi aduseră nisipul la forma unei scoici albe. Apoi masa deveni şi ea, pe rând, stea de mare, anemonă şi o insulă de corali în forma unui inel, având la mijloc o lagună. Băie-ţii mai zurbagii, aduseră în lagună ţestoase de Galapagos, un pui de caşalot şi pinguini tropicali. Urmă o poliloghie intermimabilă, despre bun simţ, din partea mamelor şi totul reveni la normal.
           Michael îşi lăsă părinţii să termine de mâncat. Apoi îl întrebă pe tatăl său, cum poţi deveni un iluminat. Collin rămase perplex:
           - Credeam că eşti preocupat doar de meseria de pilot.
            - Oamenii se mai schimbă. Nu ăsta e scopul creaţiei? Să tindem spre perfecţiune?
- Trebuie să-ţi eliberezi mintea de negativism, zise Collin.
            - Nu înţeleg, eu sunt optimist din fire.
            - Şi egoist până la Dumnezeu, replică Alex.
            - Trebuie să fii înconjurat de o aură de pace, compasiune, iubire, seninătate şi respect, faţă de viaţa creată de Dumnezeu, încercă să-l lămurească Sarah.
            - Ce-i o aură? O prostie inventată de preoţi? răbufni Michael, nemulţumit de direcţia în care se îndrepta discuţia. Dorea o explicaţie raţională, nu un bla, bla religios.
            - Aura e o ambianţă, subtil energetică, manifestată sub forma unui câmp de forţă sferic, îi răspunse Sarah.
            - Sunt mai multe stadii ale evoluţiei Michael, interveni Collin. Tu eşti în primul stadiu când te foloseşti de ştiinţă şi tehnologia mecanicistă.
            - Trebuie să accepţi trezirea conştiinţei de sine, îl completă Sarah.
            - Dar eu am conştiinţă! strigă Michael, enervat.
            - Nu e la nivelul la care, să le ofere celor din jurul tău, energia pozitivă, necesară depăşirii obstacolelor, zise Alex.
            - Vorbeşti din cărţi, nici tu nu ştii ce spui.
            - Ba da, Michael, ştiu, nu se lăsă intimidat Alex. Când eşti în sala de antrenamen-te, alţii te ajută pe tine, tu rămâi ancorat în frica ta, indiferent din ce direcţie vine. Că se numeşte Tennyson, examenul la chimie, sau teama de-a fi respins de cea mai frumoasă fată, Jenny, tot negativism e. Şi tu nu poţi să treci de stadiul ăsta, să-ţi găseşti echilibrul interior, fără energia pozitivă, transmisă de aura coechipierilor tăi. Eşti raţional până-n unghii şi vrei să descoperi iluminarea? Mă faci să râd, îşi termină el pledoaria.
            - Dar pot să mă conectez la mintea altora, asta nu se pune?
            - Iluminarea spirituală e mai mult, decât o simplă percepţie extrasenzorială, dedublare sau transă. Manifestările parapsihologice sunt doar o consecinţă, a lărgirii câmpului de conştiinţă, îi explică Sarah cu multă răbdare.
            - Când nu mai există nicio dualitate, când depăşeşti discriminarea între relativ şi absolut, atunci ai o trăire transpersonală, o completă şi Collin.
            - Nu înţeleg nimic, ce este acest transpersonal?
            - Sentimentul că eul se dizolvă. Te detaşezi în totalitate, de identificarea ta cu corpul fizic.Ai senzaţia de unificare cu universul, înţelegi că realitatea materială e limita-tă. Nu mai există dimensiunea spaţio-temporală. Simţi că eşti pretutindeni simultan.
            - Şi cum fac asta, mi se pare aşa o aberaţie!
            - Îţi foloseşti glanda pineală, al treilea ochi, răspunse Sarah.
            - Ce mai e asta, altă prostie de-a preoţilor, ca să te facă să le mai dai nişte credite, să-şi înalţe biserici?
            - Este centrul puterii divine. Locul unde, prin meditaţia Kundalini, îţi activezi chakrele. Când toate chakrele se mută, în jurul capului, având în centru glanda pineală, intri în dimensiunea înaltă, continuă Sarah explicaţia.
            - Asta-i cea mai mare tâmpenie! Mai rămâne să-mi spui, că eu nu mă pot ilumina, pentru că am semnul fiarei în frunte.
            - Simbolismul biblic,zise Alex, se referea, la faptul, că eşti prins în lumea materială. Când o să înţelegi, că viitorul se schimbă, în funcţie de gândurile şi emoţiile oamenilor? Nu există decât două emoţii foarte puternice: frica şi iubirea. Tu o alegi pe prima, de-aia ai coşmaruri, care-ţi blochează accesul către divinitate. Dacă ai alege iubirea...
            - Ce vrăjeala ieftină! Pe mine mă iubesc toate fetele din liceu.
            - Nu m-am referit la dragostea trupească! răbufni fratele său.
            - Ştii ceva, las-o moartă! Eu vreau să trăiesc în realitate, nu am nevoie de aberaţiile tale!
            - Există mai multe feluri de a percepe realitatea Michael, răspunse Sarah. Depinde cum intri în rezonanţă cu universul.
            - Şi cum dracu fac asta? Să nu spui, că trebuie să pup icoana aia scârboasă, pe care şi-au lăsat balele toate babele cucernice.
            - Toate sistemele fizice, biologice şi psihologice se transformă în energie, intră-n rezonanţă cu conştiinţa universului.
             - Cum?
             - Prin trezirea propriei tale conştiinţe, prin controlarea emoţiilor distructive şi instalarea unei stări de pace euforică.
             - Suntei nebunii cu toţii! V-a prostit de tot cretinul ăla de Tony!
             - Cine?
             - Preotul ăla, Tony Higgins, pe care-l preamăreşti, de parcă ar fi creatorul universului.
            - Nu mă aştept să înţelegi, ai o gândire prea raţională, nu se lăsă impresionată Sarah.
            - Desigur, sunt un dobitoc, arde-mă pe rug, că nu cred în tâmpeniile voastre ezoterice!
            - Michael, ajunge! îl ţintui cu o privire de gheaţă tatăl său.
            - Dar tată, nu vezi ce prostii încearcă să-mi bage-n cap?
            - Fiule, suntem în vacanţă am venit să ne relaxăm.
            - Da sigur, i-ai apărarea, ce urmează, să-mi spună că a avut o revelaţie divină?
            - Michael, interveni Alex, nu e mama de vină, că Jenny ţi-a sucit minţile!
            - Ce ştii tu, tocilarule despre fete?
            - Că eşti îndrăgostit de ea!
            - Michael, dar ăsta-i un lucru minunat. Jenny te poate ajuta şi pe tine să devii un iluminat! se entuziasmă Sarah.
            - Nu sunt îndrăgostit, Alex vorbeşte în plus, ca de obicei!
            - Aiurea, mori de oftică pentru că nu mai poţi face pe marele macho!
            - Taci din gură, habar n-ai ce vorbeşti, ce ştii tu despre mine şi Jenny?
            - Că ar fi mai bine, dacă nu ţi-ai mai înfrâna sentimentele pozitive. Cine ştie, poate reuşeşti, să nu mai leşini data viitoare la antrenament, îl provocă Alex.
            - Despre ce vorbeşti acolo?
            - Nu-l băga în seamă mamă, e doar invidios că am toate fetele la picioarele mele.
            - Mai puţin pe Jenny, singura care contează de fapt, nu-i aşa?
            - Michael, dacă mă minţi, începu Sarah.
            - Alex exagerează!
            - Michael Martinson, dacă te concentrezi, ca să-mi implantezi o amintire falsă, doar ca să scapi...
            -... da ştiu, o să mă pedepseşti până la adânci bătrâneţi, îţi faci prea multe griji.
           - Michael, strigă Sarah, orbită de furie, îmi spui imediat ce s-a întâmplat, dacă nu vrei să te retrag de la liceul ăla de mentalişti şi să te înscriu la teologie.
           - Păi, poate, am avut o revelaţie divină, şi de-aia am leşinat, de extaz, că m-am conectat cu rezonanţa materiei, creată de însuşi Dumnezeu.
           - Până aici! Nu poţi să vorbeşti aşa cu mama ta, tinere, fără să suporţi consecinţele. S-a terminat cu mersul în clubul virtual, până la sfârşitul anului.
           - Dar, tată! se revoltă Michael.
           - Nu vreau să mai aud nimic, ţi-ai făcut-o cu mâna ta!
           - E vina ta, tocilarule! îşi vărsă Michael frustrarea.
           - Nu el te-a provocat, tu ai vrut să afli mai multe despre iluminare, răspunse Collin aspru.
           - Da, sigur, Alex, băieţelul perfect al lui mami şi al lui tati! Se maimuţări Michael Ai uitat când a încercat să-ţi scaneze mintea?!
            - A evoluat mult de atunci. A învăţat să-şi controleze emoţiile şi a devenit mai responsabil.
            - De-aia o să meargă el la colegiu şi eu o să rămân încă doi ani la liceu? Pentru că a început să aberze despre divinitate?
            - Ştii că rezultatele lui la simulări au fost mult mai bune ca ale tale, de ce-l incri-minezi fără motiv?
             - Aşa, laudă-l, despre mine n-ai niciodată nimic bun de spus! izucni Michael.
             - Tinere, dacă nu termini cu paranoia asta adolescentină te trimit la un consult psihiatric!
             - Voi sunteţi cei care ar trebui să meargă la un doctor, nu vă daţi seama că se joacă cu minţile voastre? urlă Michael.
             Oamenii din jur îi priviră curioşi.
             - Michael, încetează, mă pui într-o situaţie jenantă! încercă să-l pună Collin la punct.
             - Păi sigur, acuma sunt oaia neagră a familiei! strigă Michael tremurând de nervi.
             - Controlează-te! izbucni Collin, la capătul răbdării.
             - Nu-nţelegi că tocmai asta e problema? El vă controlează pe amândoi. A devenit un mentalist prea puternic, ca să vă mai daţi seama de ajustările pe care vi le face în creier!
             - Michael, la navă, acum!
             - Când o să vă prăjească neuronii să nu veniţi la mine, eu v-am spus, da’ ce aveţi voi urechi de auzit? Nu! Îl credeţi un naiv dornic să facă bine, dar de fapt e doar un prefăcut!
            Collin îl luă pe sus şi-l băgă în navă. Escapada se terminase lamentabil, era timpul să revină pe Ganymede.

                                                                     ...
           Colegiul Spaţial devenise neîncăpător, pentru mulţimea venită să-şi filmeze odras-lele în prima zi de facultate. Era singurul loc în care nu conta unde te-ai născut. Sala de festivităţi gemea de tropăitul studenţilor africani, râsetele chinezilor şi sporovăiala grupu-lui de arabi. Americance blonde îşi fâţâiau fundurile de colo-colo, încercând să atragă atenţia nemţilor musculoşi. Negrese cârlionţate râdeau pe înfundate, în timp ce trăgeau ocheade unor romîni bruneţi cu ochii verzi. Ruşii încercau să facă pe inabordabilii, dar de fapt nu-şi puteau dezlipi ochii de pe picioarele lungi ale franţuzoiacelor, cocoţate pe tocu-rile cui ale pantofilor asortaţi cu genţile.
            După discursul de bun venit se duseră în dormitoare. Băieţii încercau să facă glu-me puerile ca să se apropie de fete, iar ele se ţineau băţoase. După ce închideau uşile, co-mentau fiecare centimetru de piele şi muşchii nu ştiu cărui căpitan de fotbal, sau cel puţin asta credea o franţuzoiacă despre el, având în vedere mărimea bicepşilor. Ochii, părul, zâmbetul, hainele, nciun amănunt nu scăpa neexplorat. Feminitatea lor urla din toţi rărun-chii, prin bluzele transparente lipite de sânii, măriţi cu silicoane, sau măcar un sutien push-up, şi prin fustele atât de scurte, aproape inexistente.
            Alex se prefăcu că a greşit camera şi le fluieră admirativ pe nişte romance. Fetele aruncară cu perne în el şi-i închiseră uşa în nas strigând:
            - Ăsta-i cel mai ieftin truc, fraiere, trebuie să vii cu ceva mai bun!
           Izbucniră în cascade interminabile de râs şi continuară să despacheteze, ciripind ca nişte gaiţe fericite că a venit primăvara. Şi după cât se anunţa de caldă luna octombrie, nici nu ziceai că a început anul universitar. Fetele încă mai purtau sandale şi băieţii trico-uri mulate, încercând să atragă atenţia unei eventuale partenere de sex. În toate camerele ăsta era subiectul dezbătut cel mai adesea, învăţătura fiind doar un pretext pentru agăţat. Te duceai, ciocăneai la uşa câte unui băiat frumos, şi-l minţeai, cu o voce de căţe-luş pierdut, că n-ai găsit materiale ca să-ţi faci proiectul la astronomie. Sau te prefăceai că n-ai habar de tehnică. Băieţii îşi umflau muşchii antrenaţi la sport, înainte să se târască pe sub nava spaţială. Fetele rămâneau cu ochii pe torsul lor superb, în timp ce ei, prefăcân-du-se că repară motorul cu plasmă, examinau lenjeria intimă, minusculă, dantelată, albă sau neagră, roşie sau cu imprimeuri sexy.
           În prima săptămână, Alex a ţinut-o tot într-o distracţie. În sfârşit, avea şi el succes la fete, şi n-avea de gând, să piardă plăcerea de-a face lucruri interzise, doar ca să nu-şi supere părinţii.Se săturase să fie copilul perfect. Îşi dorea mai mult decât orice să fie liber, să profite de naivitatea fetelor şi să-şi petreacă mult timp prin baruri. Hormonii urlau, ieşind prin toţi porii, şi nu mai putea să-i ignore. În fiecare weekend, din primele trei luni de facultate, o dusese pe Deborah la clubul virtual.Se imersau în cele mai ciudate programe posibile, de la restaurante italieneşti sub forma unor gondole plutind pe apă sub podurile Veneţiei, până la plajele albe de pe Nibiru, planeta cu caşaloţi cu cap de leu şi caracatiţe vorbitoare cu doisprezece braţe fosforescente.
                                                                  . . .
            Trecuse vacanţa de iarnă şi Sarah fusese foarte încântată de cele două fete, Jenny şi Deborah cu care veniseră băieţii. Alex simţise că mamei îi plăcea mai mult Jenny pentru că era credincioasă, dar nu spusese nimic. Iubita lui, frumoasa Deborah, cu pletele ei brunete şi ochii verzi, i se părea singura fiinţă din lume cu cele mai dulci sinapse. Când intra pe autostrada ei informaţională, simţea o pace interioară nemaiîntâlnită până atunci la nicio fată, mirosea mereu a busuioc şi levănţică şi-i dădea o stare de extaz.
           Începuseră să înveţe pentru sesiunea din iarnă şi părea că fac cea mai bună echipă, continuându-şi sau completându-şi gândurile, înţelegându-se telepatic, dintr-o singură privire, printr-un simplu gest.
          - Motorul cu plasmă, începea Deborah, foloseşte ca principal combustibil hidroge-nul şi este alcătuit din trei compartimente magnetice. În primul...
         - ... hidrogenul este injectat şi ionizat, continua Alex, în al doilea este încălzit cu unde radio iar în al treilea, jetul fierbinte de plasmă trece printr-o duză şi e propulsat în spaţiu.
          - Şi ai uitat să spui că dezvoltă o putere de 20 megawatti, se umfla în pene Deborah
          - Da? Şi izolarea plasmei de pereţii navei se face printr-un câmp magnetic, dacă nu vrei să te topeşti şi să...
           - ... da, vreau să mă topesc în sufletul tău iubitule, continuă Deborah, sărutându-l de mama focului pe gură.
           Se rostogoliră pe canapeaua moale, făcând sex ca nişte apucaţi, de parcă ar fi fost ultima zi din viaţa lor, când intră Michael:
            - Salve frate, am venit să te văd împreună cu iubita mea, o mai ştii pe Jenny, nu? Îl strânse puternic în braţe şi încercă să-l ridice dar nu reuşi.
            - Michael, ce dracu, nu ştii să baţi la uşă?
            - Scuze frate, dar trebuie să te duc la tipul ăsta, e un adevărat vizionar, are un laborator în deşert şi a făcut un prototip extraordinar.
            - Ce tot spui acolo? Opreşte-te disperatule! zise Alex, acoperind-o pe Deborah cu un cearceaf, în timp ce-şi trăgea pantalonii pe el.
            - E un motor care merge cu ajutorul forţei mentale, nu mai avem nevoie să cum-părăm de la fraierii de pe Astra tehnologia găurilor de vierme.
            - Frate, Michael, ţi-au prăjit radiaţiile creierul!
            - E adevărat, zise Jenny, e o minune de la Dumnezeu.
            - Suntem cei mai tari Alex, îţi dai seama ce putere o să avem acum? O să putem explora universul în voie, zise Michael, ţopăind ca un apucat.
            - Hei, calmează-te, bine?! Chiar tu ai zis că e doar un prototip, şi apoi, Michael, dacă află tata că iar ai chiulit de la liceu.
            - A, acuma te crezi mare sculă că eşti student!
            - Michael, ştii că nu aşa se pune problema.
            - Alex, dacă încerci iar să mă duci cu zăhărelul...
            - Crede-mă nu sunt în mintea ta... nu încă, rânji el.
            - O.K.Puneţi nişte ţoale pe voi şi veniţi cu mine, n-o să regretaţi, e marfă frate!
            - Bine, nebunule, dar dacă mă prinde supraveghetorul şi mă exmatriculează trei zile din nou, o să-ţi doreşti să nu te fi născut.
            - Boşorogul ăla de la poartă e mentalist?
            - Tu ce crezi, tâmpitule?
            - Că ar trebui să încercăm o teleportare, îi făcu Michael cu ochiul.
            - Eşti dement, îţi dai seama cât e de periculos?
            - Hei, tocilarule, vrei să trăieşti 200 de ani ca un roboţel programat de tata, sau 70 făcând lucruri extraordinare?
            - Ce dracu ţi se pare nemaipomenit la un amărât de motor?
            - Crede-mă, când o să ajungi în deşert, o să-mi dai dreptate.
            - Alex, hai s-o facem, cât de greu poate fi? se lipi Deborah de trupul lui.                 - Bine, dar dacă nu-i nimic de văzut, nu stăm să ne treacă toate transpiraţiile în costumele astea antiradiaţii.
             - Da, frate, răcni Michael, hai să scriem o pagină de istorie!
             - Clişeul ăsta idiot de unde l-a mai luat, o întrebă Alex pe Jenny.
             - Am văzut ieri vechitura aia de acum un secol “Ziua Independenţei”.
                                                                   . . .            
Alex îi conectă pe toţi la energia cortexului său şi îi teleportă.Trapa din deşert se deschise. Un bătrân cu ochii negri, exoftalmici, ieşiţi parcă din orbitele înroşite, îi ajută să coboare pe o scară metalică.
             - Noi adepţi, hi, hi, râse el satisfăcut.
             - Poftim? făcu Alex.
             - Pe aici, copii, eu sunt Richard, veniţi.
            Înaintară printr-un tunel de beton, până la o bifurcaţie, şi o luară în stânga. Abia se puteau ţine după Richard, dar el nu scădea ritmul, îndemnându-i tot timpul să-l urmeze.
Ajunseră într-o sală imensă, asemănătoare unui fost hangar militar. Richard apăsă pe un buton. Obloane de titaniu se deschiseră, descoperind panouri cu plasmă care măsurau activitatea cerebrală a oamenilor aşezaţi în cerc. În centru era o maşinărie imensă.
              - Ce-i asta? întrebă Alex uluit.
              - Un accelerator neuronal, zise Michael mândru de el.
              - Şi tu, Jenny, ştiai de asta? M-aţi păcălit, aţi zis că e doar un motor!
              - Face parte din planul Domnului, ne conectăm la divinitate ca o singură entitate şi luptăm împotriva altor mentalişti, cei ce vor să folosească puterea în alte scopuri decât cele lăsate nouă de Dumnezeu.
               - De unde ştii tu ce vrea Dumnezeu? o luă Deborah peste picior.
               - Să devenim aceeaşi fiinţă, să fim o singură entitate plină de iubire.
               Alex şi Deborah o priviră ca pe o sectantă sărită de pe fix. Deborah deschise gura să-i mai zică ea vreo două, dar Michael o opri dintr-o privire.
               - Richard, zise Deborah, îţi dai seama ce se poate întâmpla dacă află guvernul ce faci tu aici?
               - Guvernul are un accelerator mai puternic decât ăsta, n-are nevoie de magaoaia mea. Şi oricum e o conspiraţie, de-aia nu ştiţi voi ăştia de rând nimic, vor să vă înrobeas-că, să trăiţi ca sclavii, doar ca să munciţi pentru guvern, să mâncaţi, să vă plătiţi taxele şi să vă reproduceţi, îţi spun nepoată, e o conspiraţie, zise Richard plin de importanţă.
                - Ce tot spune acolo, eşti nepoata lui? izbucni Alex.
                - E nebun, săracul! Lasă-l, nu vezi că spune doar tâmpenii? Şi apoi tatăl tău e în guvern, ştii tu de vreo conspiraţie?
                 - Deborah, tu încerci să-mi scanezi mintea, ca să afli ceva despre activitatea guvernului?
                 - Alex, ai înnebunit şi tu ca boşorogul ăsta senil?! Hai mai bine să vedem de ce-i în stare maşinăria asta!
                 Se aşezară pe scaune şi îl lăsară pe Richard, să le introducă în cortex un cordon organic, prin care trecea un flux energetic, conectat la accelerator printr-o mufă. Un stick de memorie descărcă instant toate amintirile celui conectat. Alex simţi mintea fiecărui om conectată la maşinărie. Erau din toate colţurile planetei. Jackie avusese o copilărie fericită în Florida, până o muşcase un rechin pe bunică-sa, şi se mutase în New York cu mama ei vitregă. Andreea suportase neajunsurile unei familii numeroase şi sărace din ţara ei nata-lă, România, Serghei îşi pierduse tatăl într-un accident spaţial, fiecare avea povestea lui, împărtăşită acum subliminal cu noii veniţi.Se imersară şi coşmarul începu inevitabil.
                 Se aflau într-o sală de cinema. Priveau un film de dragoste. Fata îşi lipea buze-le fierbinţi de gâtul lui. Dinţii i se transformară în cuţite şi sfârtecară gâtul băiatului, îm-proşcand spectatorii cu sânge. Pe Alex îl bufni râsul. Ăştia erau marii mentalişti de pe Andromeda? Râsul îi îngheţă pe buze, când actriţa ieşi din ecran şi deschise o gură imensă de crocodil, încercând să-l înghită. Scoase cuţitul şi–l înfipse în ochiul reptilei, făcând iluzia să dispară. Cum, asta era tot? Antrenamentele lor erau mai bune de atât. Nici nu apucă să transmită telepatic gândul ăsta, că se trezi pe o staţie spaţială. Tatăl lui îl privea zâmbind:
                 - Bine ai venit, fiule, felicitări pentru promovare! Acum eşti comandorul esca-drilei, sunt mândru de tine!
                 - Las-o baltă, ştiu că eşti doar o simplă simulare, eu sunt doar student, mai am cinci ani până devin un amărât de pilot, d-apoi comandor!
                 - Despre ce tot vorbeşti? îl întrebă Collin. A fost o amintire implantată, tu ai terminat colegiul de acum trei ani. Credeam că ţi-ai revenit din trauma cauzată de războ-iul cu mentaliştii!
                 - Asta-i o prostie, n-am luptat niciodată, sunt prea mic pentru asta.
                 - Oare? Atunci de unde ai astea?
                 - Despre ce tot vorbeşti acolo?
                 - Fiule îmi pare rău, mama ta avea dreptate, nu ar fi trebuit să te forţez să mergi mai repede la colegiu. Ţi-am stricat copilăria.
                Collin îl mângâie pe cap şi-i scoase haina. Urme de cuţit se profilau sub coasta stângă, pieptul gemea de cicatrici, o rană urâtă încă mai avea firele chirurgicale.
                - Da, sigur, o iluzie optică, nu ţine la mine, mai caută! Dacă eşti cu adevărat tatăl meu ştii cine e mama mea biologică!
                - Patty, desigur, Sarah e doar cea care te-a crescut.
                - Ştii ceva, asta puteai s-o afli foarte uşor de la Michael.
                - Şi ce s-a întâmplat în ziua când aveai şase ani şi Michael era în curte?!
                - La ce te referi? S-au întâmplat multe când aveam şase ani.
                - Atunci ţi-ai descoperit gena şi aproape ai omorât-o pe Patty pentru că a refu-zat să-ţi cumpere jucăria aia scumpă cu Moş Crăciun.
                - Minciuni, zise Alex, începând să aibă temeri.
                - Crezi că nu ştiu pentru că n-am fost acolo, dar un bun mentalist...
                - Cum? Am blocat amintirea aia pentru totdeauna! strigă Alex înfricoşat de-a binelea.
               - Numai faţă de mine nu poţi s-o blochezi. Ţi-aduci aminte? Am simţit frica lui Patty şi m-am teleportat. Când am ajuns acasă mama ta era aproape în comă. I-am scanat creierul şi am aflat adevărul. Eraţi în magazinul de pe strada opt şi tu ai văzut o sferă virtuală cu imaginea unui Crăciun feeric. Apăsai un buton, şi întregul orăşel se lumina, brazii răspândeau arome îmbătătoare şi brusc începea să ningă. Apoi Moş Crăciun împăr-ţea cadouri copiilor din toată galaxia. N-a fost chip, să te facă să înţelegi că e doar o jucărie, că Moşul n-o să iasă de fiecare dată să-ţi ofere orice cadou doreai tu. Patty te-a convins să mergeţi acasă după cardul de credit, ştii că pe vremea aia nu se foloseau cipurile implantate în mâna stângă. Când ţi-ai dat seama că te-a păcălit, ai intrat în mintea ei, încercând să afli unde era cardul. Cu cât căutai mai mult, cu atât deveneai mai furios, până ai pierdut controlul. Am reuşit să-i blochez amintirea asta pentru totdeauna, dar desigur asta merge numai cu cei care n-au gena.Cu tine a fost altceva, n-am reuşit să –ţi blochez amintirea decât pe o perioadă limitată, până ai învăţat să-ţi controlezi furia,       de-aia te-am şi dat mai repede la liceul mentaliştilor, mi-era teamă că ai să descoperi ce ai făcut şi n-ai să te mai poţi controla, n-ai fi fost primul sinucigaş.De la întâmplarea cu Patty n-ai mai crezut niciodată în Dumnezeu şi nici nu ţi-a mai plăcut Crăciunul. Ei, ce zici, acum crezi că sunt tatăl tău?
            Alex înlemni. Sângele i se scurse din creier şi începu să tremure incontrolabil. Era adevărat tot ce spusese Collin! Doamne, ce se întâmplă? Asta nu mai era o simplă realita-te virtuală. Atunci, tot ce trăise până acum fusese un vis, o buclă temporală izolată de uni-versul real? Venele îi pulsau ameninţător. Nu mai înţelegea nimic, n-avea nicio logică. Îşi canaliza întreaga energie pozitivă, ca să iasă din coşmarul ăsta, dar imaginea nu dispărea. Era într-o navă fotonică de tip A, pe care aveau voie s-o piloteze doar comandorii. Când ajunsese de pe staţia orbitală aici? Trebuia să fie o simulare, dar totul părea aşa de real, că nu mai ştia care e realitate şi care ficţiune. Collin zâmbi calm întinzandu-i o casetă cu tresele de comandor. Când se apropie să i le pună pe umeri Alex observă că tatăl său avea şi el patru stele pe umeri.
           - Da, şi eu am avansat de la gradul de general, la cel de amiral, zise tatăl său mândru de el.
          - Asta-i imposibil! Amiralul flotei planetare este Christopher Atkinson, băiatul fostului general, cel care i-a fost profesor la Colegiul Spaţial bunicului Mike. Şi apoi, ca să ajungi amiral, trebuie mai întâi să fii viceamiral.Ca să nu mai zic că generalul e în aviaţie şi amiralul în marină, hotărăşte-te! O, nu, stai, tu nu eşti decât o simulare nenoro-cită! ţipă Alex înnebunit, cu ochii ieşiţi din orbite, incapabil să se mai stăpânească.
          - Pe o navă spaţială marina şi aviaţia cooperează. Îmi pare rău că moartea lui Christopher te-a afectat aşa de tare, ştiu că eraţi prieteni, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi acuzi tatăl de minciună.
          - Să nu-mi spui că şi asta e o amintire pe care mi-ai blocat-o ca să mă protejezi!
          - E alegerea ta dacă vrei să-ţi aminteşti sau nu, eu nu vreau să-ţi fac niciun rău, tigrule.
           Alexander rămase perplex. Numai tatăl lui îi spusese, o singură dată,” tigrule”, când era mic. Erau într-o vacanţă, explorau un crater marţian şi Alex se lovise rău de tot, sângele-i curgea şuvoaie din pulpa sfâşiată, dar el nu urlase ca un animal, deşi asta-i venea să facă. Atunci tatăl lui îl luase în braţe şi-i spusese cu mândrie” tigrule”, ca să-l încurajeze, să nu leşine până la spital. Michael n-avea de unde să ştie asta, pentru că era din nou internat în spital. Întotdeauna fusese un bolnăvicios şi de aceea mama se hotărâse când Michael împlinise opt ani, să-i facă modificarea ADN-ului.De atunci imunitatea lui crescuse considerabil. Alex nu-şi mai amintea de când nu-l mai văzuse bolnav.
          Alex simţea că o ia razna, unde se afla de fapt? Se conectă la mintea lui Michael şi se trezi într-o sală de conferinţe. În mână ţinea un aparat de filmat.La trei metri în faţa lui, un reporter îi băgă sub nas un microfon, unui tânăr de vreo douăzeci de ani, îmbrăcat  într-o uniformă militară.
           - Domnule general, acum, că aţi preluat şi funcţia de preşedinte, ce veţi face în pri-vinţa legii care intezice avorturile? Ştiţi că populaţia de pe Ganymede e în descreştere, în 16 ani n-o să mai avem forţa de muncă.
           - Da, domnule preşedinte, se băgă şi o blondă grasă, cine ne va plăti noua pensiile, dacă toată tinerimea emigrează pe Oberon?
          - Domnule general, e adevărat că pe Oberon un ospătar e mai bine plătit decât consilierul dvs perzidenţial? răsună vocea unui chinez.
           - Ce legi veţi aproba în Parlmanetul Planetar pentru protecţia socială? Veţi oferi sprijin financiar victimelor războiului mentalist? îl bombardă, cu încă o întrebare, un italian.
           Alex îşi îndreptă privirile de la reporteri la preşedinte. Când acesta începu să răspundă, Alex recunoscu vocea şi expresia ochilor: era Michael. Se apropie încercând să-l trezească din coşmar, sub pretextul că i-a promis un interviu în exclusivitate, dar forţele de ordine îl scoaseră afară.
           Ieşi din creierul lui Michael şi încercă să se conecteze la mintea celorlalţi. Jackie visa că o mănâncă un rechin, peştele era prins apoi şi transformat în sushi, în timp ce ea urla cât o ţinea gura, că vrea înapoi la bunica ei în Florida. Andreea era prinsă într-un coşmar şi mai oribil. Tatăl ei o legase de un scaun, ca să nu poate ajunge la masa pe care tronau tot felul de bunătăţi. Maţele îi chiorăiau de foame şi ea se ruga la Moş Crăciun să-i dea cadou, măcar o bucată din friptura suculentă, al cărui miros îmbietor o făcu să izbuc-nească în plâns. Serghei încerca să-şi salveze tatăl din incediul aeronavei. Bărbatul urla ca un animal, în timp ce flăcările îi mistuiau trupul. Deborah se zbătea să iasă dintr-o fur-tună electromagnetică la bordul unui dirijabil. Se întoarse înnebunită către Alex:
          - Ajută-mă, nu reuşesc să-l stabilizez!
          - Ştii doar că e o iluzie Deborah!
          - Nu înţelegi, eu sunt pilotul, trebuie să salvez oamenii!
          - Concentrează-te e doar o proiecţie holografică!
          - Ba nu, asta s-a întâmplat cu adevărat, într-o viaţă anterioară!
          - Deborah trezeşte-te, nu există aşa ceva, noi nu existăm în realitatea asta!
          - Are dreptate fiule, auzi vocea lui Collin, creatorul nostru a descărcat în minţile tuturor amintirile bunicilor şi străbunicilor, în speranţa că aşa nu vom repeta greşelile lor.
           - Pleacă din mintea mea, tatăl meu e pe Ganymede!
           - Atunci de ce nu reuşeşti să scapi de pe nava asta?
           - O să-mi conectez mintea, la cel mai plăcut moment al vieţii mele, şi atunci tu şi nava ta nenorocită o să dispăreţi!
           Dar nu se întâmplă nimic bun. Dimpotrivă, toţi oamenii conectaţi la acceleratorul neuronal erau acum pe nava, care se îndrepta vertiginos spre o ploaie de meteoriţi. Alex folosi toate manevrele de evaziune, învăţate la Colegiul Spaţial şi reuşi să treacă dincolo.
            - Acum mă crezi că nu e o iluzie? îl întrebă Collin. Altfel cum îţi explici uşurinţa cu care pilotezi nava, doar după trei luni de antrenament, pentru că eşti comandor!
            - Am un talent înnăscut, e bine? urlă Alex înfricoşat.
            - Niciodată nu v-a dus instructorul printr-o ploaie de meteoriţi şi totuşi ai reuşit din prima.
            - Tocmai de-aia, înseamnă că e doar o simulare. În lumea reală aş fi făcut nava praf!
            - Ei, dacă eşti sigur că nu e real, de ce nu laşi nava la mâna universului, sau ţi-e teamă că prietenii tăi vor muri?
            - Foarte bine. O să stau aici şi o să meditez, până voi reuşi să-i scot pe toţi din simularea asta. Prieteni, hai să ne concentrăm şi să ieşim din realitatea asta virtuală. E o distracţie super marfă în căminul de la Colegiul Spaţial. Care vrea să agaţe puicuţe, să halească pizza şi să dea pe gât un butoi cu bere?
            - Toţi se aşezară în cerc şi se conectară mental. Dar nava era tot acolo. Nu se întamplase minunea pe care o aşteptaseră.
          - Jenny, unde e Dumnezeul tău acum? întrebă Alex furios.
          - Alex, Dumnezeu te ajută, doar dacă tu crezi din tot sufletul, că ai nevoie de el.
         Nava fu înconjurată de o escadrilă inamică. Prima lovitură distruse scutul de protec-ţie antiradiaţii. Jenny se ruga la Dumnezeu cu mainile împreunate. Michael o ţinea în braţe şi medita.
          - Aţi înnebunit cu toţii? Ajutaţi-mă, nu pot singur!
          Răcnetul lui Alex îi trezi la realitate. Michael se duse în sala motoarelor. Deborah încercă să repare scutul, în timp ce Andreea restabili nivelul oxigenului. Jackie armă torpilele şi Serghei comandă pilotului automat să stabilească cel mai bun curs spre Ganymede. Alex preluă conducerea navei.
           O explozie orbitoare distruse sala motoarelor.Se prăbuşeau. Alex dădu alarma şi alergară cu toţi la navetele de salvare.Se desprinseră pe rând de nava mamă şi intrară în atmosfera planetei Ganymede. Botul navetei lui Alex luă foc şi se prăbuşi pe un platou nisipos. Auzi ca prin vis vocile prietenilor săi întrebându-se dacă mai pot să-l salveze şi leşină.
           - Adu-mi trusa pentru descarcerare! strigă Michael.
           - Grăbeşte-te, Jenny abia mai respiră! răcni şi Deborah.
           - Întinde-l pe salteaua antiradiaţii, are frisoane! zise Jackie apucându-l de picioare.
           - Trimite un S.O.S. către comandamentul flotei, se auzi vocea Andreei.
           - Ceva îmi ecranează semnalul, îi răspunse Serghei.
           - Mai încearcă, dacă nu ne găseşte nimeni, în trei zile suntem morţi, se văită Deborah.
           - Trei zile? Poate vrei să spui trei ore! răbufni Serghei.
           - Avem costumele antiradiaţii şi rezervele de mâncare din naveta mea, zise Jenny.
           - De unde dracu există mâncare într-o navetă de salvare? întrebă Michael.
           - Ai dreptate, e ceva ciudat, zise Jenny.
           - Sunteţi nişte idioţi amândoi, replică Deborah nervoasa.Ce dracu ştie o sectantă şi un puşti de liceu? Toate navetele de salvare au rezervă de mâncare, trusă de prim ajutor, şi alte lucruri necesare supravieţuirii.                                                                                            -Şi atunci, nu suntem într-o simulare?
           - Michael, ţi se pare că Alex se preface? strigă Serghei.
           - Nu ştiu, când mergem în sala de antrenamente şi vrem să ieşim din simulare ne concentrăm toţi energia pozitivă.
           - Trezeşte-te Michael, aici nu suntem la liceul tău! Mai bine ajută-mă să pun cortul antiradiaţii ca să ne putem da jos costumele astea greoaie.
           După amplasarea cortului, Deborah îi făcu lui Alex un antibiotic intravenos ca să nu dea în septicemie de la rănile provocate de accident. Serghei şi Jenny porniră în explorare. După două ore se întoarseră epuizaţi.
           - Suntem în mijlocul deşertului, fără nici un vehicul şi fără surse de apă şi de mâncare Cât ne ajung proviziile recuperate din navete?
           - Maxim o săptămână, dacă le raţionalizăm, răspunse Deborah.
           - Mă duc să caut un vehicul pentru Alex trebuie să-l transportăm imediat la spital.
           - De unde să iei aşa ceva în mijlocul deşertului?
           - O să caut un android să ne scoată de aici. Am un GPS implantat în mână, până la urmă paranoia maică-mii, a fost şi ea bună la ceva.
           - Vin cu tine zise Jenny, ridicându-se din nisip.
         - E-n regulă mă descurc, nu vreau să te am pe conştiinţă.
         - Dacă nu ne sprijinim unii pe alţii nu o să supravieţuim.
         - Cum vrei, dar dacă ţi se întâmplă ceva să nu dai vina pe mine.
         Afară vântul începuse să se înteţească. Michael înainta cu greu prin rafalele ce ridicau nisipul în vârtejuri ameninţătoare. Jenny se ţinea de el ca să nu fie luată pe sus. După o jumatete de oră începură să tremure de frig. Costumele de astronaut li se stricaseră.
        - Mai bine să ne întoarcem, propuse Jenny.
        - Nu rezolvăm nimic aşa, trebuie să rezistăm ca să îi putem salva şi pe ceilalţi.
         - Mai mergem puţin, zise Jenny şi dacă nu găsim nimic...
          Michael nu mai auzi restul. Un vârtej de nisip o ridică în sus. Nisipul îi acoperi casca, împiedicându-l să se orienteze. Vântul transforma dunele în adevărate valuri de peste cinci metri. Michael se rostogoli şi rămase nemişcat. Oricât încerca să se ridice îi era imposibil să-şi menţină echilibrul în furtuna iscată din senin.
          - Aici, android, Ricky25, auzi Michael o voce metalică. Am găsit oameni îngropaţi de furtuna de nisip.
           - Ce caută oameni în zona asta android Ricky25?
           - Nu ştiu , dar legile roboticii spun că trebuie să-i scoatem, R26.
           - Au costume de astronauţi, R25, or fi de la Colegiul Spaţial ăia mai fac antrena-mente în deşert.
          - Să-i ducem la adăpost, R26.
          - În regulă urcă-i în hovercraft.
          - Băiatul spune că mai sunt şi alţii la câţiva kilometri de aici.
          - Slavă cerului, suntem salvaţi, răsuflă uşurat Michael.
          Simularea se opri în sfârşit. Bocanci de armată tropăiră pe podeaua de beton, spărgând liniştea buncărului. Trupe SWAT năvăliră. Comandantul lătră un ordin scurt şi acceleratorul neuronal fu desfăcut bucată cu bucată şi încărcat în camioane. Generalul coborî dintr-un jeep şi urlă:
            - Arestaţi-i pe toţi, vor fi deferiţi Curţii Marţiale pentru crime împotriva siguranţei planetare.
            - Şi cu copiii ăştia ce facem, domnule general? întrebă comandantul.
            Generalul Collin Martinson rămase perplex.Se încruntă şi le aruncă nişte priviri ameninţătoare.
            - De ăştia mă ocup personal! scrâşni el printre dinţi.

                                                               ...
Pe măsură ce Michael, Alexander, Jenny şi Deborah îi povesteau lui Collin cu lux de amănunte ce experienţă marfă avuseseră în simulare, generalul simţea că înnebuneşte.
           - Idioţilor, vă daţi seama în ce v-aţi băgat? Dacă nu interveneam nu mai reuşeaţi să vă deconectaţi niciodată. Cu cât stai legat mai mult de accelerator, cu atât ajungi să nu mai distingi ce e real şi ce e nu, ce dracu a fost în capul vostru, imbecililor? Ar fi trebuit să vă las să putreziţi la închisoare, ca să nu va mai jucaţi de-a războiul!, Jenny cum se face că o fată cuminte ca tine s-a băgat în rahatul ăsta?
          - Michael a zis că aşa mă pot conecta cu Dumnezeu!
          - Şi tu l-ai crezut?
          - Michael mă iubeşte!
          - Din cauza lui Michael era să ajungi nebună.
          - De parcă acum e mai sănătoasă la cap! zise Deborah, sarcastică.
          - Dar tu Deborah? Ce ai căutat acolo?
          - Domnule Martinson am avut cea mai tare experienţă din viaţa mea, şi apoi, nu pentru asta ne antrenăm la Colegiul Spaţial, ca să înfruntăm mentalişti?
          - De ce dracu crezi, tâmpito, că antrenamentele durează atâţia ani?
          - Cred că, singurul motiv pentru care sunteţi furios, e faptul că Rezistenţa v-a luat-o înainte, a construit acceleratorul mai devreme cu doi ani, nu-i aşa?
          - Asta e o informaţie confidenţială, şi dacă nu-ţi tace gura o să uit că eşti prietena lui Alex şi o să te bag la răcoare. Să te văd atunci, gască proastă! urlă Collin şi o pocni.
          - Brută nenorocită! replică Deborah, ştergându-şi nasul de sânge.
          - Dacă ţii la fundul tău, te sfătuiesc să-ţi faci bagajele şi să te cari înapoi la ai tăi.
          - Nu poţi să faci asta, am intrat pe bune la facultate, e dreptul meu, spre deosebire de Alex care a luat examenul pe pilele tale!
          - Ce dracu spui acolo? răbufni Alex.
          - Hai Alex, las-o moartă, câţi absolvă liceul, cu doi ani mai devreme, şi intră din prima la colegiu şi pe locurile cu bursă! E clar că taică-tu a aranjat totul!
          - Deborah ai înnebunit? întrebă Alex uluit.
          - Nu eşti decât un răsfăţat de bani gata. Ceilalţi au ajuns după gratii şi tu n-ai nicio treabă.
          - Fată dragă, nu ştiu ce ai păţit, cred că acceleratorul ţi-a luat minţile! interveni  Michael.
          - Richard e bunicul meu şi taică-tu la trimis la moarte.
          - Ce? strigară toţi la unison.
          - Ăsta-i un motiv în plus să pleci de aici cât mai poţi, dacă bătrânul sufla vreo vorbă ajungi şi tu la mititica, fii fericită că scapi doar cu exmatricularea. Nu sunt o brută aşa cum crezi tu, o să încerc să-i obţin graţierea bunicului tău, cu toate că nu merită, după ce v-a făcut vouă, unor copii inconştienţi. Legile trebuie respectate pentru că altfel ajungem la haos.
           - Da, am uitat că legile se aplică doar prostimii şi dreptatea e numai pentru şmecherii cu bani! îşi vărsă Deborah frustrarea şi ieşi, trântind uşa.
           - Deborah! încercă Alex să o oprească.
           - Las-o, fiule nu e pentru tine, ai auzit-o, ştia despre ce e vorba şi te-a târât şi pe tine în toată porcăria asta! O prefer pe nebuna lui frati-tu, măcar e inofensivă.
            - Credeam că o cunosc, dar se pare că m-am înşelat, se dădu el bătut.
            - Nu-i nimic Alex, o să fie şi alte fete în viaţa ta. Mă bucur că am intervenit înainte să-ţi prăjească neuronii, mentaliştii de pe Andromeda.
           - Îmi pare rău că te-am dezamăgit, tată.
            - Sper că acum îţi cunoşti limitele şi ai înţeles că războiul nu e o joacă.
            - Mulţumesc tată, întotdeauna ai fost alături de mine.
            - Asta nu înseamnă că vreunul din voi o să scape de pedeapsă: Jenny, tu te întorci la parohia lui Tony Higgins. Michael nu mai ieşi din internatul liceului o lună. Alex dacă nu iei toate examenele cu notă maximă te întorci la liceu, nu te-am trimis la Colegiul Spaţial ca să te distrezi cu fetele şi să mă faci de râs. E ultima şansă pe care ţi-o dau să te maturizezi. Nu-ţi bate joc de ea. Am ajuns la capătul răbdării. Băiete e vremea să-ţi cunoşti duşmanii şi să le ţii piept. Ştiu că ţi-e greu, dar eşti fiul meu şi ai o misiune de îndeplinit. Nu vreau ca tocmai tu să scrii o pagină neagră în istoria planetei. Ridică-te şi luptă că eşti bărbat, nu cârpă.
         - Tată, nu se putu abţine Michael, termină cu propaganda asta. Din cauza ta era să crăpăm cu toţii. De ce trebuie să-ţi călcăm toţi pe urme? Dacă nu ne ambiţionai tu, nici unul din noi nu şi-ar fi riscat viaţa în accelerator.De ce nu putem avea o familie normală? De ce trebuie să ne sacrificăm pentru soarta celor mulţi, eu nu-mi doresc decât să fiu cu Jenny. M-am săturat, nu vreau să-mi explodeze creierul ca să salvez o planetă de idioţi. N-am decât o viaţă şi nu vreau să mi-o irosesc în războiul ăsta stupid. Uită-te la noi, nu mai suntem o familie! Pur şi simplu am ajuns nişte străini care îşi fac vizite de curtoazie, numai de sărbători. Dacă nu se întâmpla porcăria asta, când te mai vedeam, peste juma’de an?
          - Michael ştii câte probleme am pe cap!
          - Poate ar trebui să-i mai laşi şi pe alţii să le rezolve. Dar de fapt îţi place să faci pe şeful, să deţii controlul, e visul tău dintotdeauna, îţi pasă mai mult de glorie decât de familia ta.
           - Michael, nu pot să-mi protejez familia dacă nu deţin controlul Consiliului Planetar.
            - Aiurea, vrei doar să ai toată puterea în mână.
            - Nu-i nimic rău în asta, atâta timp cât o foloseşti în scopuri benefice, îi luă Alex apărarea.
            - Păi sigur, acum spune-i ce vrea să audă ca să nu te pedepsească, tu oricum eşti un tocilar şi o să iei zece la toate, ce fel de pedeapsă mai e şi asta?
            - Michael ajunge, îl opri Collin.
            - Păi sigur, eu o să putrezesc o lună în liceul ăla jegos şi Alex nu păţeşte nimic.
            - Habar n-ai ce grele sunt examenele! nu se putu abţine Alex.                                   -Pentru tine n-o să fie nici o problemă să le iei, nu se lăsă Michael mai prejos.
           - Michael, eu iau hotărârile în familia asta, şi Alex are dreptate. Când eram eu student în afară de cursul de mecanica motoarelor n-am reuşit să iau nici un examen cu zece.
            - Pe vremea ta era altfel, acum toţi trec ca să-i arunce mai repede în luptă, le trebuie carne de tun, nu-i aşa?
           - Michael, potoleşte-te, pe vremea mea nu erau atâtea examene. Era de ajuns să ştii cum să pilotezi o navă şi să-i repari motorul ca să ajungi pilot. Acum trebuie să ştii câte ceva din toate ca să faci faţă. Şi numai mentaliştii foarte buni sunt lăsaţi să se conecteaze la accelerator.
           - Deci e adevărat că aveţi şi voi unul! zise Alex entuziasmat.
           - Băieţi asta-i strict secret, să nu vă pună dracul să vă daţi drumul la gură că altfel...
           - Da ştim, ne trimiţi la Curtea Marţială, râseră ei amuzaţi.
           - Băieţi, nu glumesc!
           - Am înţeles să trăiţi domnule general! răspunseră ei serioşi.

                                                                  . . .
..        Fulgere şi trăsnete biciuiau cerul, mitralierele clănţăneau spărgându-ţi timpanele, obuze zburau în toate părţile, împrăştiind cadavrele sfârtecate în bucăţi. O mână ampu-tată ateriză sub privirile îngrozite ale lui Alexander. Alergă disperat şi alunecă într-o râpă adâncă, bâjbâind printre cioturi de copaci. Crengile unui nuc îi sfâşiară pielea obrazului plin de noroi.
           Inima bubuia, gata să explodeze, frigul devenise pătrunzător şi Alex îl înjură printre dinţi pe cel care crease simularea asta din primul război mondial. Muşchii îi tremurau incontrolabil. Fiecare pas era o luptă cu gheara frigului înfiptă în tot corpul. Păcăniturile armelor îi îngheţau sângele în vine. Urcă până la muchia dealului de unde tirul artileriei se auzea neîntrerupt. Salva de proiectile se prăbuşi în mijlocul batalionului, spintecând oamenii ca pe nişte marionete.La dreapta lui Alex un chinez fu acoperit de pământ şi după ce se zvârcoli câteva minute, un alt obuz îi crăpă ţeasta, îngropându-l pentru totdeauna.
           De pe malul celălalt al râpei, comandantul dădu semnalul de retragere. Un arab căzu în genunchi, secerat de o mitralieră, în timp ce un francez cu ochii măriţi de spaimă se prăbuşi într-o baltă de sânge. Corpul îi mai zvâcni un minut, două şi amuţi. Cerul se lumină de la o explozie, şi parcă se despică într-o jerbă de flăcări. Acestea îl făcură pe Alex să se lipească cu obrazul de pământ, tremurând de frică.
          Un proiectil trecu şuierând pe lângă trupul unui turc ce alerga înnebunit şi explodă într-o trâmbă de pământ negru şi fum gros care îl înnecă. Detunătura metalică îl făcu pe un roman să-şi ridice mâinile spre cer căutând, ajutor de la divinitate şi când acesta nu veni, puse mâna pe o mitralieră, furată de la un neamţ şi cu o furie de om, abia scăpat din ghearele morţii, dar care nu crede că mai scapă la următorul atac, goli încărcătorul în tot ce mişcă.
           Oamenii alergau cu ochii măriţi de spaimă, parcă atârnând din orbite, cu trupul încordat, aşteptând următoarea bubuitură, ce îi putea rupe în bucăţi, romanul primi o lovitură direct în moalele capului şi după câteva secunde de convulsii, asemănătoare unui bolnav de epilepsie, îşi dădu duhul.
            Pământul parcă se năruia sub picioare, goana asta nebună după adăpost îi spărgea plămânii lui Alex. Încercă să intre în contact cu coechipierii lui, dar simţi numai creiere împietrite de groază. Parcă ar fi fost nişte condamnaţi la moarte cu un minut înaintea execuţiei. Intră pe autostrada informaţională însă îl întâmpinară numai suflete sleite şi blocaje iremediabile.
          Inamicii trăgeau cu înverşunare, tâmplele pulsau, de parcă ar fi fost lovite repetat de un bang sonic, tirul artileriei se înteţea, auzindu-se din ce în ce mai aproape. Îi venea să-şi smulgă bocancii năclăiţi de noroiul râpei, ca să poată alerga mai repede. Disperarea tuturor îi invadă mintea ca o grindină de pe Callysto, în sezonul ploilor, cu bucăţi imense ce cântăreau câteva kilograme. Peste toată autostrada bătea un cumplit fior al morţii, Alex rătăcea ca într-un labirint pietrificat de groază.
          Intră ca un bolid în mintea fiecăruia şi sparse rând pe rând blocajele. Îl făcu pe un iordanian să viseze la mâncarea de acasă. Pe masă era o ‘’maglouba’’ din care se servea cu îndemânare. Legumele fierte cu peşte înăbuşit cu orez îi încântau simţurile. Intră o femeie şi îi aduse şi un “musakhan”. Băiatul de 19 ani se înfipse cu o foame de lup şi în bolul ăsta cu carne de pui, ceapă, ulei de măsline şi seminţe de pin. Alex răsuflă uşurat, reuşi să-l scoată din teama absolut terifiantă în care îl aruncase războiul. Acum erau doi şi aveau mai mulţi sorţi de izbândă.
          Navigară împreună spre următoarea victimă, încercând să o scoată la suprafaţă din oceanul de smoală, din care se afundase cu bună ştiinţă. Evreul îşi privea tatăl aprinzând cele nouă lumânări ale sfeşnicului sfânt Minorah. Era sărbătoarea de Hanukkah şi familia se reunise în jurul mesei, să-şi spună rugăciunile: prima către Dumnezeu, conducătorul lumii pentru că le păzeşte sănătatea, a doua pentru că le dăruieşte lumina de Hanukkah şi a treia pentru ajutorul dat înaintaşilor care eliberaseră Templul din Ierusalim. Copiii pri-miră bănuţi, dulciuri, alune şi nuci. Se înfruptau din clătitele cu cartofi numite ‘’latkes’’ cu compot, gem de mere sau smântână şi râdeau fericiţi. Îşi terminaseră treaba aici, era timpul să treacă mai departe.
         Ajunseră în creierul romanului şi scoaseră la iveală un Crăciun, cu brad imens, într-o curte, cu zăpadă de jumătate de metru. O femeie deschise poarta şi lăsă un grup de copii să cânte colinda ‘’Scoala gazdă din pătuţ’’. Băieţii erau rumeni în obraji de la frigul de afară. Purtau opinci, iţari, sumane, mijlocul era încins cu brâu de lână. Peste cămaşă aveau un cojocel de blană. Fetele purtau o cămaşă brodată, pieptar înflorat şi fuste de lână. În casă mirosea a sarmale şi mămăligă, în cuptor se cocea un cozonac. Copiii primiră nuci şi colaci şi apoi plecară mai departe cu săniile trase de cai.
          Francezul se urcă în turnul Eiffel ca să admire artificiile. Apoi o luă pe malul Senei, plimbându-se mană în mână cu iubita lui  cu ochi imenşi albaştri. Atmosfera era boemă: terase mici cu flori, gasconi îmbrăcaţi ca la începutul secolului XX care îţi cântau la masă când îţi aduceau clătitele, actori dansând pe stradă şi studenţi la artă, încercând să-i convingă pe cei doi îndrăgostiţi să le cumpere tablourile. Fata ceru să meargă la DisneyLand să vadă personajele de desene animate, să se plimbe în montagnerusse şi să ajungă în zbor în lumea lui Peter Pan.
            Fiecare incursiune mentală făcea războiul să dispară. Mitralierele îşi încetară tirul asurzitor, obuzele se transformară în artificii de Anul Nou şi câmpul bătăliei fu înlocuit de o poiană cu flori. Simularea se opri. Trecuse cu brio primul examen

                                                                      ...
            - Bună dimineaţa, studenţi, bine aţi venit la examenul de inginerie aerospaţială! O să vă prezentaţi proiectele în ordine alfabetică.
            Primul era un android cu un creier pozitronic la fel de dezvoltat ca al unui om. Denumit Astro, androidul se apropie de biroul profesorului şi spuse:
            - Puteţi să mă întrebaţi orice din toate domeniile.
            - Bine, zise profesorul, să începem: cum arată un motor toroidal, ce aplicaţii tehnologice din ingineria aerospaţială putem folosi în medicină şi tot aşa.
             Întrebările primiră nişte răspunsuri atât de corecte şi detaliate încât profesorul rămase pe gânduri.
            - Şi asta nu e tot, spuse studentul mândru de realizarea lui. A evoluat în jumătate de an atât de mult, încât a reuşit să facă singur un proiect: un accelerator de particule. Reproduce momentul Big Bang-ului, l-am testat în laborator cu permisiunea decanului. Nu e fantastic? Am creat o inteligenţă artificială capabilă să-şi updateze softul.
             - Într-adevăr, e remarcabil, dar şi periculos. Dacă scapă de sub control?
             - Nu are autonomie decât doisprezece ore. Fără o sursă de energie se opreşte când i se descarcă bateriile.
             - Bravo, felicitări, ai luat nota maximă. Următorul proiect!
             Pe rând, studenţii aduseră în atenţia profesorului: o grădină cu plante comestibile, care controlau fenomenele atmosferice dintr-un laborator; o maşină capabilă să utilizeze radiaţiile nocive ale deşertului  pe post de combustibil şi un replicator de materie organică. Aparatul reproducea cu fidelitate ţesuturi umane, ficatul, inima, orice organ intern necesar transplantului. Nanoroboţii se comportau ca nişte furnici într-un muşuroi, transmiteau informaţia şi se apucau de lucru. Încetul cu încetul sub privirele consternate ale profesorului de la o simplă celulă, într-o singură oră, se obţinea o inimă nouă, sănătoasă, gata să fie donată unui bolnav de cardiopatie ischemică. Ce rost mai avea tratamentul medicamentos într-o astfel de situaţie?
             Dar cel mai tare, îi uimi pe toţi proiectul lui Alexander, pentru a cărui demon-straţie merseră în deşert. Nava spaţială era destul de încăpătoare pentru toţi cei cincizeci de studenţi, corpul profesoral, câţiva militari şi decanul, venit special pentru acest eveni-ment. Profesorul de inginerie aerospaţială începuse să se foiască pe scaun. Trebuia să fie ceva extraordinar, dacă însuşi şeful lui se deplasase până aici.
             Alexander introduse stick-ul de memorie în calculatorul navei, se conectă mental împreună cu cinci colegi şi dădu drumul la acceleratorul neuronal. Toţi fură învăluiţi într-o lumină albă şi simţiră scaunele trepidând. Nava se scutură din toate încheieturile, meta-lul părea că se va topi în secunda următoare. Studenţii începuseră să se agite speriaţi. Ce mai era şi asta?
             Profesorii se întrebau unii pe alţii, dacă ştia vreunul despre ce era vorba. Când toţi primiră invariabil acelaşi răspuns negativ se întoarseră furioşi spre decan. Acesta îl arată pe generalul Martinson în dreapta lui Alex, gata să preia controlul navei, în caz că situaţia scăpa de sub control. Se liniştiră întrucâtva, dar tensiunea se mai simţea în aer.
Lumina orbitoare creştea în intensitate, costumele de astronaut se încingeau de la radiaţiile solare, totul începuse să semene a glumă proastă, n-avea nimeni de gând să oprească experimentul ăsta, chiar nu mai avea niciunul nicio picătură de raţiune? Feţele studenţilor erau învăluite într-o aură albastră Culoarea trecu prin tot spectrul curcubeului. Trepidaţia devenise insuportabilă, podeaua navei parcă se curbă, aplatizând vehi-culul şi ocupanţii lui. Nimic nu părea să aibă sens. Imagini fantomatice se prelingeau pe carlinga pilotului, soldaţi din al doilea război mondial, avione germane, bombardând cerul cenuşiu, un dirijabil plutind deasupra unei păduri ecuatoriale, cavaleri în armuri stralucitoare, întrecându-se într-un turnir, oameni primitivi dansând în jurul focului, dinozauri scoţând răgete inumane, care-ţi îngheţau sangele-n vine, materia primordială explodând într-un Big Bang asurzitor şi apoi tăcere. O linişte nepământeană, ireală se aşternu peste pasagerii navei. Priveau uluiţi galaxia îndepărtată profilându-se prin hublourile navei. Calea Lactee se îndepărta cu fiecare secundă. Vânturi solare, supernove, quasari şi planete se puteau vedea acum cu ochiul liber, într-o simfonie de culori.
          - Asta este puterea minţii umane domnilor,” Freedom for the Human Mind” este prima navă spaţială pilotată cu ajutorul gândurilor omeneşti, spuse plin de emfază generalul.
  Toţi se treziră ca dintr-un vis. Nu le venea să creadă.Se dezmeticiră încetul cu încetul. Priveau la spaţiul imens din jurul lor şi nu mai aveau grai.Li se părea că e o halucinaţie, o proiecţie, o iluzie virtuală, dar planetele de diferite culori şi mărimi orbitau sub ochii lor. Izbucniră într-un ropot de aplauze. Părea că nimic nu mai stă în calea explorării şi colonizării spaţiului, dar se înşelaseră. Discuţiile aprinse despre proiectul lui Alex, fură întrerupte brutal de o voce guturală:
             - Identificaţi-vă, aţi violat spaţiul aerian al reptilienilor. Dacă nu aterizaţi imediat veţi fi exterminaţi.
            Aşteptau toţi cu sufletul la gură să li se spună că e o replică dintr-un film prost, dar rafala de la tunul cu laser, trasă la doar un metru distanţă de fuzelajul navei, îi convinse că totul era cumplit de real. Collin, Alex şi ceilalţi mentalişti de pe navă, încercară să ducă vehiculul înapoi pe Ganymede, dar o forţă mentală infinit mai mare îi împiedica. Nu aveau încotro, trebuia să se predea înainte să fie distruşi.

                                                                ...

            - Stăpâne Sifu, putem începe?
- Să văd ce mi-ai adus de data asta Poku!
            Sifu era un reptilian de doi metri acoperit cu o platoşă de solzi. Picioarele de dino-zaur erau pline de muşchi. Corpul era o combinaţie de verde, maroniu şi kaki. Deschise gura de crocodil cu dinţi puternici, ascuţiţi ca fierăstrăul şi sâsâi:
            - Să înceapă jocurile!
            - Mulţimea vă aplaudă stăpâne, poate îmi măriţi şi mie procentul din profit doar cu câteva monede măcar?
            - Poku, ţi-am oferit deja un loc de frunte în palatul meu, nu-ţi forţa norocul!
            În tribune, reptilienii băteau din cozi, fericiţi. Sala de jocuri plutea la doi kilometri deasupra solului mâlos. Avea dimensiunea unui stadion de fotbal şi tribune circulare. O reptilă grasă trecu printre rânduri strigând:
            - Peşte proaspăt, doar trei monede bucata!
            - Aruncă şi mie un păstrăv frumoaso! zise un reptilian obez şi o pipăi pe coadă.
            - Ţine-ţi labele acasă Kiko, că iar o încasezi.
            - Gata puicuţo, am înţeles! rânji Kiko cu toţi cei 50 de dinţi.
            - Hei, Nabala, da şi mie nişte aripioare de rechin!
            - Cum să nu Bopu, pentru tine tot ce-i mai bun! îi făcu ea cu ochiul.
            - Păstrează restul şi ia-ţi ceva frumos iubito! răspunse Bopu.
            - Hei, iubiţeilor, daţi-vă la o parte că nu văd.
- Nici n-ai ce, sunt doar nişte amărâţi de oameni de pe Ganymede, numai piele şi os, vai de mama lor, o să-i termine Spintecătorul într-o clipă!
- Că bine zici!
Alex se trezi faţă în faţă cu un leu. Animalul răgea înfiorător cu toate cele patru guri. Alex se concentră şi-n mână îi apăru o puşcă. Detunătura se auzi până departe. Blana leului rămase întinsă pe jos ca un covor dintr-o colibă africană.
            Mulţimea urla înnebunită:
            - Aduce-ţi-l pe luptătorul de pe Paralia!
- Da, să vină Spintecătorul!
Un munte de om intră în arenă. Mulţimea îl întâmpină cu urale, scandând:
- Spintecătorul! Spintecătorul!
Muşchii supradimensionaţi străluceau în soarele roşiatic, dându-i o alură terifian-tă. Avea o fustă romană, din zale şi piele, iar pieptul, dezgolit, gemea de cicatrici. În mâna stângă, ţinea un scut metalic, iar în dreapta o sabie din titan. Părea indestructibil. Reptilianul Poku, îl ţintui pe Alex cu privirea şi rânji:
- Acum să te văd!
Alex îşi imagină diferite arme de foc, dar nicuna nu se materializă. Spintecătorul lovi, trântindu-l într-o baltă de noroi, plină de şerpi veninoşi. Alex le reteză pe rând cape-tele, folosindu-se de cuţitul apărut, ca prin minune, în mâna dreaptă. Reuşi să iasă din mocirlă şi îşi imagină o sabie. Corpul îi fu acoperit, dintr-o dată, cu o armură aurie şi în mana stângă se materializă un scut. Lovitura puternică a inamicului rezonă în creierul lui Alex. Săbiile se încrucişară cu zgomot metalic. Adversarul gâfâia de la efort, Alex, mai agil i se strecură printre picioare şi-i înfipse cuţitul în burtă. Spintecătorul îşi linse sângele, satisfacut şi urlă. Muşchii erau tari ca oţelul, nimic nu-l putea zdruncina. Îl apucă pe Alex cu un singur braţ, şi-l trimise în zidul de beton. Concentrarea mentală îl ajută să nu simtă durerea. Reptilienii strigau euforici, să-l ucidă mai repede. Începuseră să se plicitisească şi răgetele lor răzbăteau până-n arenă, ca vuietul unei furtuni.
Alex îşi adună toată energia mentală, de care dispunea, şi-o trimise cu toată forţa spre Spintecător. Acesta se luă cu mâinile, de unul din capete, şi scoase nişte urlete animalice. Durerea îl făcu să se dea cu ţeasta de peretele de beton până leşină.
- Ridică-te, omoară-l, e doar un nenorocit de pe Ganymede! răcneau în delir reptilenii din tribune.
- Da, termină-l, e doar un sfrijit de om!
Namila se ridică, în uralele frenetice ale mulţimii. Puse mâna pe sabie, o ridică ameninţător, deasupra celui de-al doilea cap rămas întreg, se pregăti să lovească fulgeră-tor, dar începu să ameţească. Făcu doi paşi spre flancul drept al arenei, scoase un ultim strigăt, ca un şef de trib, înainte să pornească la atac, şi apoi, creierul îi explodă, într-o cascadă scârboasă de sânge, carne şi aşchii desprinse din craniul făcut zdrenţe.
Reptilienii erau în delir:
- Da, asta da luptă, frate, super tare!
- Eşti celmai tare Poku, mai vrem!
- Aşa e ,Poku aduce numai războinici marfă!
- Po-ku! Po-ku! începu să scandeze mulţimea înnebunită.
- Ce spui stăpâne Sifu, îmi merit banii?
- Mai vedem, dacă săptămâna asta îmi creşte profitul cu 200% primeşti şi tu 20. Poku rânji satisfăcut. În curând o să fie cel mai bogat afacerist şi atunci o să cumpere voturile Consiliului Reptilian. Mai vedem noi cine o să fie stăpânul reptilienilor! Trebuia doar să mai aranjeze câteva jocuri şi avea puterea în mână.
  Următorul intră în arenă studentul japonez Ishiro. Aspectul arenei se schimbă. În stânga, un vulcan arunca lavă. Spectatorii începură să strige entuziasmaţi. În dreapta se profila o bilă aurie, cu diferite arme desenate pe ea.Se roti până-n mijlocul arenei acope-rită acum de dune de nisip, din care ieşeau scarabei imenşi, cu carapace verde lumines-centă. Arena se întunecă. Efectul vizual se accentuă, când reflectoarele se aprinseră doar într-un colţ. Lumina se muta dintr-o parte în alta, dezorientându-i pe luptători. Bila se deschise cu zgomot metalic, înfiorător,  şi din ea ieşiră bucăţi de carne: un picior cu gheare de vultur, doi ochi maronii, o coadă solzoasă şi un trunchi puternic. Părţile se îmbinară, formând un dragon. Cu un răget înspăimântător, făcu două bucăţi de carne să se lipească de trup. Dragonul se scutură şi bucăţile de carne se transformară în două aripi imense.
În mâna lui Ishiro, apăru un buzdugan cu ţepi otrăvitori, pe care începu să-l rotească ameninţător. Rîul de lavă aproape că-i arse picioarele. Sări în ultimul moment pe o stâncă şi se aplecă. Flăcările dragonului îi pârliră părul până la scalp, făcându-l să urle din toţi rărunchii. Ishiro făcu o tumbă şi o luă la fugă. Reuşi să se ascundă în spatele unei tufe, dar reptilianul Poku puse reflectoarele pe el, spre mulţumirea spectatorilor exprima-tă prin răgete, bătăi cu coada în scaunele tribunei şi ovaţii. Ishiro înlemni de groază dragonul îl lovi cu capul de pământ şi-l rostogoli până la poalele vulcanului.
Brazii de pe munte se transformară într-o valvătaie. Lava carboniza copacii, şi aceştia, începură să alunece spre poale. Ishiro urlă de durere, când o creangă în flăcări, îi atinse umărul.Se aruncă în lacul de mai jos, ca să stingă focul, însă respira greu, fumul, degajat de cenuşa vulcanului, îl înneca şi începuse să ameţească. Dragonul se îndrepta spre el, îi simţea respiraţia fierbinte şi se prefăcu mort. Mulţimea furioasă huidui, cerând un luptător mai bun. Deodată, Ishiro zvâcni şi ajunse dintr-o săritură pe spatele animalului Acesta se cabră, încercând să-l răstoarne, dar Ishiro se ţinu cu putere de unul din solzii pietrificaţi. Dragonul se scutură şi se rostogoli în aer. Ishiro atârna cu capul în jos, dar cu ultima picătură de energie, pe care ţi-o dă disperarea, reuşi să urce în spinarea animalului.
Dragonul încercă să-l arunce în lava vulcanului. Ishiro ridică buzduganul şi-l lovi cu putere în ochi. Animalul intră în vrie, prăbuşindu-se cu o bufnitură seacă pe dunele, din care ieşiră gândaci enormi, devorându-l în câteva minute. Ishiro ieşi epuizat din arenă, în aplauzele frenetice ale reptilienilor.

                                                                   ...

    Aşteptară să se înnopteze pentru că atunci energia acceleratorului neuronal era îndreptată spre scutul planetei. Îl făcură pe gardianul închisorii să se dea singur cu capul de zid; când simţea că nu mai suportă acesta fu de acord să le deschidă uşa temniţei.
            Alex alergă pe scările metalice şi ajunse în faţa unui palat. Volute imense, creneluri şi turnuri ascuţite, creau un contrast izbitor cu restul arhitecturii reptiliene, formată din peşteri, cocioabe de lut şi bucăţi de piatră, aşezate unele peste altele într-un dreptunghi strâmb. Intră în palat şi spre surprinderea lui descoperi o fortăreaţă superteh-nologizată. Alarma se declanşase şi nu avea foarte mult timp.Se baza pe coechipierii lui, antrenaţi să ucidă în atâtea simulări. Spera doar să nu se piardă cu firea, să nu mai poată distinge linia fină dintre fantezie şi realitate.
             Găsi un portal interdimensional, dar nu putea să-l folosească, pentru că era păzit de un mentalist, la fel de bun ca şi el. Acesta îl simţi, şi îl atrase pe autostrada lui informaţională.  Se trezi legat cu lanţuri de o stâncă. Un vultur imens se repezi cu ciocul, încercând să-i sfârtece inima, dar Alex îl transformă într-o bucată arzândă, care se prăbuşi cu zgomot sec pe un platou. Peisajul se schimbă. Era pe o mare cu valuri de zeci de metri ce izbeau cu putere o navă feniciană. Văzu o gorgonă deschizându-şi aripile şi auzi un ţipăt ascuţit. Creatura plană, înfigându-şi ghearele în pânzele galerei. Corabia lovea valurile cu giganticul pinten percutor. Unul din fenicieni încercă să-i zdrobească oasele gorgonei cu vâsla, dar ea îi crăpă ţeasta cu uşurinţă, dintr-o singură lovitură, dată cu ciocul metalic direct în moalele capului.
            Vâslaşii încercau să îndrepte corabia în direcţia opusă furtunii. Izbiturile ciocului în flancurile galerei, îl azvârliră pe Alex cât colo. Sunetul scos de loviturile gorgonei, reverberau, ca o carafă de aramă, rostogolită pe un drum pietruit. Cântecul vâslaşilor îl urmau pe cel al talgerelor de bronz, cu care unul din fenicieni, încerca să menţină ritmul cadenţat al vâslelor.
            Alex puse mâna pe un arc şi trase în creatura înaripată, golind întreaga tolbă. Săgeţile zburau razant, pe deasupra gorgonei, fără să reuşească să o răpună. Corabia era una de război, cu două rânduri de vâsle suprapuse, şi Alex găsi multe arme, cu care încercă să scape de monştri, dar alţii continuau să iasă din apă. Ţestoase imense, ca jadul, rupeau cu dinţii, bucăţi din lemnul vâslelor. Creaturi înfiorătoare se urcară pe catarg: cioc de vultur, picioare de reptilă, cu gheare de juma de metru, corp de lup şi un cap de leu care răgea. Alex apucă o sabie şi lovi picioarele monstrului, înainte ca acesta să-l sfârtece în bucăţi. Ghearele îi rupseră hainele şi apoi creatura căzu în apa verzuie, urlând.
           Furtuna şuiera, fulgere brăzdau cerul, monştri cu capete de leu şi braţe imense de caracatiţă, făceau ravagii printre fenicieni. Cadavre spintecate pluteau pe mare, cerul înroşit tuna, totul era cuprins de haos. Un preot împingea în gura muribunzilor, câte un bănuţ şi-i arunca în mare, cântând o litanie, adresată zeilor nemuritori. Catargele tros-neau şi corabia îl zdruncină pe Alex atât de tare încât îşi vărsă maţele peste bord. Marea devenise galbenă, de la o rafală de nisip, pe care vântul o aducea de undeva din deşert. Oamenii urlau, acoperindu-şi ochii. Îngrozit, preotul invoca mila divinităţii.Se apropiau de o vâltoare, un zgomot cavernos sfâşia cerul şi pe puntea corăbiei, începu să plouă cu cenuşă, în răcnetele deznădăjduite ale vâslaşilor. Aceştia îşi blestemau soarta şi-i cereau înnebuniţi căpitanului, să arunce o parte din comorile furate, ca să îndrepte mânia zeilor asupra altor corăbii.
           Din valuri ieşi o fată brunetă, îmbrăcată într-un costum de piele neagră, care îi scotea în evidenţă trupul perfect. Ochii negri străluceau ca focul, pluti deasupra apei şi din săculeţul de piele, prins la brâu, ieşiră pietre dreptunghiulare, ca la jocul de mahjong cu diferite inscripţii într-o limbă ciudată. Bruneta se roti deasupra valurilor, în vârtejul purpuriu al runelor. Pletele electrizate se răsfiraseră, ca un evantai, şi pe umeri avea o mantie transparentă, ce se umfla în vântul şuierător. Furtuna se opri şi fata levită pe puntea corabiei.
         - Eu sunt Kira, zise ea cu o voce calmă. Ce cauţi în lumea noastră, străinule?
         - Vreau doar să ajung acasă, răspunse Alex. Apa îi şiroia în păr şi hainele i se lipiseră de trup, sfâşiate din loc în loc de ghearele monştrilor.
         - Dacă vrei să pleci de aici, trebuie să ajungi la marginea multiversului.
         - Ce vrei să spui? întrebă Alex intrigat.
          - Înainte să vină pe planeta noastră reptilienii, trolii şi devoratorii, aici era un loc paşnic.
          - Planeta voastră?
          - Ascalonia, ce n-ai auzit de ea? Cândva avea jungle şi fluvii, copaci de toate soiurile şi toţi trăiau în pace. Când au venit reptilienii, zeii ne-au pedepsit, transformând planeta într-un deşert de cristal. Vânturi imense au dat naştere uraganelor şi de aceea a trebuit să ne retragem în marginea de est a planetei, acolo unde este multiversul. Noi suntem fiinţele magice, cele care urmează să se înalţe, viitorii iluminaţi, care menţin echilibrul dintre toate forţele universului.De aici poţi ajunge în orice colţ al galaxiei.
         Kira îi scană mintea şi spuse: eşti un mentalist de pe Ganymede şi nava ta a fost adusă aici cu forţa de accelerator. N-ai venit aici să ne cucereşti teritoriile, aşa că am să te ajut. Ţine-te bine de mine, zise ea în final şi zbură.
          Ajunseră la castel.Pe treptele reci de piatră erau înşiruiţi gardienii. Kira scoase runele şi dintr-o dată împietriră. Timpul se oprise în loc şi Alex putu să treacă printre ei. La etajul superior, observară studenţii şi profesorii lui Alex. Aceştia reuşiseră să imobilizeze reptilienii, în timp ce Collin ţinea un cuţit la gâtul lui Sifu. Subalternul său, Poku, cu o grimasă îngrozită pe faţă, încerca să spele putina. Kira şi Alex îi urcară pe toţi prietenii de pe Ganymede la bordul navei.
          - Acum trebuie să vă scot din unda mentalistă, altfel n-o să ajungeţi niciodată la marginea multiversului. E singura modalitate de a pleca de aici.
          - Şi tu de ce mai stai dacă reptilienii ţi-au distrus lumea şi i-au înrobit pe ai tăi?
          - E datoria mea să-mi apăr oamenii. Într-o zi vom prelua din nou puterea, dar nu azi, reptilienii şi trolii sunt prea mulţi ca să îi putem învinge. Ia-te după harta asta şi du-i pe ai tăi acasă, adăugă ea, implantându-i un cip holografic în mâna dreaptă.
          - Îţi mulţumesc, Kira, dar cu tine cum rămâne? Nu poţi să ne scoţi din unda mentalistă fără să porneşti timpul, şi când vei face asta, sigur vei ajunge în arena aia oribilă.
          - Alex o să mă descurc, sunt o magiciană, dar tu ai o datorie faţă de oamenii pe care i-ai târât până aici, dă-i drumul de aici, salvează-i.
           Alex se urcă la bord şi timpul începu să curgă normal.
           - Ce dracu s-a întâmplat, Poku? urlă reptilianul.
           - Nu ştiu stăpâne, Sifu. Se pare că avem o problemă gravă, completă el explicaţia arătând-o cu laba dreaptă pe Kira levitând.
           - Ce caută o magiciană la mine în palat?
           - Eu v-am spus să-i exterminăm cu ajutorul trolilor, dar n-aţi vrut să vă aliaţi cu alte creaturi, de teamă că trebuie să împărţiţi puterea.
           - Taci, neghiobule şi pune mâna pe ea!
           - Şi acum, o să le arăt eu acestor reptile scârboase, ale cui sunt pământurile de pe Ascalonia! scrâşni Kira din dinţi.
                                                           ...

Alex îl lăsase pe Collin să piloteze nava, el trebuia să se concentreze ca să formeze împreună ca ceilalţi mentalişti un scut de protecţie. N-ar fi folosit la nimic împotriva undei mentaliste, dar putea măcar să-i scape de alte pericole, din partea celorlalţi locuitori de pe planetă. Şi cum nu ştiau ce puteri extraordinare aveau trolii şi distrugătorii, era mai bine să fie precauţi.
             Collin pluti pe cerul verzui. O ceaţă deasă îi învălui nava. Atmosfera devenea tensionată din nou. Calculatorul indica o concentraţie mare de silicu. Acceleratorul neuronal îl conectă pe Alex la atmosfera din afara navei. Simţea aburi otrăvitori şi se întrebă ce mai era de data asta. Un păcănit înfundat sparse liniştea. O corabie imensă apăru în faţa lor . Babordul avea un craniu gălbui, din care ieşeau viermi cu gurile hulpave, întinzându-se şi adulmecând aerul. Era în totalitate metalică şi se putea camufla uşor în ceaţa deasă. Gurile tunurilor se zăreau prin găurile aflate la babord. După steagul arborat, erau piraţii cerului .Collin armă torpilele şi trase. Nava nu păţi nimic. Se camuflă şi apăru deasupra lor. Collin trase încă o salvă, dar din nou armele nu avură niciun efect. Oare ce se întâmpla?
              - Cred că au un scut de protecţie. Împotriva lor se poate lupta numai cu puterea gândurilor, zise Alex.
              - Păi atunci, răspunse Collin, concentraţi-vă, trebuie să ajungem la marginea multiversului. Să ne grăbim, se pare că în universul ăsta armele convenţionale sunt inutile şi nici ei nu sunt prea încântaţi de contactul cu o altă civilizaţie.
               Alex şi prietenii săi se gândiră la un aruncător de flăcări dar nu se materializă. Nu mai înţelegea nimic.
               - Trebuie să foloseşti un sceptru cu cristale, se auzi o voce feminină.
               - Kira? Cum ai reuşit să scapi?
                - Ţi-am zis să nu-ţi faci probleme, nu erau chiar aşa de mulţi şi eu sunt o magiciană puternică!
                - Şi ce –i aia sceptru cu cristale?
                - Asta! zise ea arogantă. Sceptrul era din lemn de abanos iar în vârf avea un cristal magic, care prinse viaţă, când fata rosti o incantaţie. Lumina orbitoare albastră se disipă într-o cascadă de raze. Un tunet biciui aerul şi o explozie imensă trimise corabia piraţilor într-o altă dimensiune.
               - Kira, de ce nu pot deplasa nava cu puterea gândului?
               - Aici eşti pe tărâmul magic teleportarea şi levitaţia se fac doar prin vrăji.
               - Dar când eram în arenă cum puteam?
               - Arena era sub un dom plutitor, conectat la acceleratorul neuronal, furat de Sifu de pe Andromeda.
              - Dar credeam că pe Andromeda sunt cei mai puternici mentalişti, cum au reuşit reptilienii să fure accceleratorul?
              - Cei de pe Andromeda n-au nicio putere fără maşinăria aia idioată.
              - Dar voi cum puteţi crea iluzii dacă n-aveţi accelerator?
              - Noi suntem la nivelul penultim de iluminare. Folosim magia neagră.
               - Şi ăsta nu e un lucru rău?
               - Depinde în ce scopuri o foloseşti.
              - Atunci de ce nu încerci să-ţi recapeţi teritoriul cu ajutorul ei?
     -Taci, simt că se apropie cineva.
              - Cum îţi dai seama, eu nu simt prezenţa niciunui creier.
              - Asta pentru că devoratorii nu au aşa ceva.
              - Păianjeni zburători gigantici, negri şi scârboşi trecură prin faţa navei.Se lipiră de fuzelaj şi scoaseră colţi metalici, cu care începură să găurească nava. Collin făcu manevre evazive, încercând să evite roiul de insecte. Kira se conectă la mintea lui Alex.
             - Ai putea să m-ajuţi şi tu puţin! îl certă ea.
             - Cum? Eu n-am puteri magice!
           - Lasă-mă să intru adânc în cortex, sau ţi-e teamă să nu aflu vreun secret întunecat?
            - Nu ştiu nimic despre magie, dacă îmi explodează cutia craniană?
            - Relaxează-te, pune mâna pe sceptru şi rosteşte incantaţia după mine. Alex încercă dar fără sorţi de izbândă.
            - Alex, trebuie să laşi energia cristalului să te cuprindă. Nu-ţi mai bloca creierul, dacă aş fi vrut să te omor, nu m-aş fi întors să te ajut .
             - Şi mă rog de unde ai ştiut tu unde sunt?
             - Am o întreagă reţea de informatori în spaţiu, doar sunt regina lor, şi acum concentrează-te!
            Simţurile sinestezice ale lui Alex crescură în intensitate, până începu să vadă cu ochiul minţii, peştera din care fusese scos cristalul. Mintea Kirei era moale şi catifelată, intră din ce în ce mai adânc şi găsi istoria poporului său. Muriseră mulţi încercând să scape de reptilieni, printre care, şi familia Kirei. Reuşi să găsească o dragoste imensă pentru fraţii ei şi îi înţelese durerea. Acum erau o singură entitate. Puseră amândoi mâna pe sceptru şi traseră. Bangul sonic distruse păianjenii. Zumzetul lor scăzu în intensitate, până nu se mai auzi nimic.
             Plutiră în linişte până la marginea multiversului. Aici fură întâmpinaţi de miros de paie arse, fum şi cadavre.
            - Trolii! strigă Kira, arătând în jos, la satul devastat.
            Alex văzu nişte namile de patru metri, cu un singur ochi în frunte, colţi de elefant şi picioare de dinozaur cu gheare ascuţite, sub forma unor cuţite. Braţele musculoase se terminau cu degete groase, ca nişte lopeţi. Din ţestele hidoase, ieşeau coarne triunghiulare Platoşa de fier mirosea îngrozitor a transpiraţie, metal încins şi balegă de vită. Kira îi strânse pe toţi magicienii şi începu o luptă crâncenă. Oasele trolilor scrâşneau, un picior de magician zbură, împroşcând cu sânge toată valea. Sfere energetice se ridicau în aer, contopindu-se într-o minge imensă de foc.                                                                           Trolii înaintau, câştigând teren cu fiecare minut. Un magician bătrân, cu plete albe şi mantie strălucitoare, lovi cu o suliţă, bătută cu nestemate, corpul imens al unui trol. Pieptul monstrului se transformă într-o jerbă de flăcări roşiatice. Bâtele trolilor loveau în toate părţile, săbiile se încrucişau, zăngănind, colibele ardeau. O ţeastă, cu ochii verzi şi părul mov, zbură prin aer şi lovi nava. Fumul negru acoperea cerul înstelat. Luna eclipsa soarele verzui şi în câteva minute bezna cuprinse tot teritoriul. Trolii alergau dezorientaţi dar reuşiră totuşi să formeze un zid din trupurile lor. Vrăji excruciatus răsunau, produ-cand dureri inimaginabile. Creaturile se zvârcoleau pe jos urlând, dar altele veneau în urma lor dinspre pădurea deasă, aflată la câţiva kilometri depărtare. Kira şi Alex îşi uneau forţele, fără să reuşească exterminarea trolilor. Baghetele zvâcneau în aer, trimiţând fluxuri de energie care distrugeau aura atacatorior Alex crea şerpi anconda de 25 de metri, care se încolăceau pe gatul trolilor încercând să-i sufoce.
             Kira preschimbă iarba în limbi otrăvitoare, ridică în eter rămăşiţele carbonizate ale colibelor, transformându-le în proiectile ucigătoare. Guri imense de balauri scuipau flăcări şi smoală încinsă, peste ţestele chele de trol. Scarabei albaştri se urcau pe trupurile monştrilor, cleştii lor lăsând în urmă răni sângerânde. Pielea trolilor însă se dovedi prea tare, ca să fie penetrată în profunzime. Şi atunci Kira apelă diperată la înţeleptul Galfor. Bătrânul desfăcu un pergament vechi şi rosti o incantaţie. Părul său alb sclipea în beznă, formând în jurul său un nimb strălucitor. Aura creştea văzând cu ochii, trecând prin toate culorile curcubeului Intensitatea luminii învăluia dealul, într-o explozie orbi-toare care-ţi zdrobea cu o presiune extraordinară fiecare neuron din creier.                           Trolii începuseră să se dea cu capetele de pământ. Unii deschideau gurile uriaşe, cu dinţi ascuţiţi şi înghiţeau cantităţi imense de apă din fântâna satului. Alţii smulgeau bucăţi de lemn din biserică şi se scărpinau în ureche, crezând că aşa vor slăbi menghina, care le storcea capetele. Rezistenţa lor la durere se dovedi una extraordinară, pentru că se ridicară din nou, continuând masacrul.                                                                                         Un elemental luă cele patru elemente foc, pământ, aer apă şi în combinaţie cu necromantul, maestrul iluziior şi al viselolr, ridicară un trol în vârtejul unui uragan. Pământul se cutremură, crăpăturile se transformară într-o prăpastie fără fund, unde-şi găsiră sfârşitul câţiva troli. Totuşi alţii reuşiră să scape, cocoţându-se pe stânci, se urcară înapoi pe marginea prăpastiei şi se năpustiră asupra magicienilor. Talismanul de la gâtul unei magiciene radia o lumină roşie fosforescentă. Avea forma unei piramide încastrate într-un cerc. În mijlocul piramidei se afla un ochi, a cărui pleoapă se dechise, împrăştiind raze letale. Un trol fu lovit prima dată în inimă şi apoi se dezechilibră, căzând cu o bufnitură peste o colibă în flăcări. Urletul lui înfiorător cuprinse tot satul. Ceilalţi troli deveniră şi mai furioşi. Răcneau şi se băteau cu pumnii imenşi în piept şi năvăliră asupra magicienilor cu şi mai multă forţă.Se aruncară asupra elementalului, pe care îl sfâşiară în bucăţi, şi apoi, îl împărţiră între ei. O mână atârna din gura scârboasă a unui trol. Balele i se scurgeau vâscoase, pe bărbia aspră cu ţepi metalici. Un picior se topi în măselele altei creaturi hulpave, ţeasta fu zdrobită cu un scrâşnet infiorător de dinţii îngălbeniţi ai celui de al treilea trol, care participa la festin mârâind ameninţător, când un al patrulea încerca să-i fure prada din gură.
Kira, deznădăjduită, se teleportă pe nava lui Alex. Era plină de sânge, avea părul ars şi hainele sfâşiate. Ochii îi erau ieşiţi din orbite şi abia mai respira.
            - Ai făcut tot ce ai putut, Alex. Sunt prea mulţi, e inutil.
            - Vino cu noi Kira.
            - Aş muri pe drum, rănile mele sunt prea grave. Dar neamul meu va supravieţui datorită ţie, zise ea şi-i ntinse o cutie de metal.
            - Ce-i asta?
             - ADN-ul nostru, amintirile, istoria, tot ce înseamnă civilizaţia magicienilor, e în cipurile astea. Când ajungi pe Ganymede, poţi folosi secvenţa noastră ADN ca să faci clone tururor celor care au murit azi aici .Promite-mi că aşa o să faci, nu o să laşi poporul meu să fie exterminat pentru vecie.
            - Îţi promit Kira, zise Alex şi o sărută.
- Acum, plecaţi de aici. Fixează în minte imaginea planetei tale şi teleportează-te înainte să se închidă marginea multliversului. Grăbeşte-te, dacă nu vrei să rămâi în dime-nsiunea asta spaţio-temporală pentru totdeauna.
          Nava trecu prin toate perioadele universului, de la apariţia supei primordiale, până la războiul biologic, şi în final, ajunse pe orbita planetei Ganymede. Aterizară pe spaţio-portul ‘Generalul Atkinson” şi intrară în zona de carantină. Când ieşiră, Collin şi Alex chemară un taxi să-i ducă acasă. Androidul care conducea hovercraftul îi întrebă:
          - Unde să vă duc, domnilor?
           - Strada New York nr14.
           - Aceasta este o adresă inexistentă. Trebuie să specificaţi o stradă reală altfel nu pot porni vehiculul.
           Collin porni cipul implantat în mâna lui Alex. O hartă tridimensională holografică scăldă vehiculul într-o lumină galbenă. Un punct roşu indică unde se află casa lui Collin.După un drum de 20 de minute androidul opri vehiculul:                                             -Am ajuns, domnule.
           Collin plăti, îl scoase pe braţe pe Alex, care adormise extenuat şi deschise poarta cu piciorul. Camerele de filmat transmiseră un semnal subliminal androidului de pază. Acesta se proţăpi în faţa lui Collin:
           - Încălcaţi o proprietate privată, domnule. Dacă nu părăsiţi zona, imediat, mă forţaţi să vă imobilizez până la sosirea poliţistului de proximitate.                                           - Sunt generalul Collin Martinson, această casă îmi aparţine.
            - Generalul Collin Martinson a murit acum 20 de ani, toată lumea ştie asta. I s-au făcut şi funeralii naţionale.
            Collin rămase cu gura căscată. Cum era posibil? Puterea gândului să fie mai mare decat cea a luminii? Cum depăşiseră 300.000km/s. fără să îşi dea seama? Deci teoria relativităţii a lui Einstein era încă valabilă, în ciuda convingerii oamenilor de ştiinţă că fusese depăşită de noile descoperiri.
            - Doamna Martinson e acasă? întrebă el, cu speranţă în glas.
            - Aici nu locuieşte nicio familie Martinson, domnule.
             - Dar cine stă aici?
             - Îmi pare rău este o informaţie strict confidenţială. Domnule, o să vă rog să plecaţi acum.
            - Acum 20 de ani aici locuia soţia mea, Sarah Martinson. Ştiţi unde o pot găsi?
            - Nu domnule, o să vă rog să plecaţi acum, repetă androidul.
            - Robot tâmpit, se enervă Collin, accesează-ţi memoria şi află unde locuieşte. Doar ai o bază de date cu toţi foştii proprietari, nu?
            - Informaţiile nu pot fi accesate decât de guvern.
            - Dar eu fac parte din guvern! se răsti Collin, exasperat. Scanează-mi cipul şi o să te convingi, zise el, întinzându-i degetul arătător de la mâna stângă.
            Androidul se execută. În creierul lui pozitronic se desfăşurau cu repeziciune, toate informaţiile referitoare la Collin: nume, prenume, data şi locul naşterii, adresa, nr. de asigurare medicală, gradul militar.
              - Domnule, nu ştiu de unde aţi furat cipul ăsta, dar nu poate să vă aparţină. Generalul Martinson a decedat în data de...
            - Android idiot, cum aş putea să arăt la fel ca el şi să port un cip identic, doar ştii că cipurile de identificare sunt unice, nu pot fi falsificate.
  - Informaţie eronată, domnule. Înfăţişarea dvs putea fi modificată prin chirurgie estetică.Ca să nu mai zic că falsificarea cipurilor este una din cele mai comune infracţiuni
            - Şi atunci cum identificaţi oamenii?
            - Prin ADN, domnule.
            - Bine, atunci ia o mostră şi analizeaz-o, să te convingi, că sunt cel care pretind.
            - Îmi pare rău, domnule, pentru asta va trebui să chemaţi un android medical. În plus, trebuie să aveţi un nr.de asigurare medicală valabil.Al dvs, a expirat de acum 15 ani. Noile cipuri arată starea de sănătate a pacientului, dacă suferă de vreo boală cronică şi ce tratament urmează în prezent. Se pare, că  poliţistul va trebui să vă amendeze, pentru că nu v-aţi schimbat cipul. Vă sugerez, ca data viitoare, când luaţi un cip de la second-hand să nu va mai încredeţi în toţi escrocii.
             - Ascultă, robot nenorocit, sunt cel mai bun mentalist, dacă n-aş avea nicun cod moral ţi-aş topi circuitele alea pozitronice cât ai zice peşte!
             - Nu vă sfătuiesc să faceţi asta, domnule, aţi declanşa alarma conectată la secţia de poliţie.
             - Ce? îşi ieşi Collin din minţi.
             - Ca măsură de securitate, împotriva mentalistior de pe Andromeda, generalul David Atkinson...
             - Cine?, nu se putu abţine Collin.
              - Ştiţi doar, nepotul generalului Atkinson, desigur.
             Collin se dezmetici dintr-odată:
             - Bunicul lui mai trăieşte?
             - Da, domnule.
             - Fă-mi legătura cu el.
            - Domnule?
            - Vreau să vorbesc cu el, mă cunoaşte şi o să-ţi confirme că sunt generalul Martinson.
            - Sunteţi convins că asta vreţi să fac, domnule?
             - Ce vrei să spui, doar n-am nevoie de asigurare medicală nouă şi pentru o simplă conversaţie cu un fost coleg din flota spaţială!
             - Domnule, amiralul Christopher Atkinson e internat la Spitalul de Boli Psihiatrice. A suferit un atac cerebral în timpul războiului cu mentaliştii.
              Collin se albi. În ce lume bolnavă intrase? Simţea că-i fuge pământul de sub picioare. Genunchii i se înmuiară. Alex alunecă din mainile lui şi se întinse cât era de lung pe gazonul tuns la milimetru.
            - Domnule, vă simţiţi bine? Doriţi să cer permisiunea proprietarilor să vă aduc o saltea electrică pe care să vă întindeţi? Poate aveţi frisoane, suferiţi de vreo boală şi aveţi la dvs pastilele necesare tratamentului?!
  -Astro, ce se-ntâmplă? Ce caută băiatul ăsta pe iarba mea? Şi cine e bărbatul brunet? îl întrebă pe android proprietara nervoasă.
  Vocea femeii îl făcu pe Collin să-şi recapete culoarea în obraji:
- Doamnă, daţi-mi voie să vă explic. Acest om pretinde că e generalul Collin Martinson, despre care toată lumea ştie că a murit acum 20 de ani în misiunea...
  -Collin? rămase ea cu gura căscată. Dar cum? Mi-au spus că ai dispărut cu nava si nu te-ai mai întors. Te-am înmormântat acum 20 de ani!
- Şi ce-ai pus în sicriu Sarah, brăţările noastre de pe luna lui Oberon?
-Poftim? bâgui Sarah. Numai Collin ştia de suvenirurile cumpărate în excursia de pe Oberon.
- Şi el e fiul tău, mai ştii? zise Collin arătând în direcţia lui Alex.
- Doamnă, s-ar putea să fie un escroc. Nu are analizele făcute de 15  ani, nr. de asigurare nu e în baza medicală, până la analiza ADN-ului nu putem fi siguri...
-Taci, Astro, cheamă-l pe Michael afară.
- Dar, doamnă, e vorba de siguranţa dvs. personală şi... începu androidul.
  -Astro, fă ce ţi-am spus dacă nu vrei să te trimit la dezmembrat şi să-mi iau unul din modelele alea noi.
-Da, doamnă, se conformă androidul, cum doriţi.
  -Sarah?
- Da, Collin.
- De ce mi-a spus Astro că nu mai locuieşti aici?
- Ca să mă protejeze.
- Cum adică?
- După ce ai dispărut cu nava, oamenii te-au incriminat, că ne-ai lăsat la mâna mentaliştilor de pe Andromeda. Dacă nu era Atkinson, cred că mulţimea aia de nevrotici, ne-ar fi ucis, fără nicio milă. Chiar aşa, unde ai fost în tot timpul ăsta, Collin?
  -Nu m-ai crede dacă ţi-aş spune.
  -Ăsta-i un clişeu de film hollywoodian. Cred că merit mai mult de atâta. Cred că merit să-mi spui adevărul, după cât am suferit din cauza ta, ticălosule! izbucni Sarah în plâns.
  -Îmi pare rău, Sarah. Ştii că nu ţi-aş face niciun rău, hai să mergem înăuntru. Acum, că m-am întors acasă, avem tot timpul din lume, ca să stăm de vorbă.
- O, Collin, mi-ai lipsit atât de mult, am crezut că te-am pierdut pentru totdeauna! zise Sarah, sărutându-l cu disperare.

...

Sala Consiliului Planetar devenise neîncăpătoare, pentru sutele de militari, oameni de ştiinţă, preşedinţi şi consilieri, veniţi la întrunire. Tensiunea plutea în aer. Oamenii se foiau pe scaune, îşi aranjau a mia oară dosarele şi aşteptau nerăbdători, să-şi spună punc-tul de vedere.Generalul David Atkinson luă cuvântul:
  - În urma descoperirilor făcute de generalul Collin Martinson şi echipa lui de la Colegiul Spaţial, realizăm la ce pericole suntem expuşi din partea altor civilizaţii. Este clar că nu putem rămâne izolaţi la nesfârşit de restul galaxiei. Trebuie să ne apăram de tunul laser şi de tehnologia mentaliştilor.
- Aveţi dreptate domnule general, fu de acord amiralul Nicholas Grange. Mai ales că portalul interdimensional de la marginea multiversului, păstrează amprenta energetică a tuturor navelor care trec prin el. Nu m-ar mira ca peste zece ani să ne trezim cu reptilie-nii plutind pe orbita lui Ganymede.
- Depinde cât de rapide sunt navele lor, interveni Collin. N-am avut posibilitatea să le testăm. În schimb suntem siguri că au tunuri cu laser.
- Avem un câmp de forţă în stadiu de testare. Mai trebuie să construim prototipul, zise fizicianul Comănescu.
- Şi pe ce principiu funcţionează? îl întrebă maiorul Watson.
- Are trei straturi. Primul strat este constituit dintr-o reţea de raze laser, care acţio-nează, ca un grilaj. Dacă inamicii trag cu bombe nucleare, razele laser le transformă ime-diat în reziduuri spaţiale.Al doilea strat e format din fibre de nanotuburi de carbon. Cei 50 de atomi, care intră în componenţa fiecărui nanotub, dau naştere unui nanosac. Şi chiar dacă, duşmanul penetrează şi acest strat, mai rămâne întreg al treilea, realizat din material fotocromatic. Acesta are proprietatea de a se înnegri. Odată cu schimbarea culorii, razele laserului sunt respinse, exact ca cele ultraviolete, când intră în contact cu lentilele unor ochelari de soare.
- Mai avem de discutat problema magicienilor, zise Collin. Nu putem să-i aducem la viaţă, fără să punem în balanţă toate argumentele pro şi contra. Aştept propuneri din partea microbiologilor, geneticienilor, sociologilor, practic a tuturor oamenilor implicaţi în procesul de clonare şi de integrare socială.
- Domnule general, luă cuvântul geneticianul Giacomo Trieste, problema este foarte delicată. Vorbim despre un ADN necunoscut. Înţeleg că, biologic, magicienii sunt tot o specie de homo sapiens, dar puterile lor nu seamănă cu nicuna, din cele ale formelor de viaţă cunoscute. Nu ştim ce impact va avea clonarea lor asupra societăţii noastre.
- Colegul meu are dreptate, îl susţinu doctorul Abdul Hamdi. Creând nişte fiinţe din ADN-ul magicienilor, riscăm să ne trezim cu o generaţie superioară, imposibil de controlat.
- E vorba de clone, care au amintirile unor adulţi, nu numai bagajul lor genetic.  N-am mai făcut niciodată aşa ceva. Pot să iasă nişte copii superdotaţi sau nişte monştri. Nu cunoaştem efectele negative asupra creierului.Una e să ai un cip în cap cu o informa-ţie limitată, introdus abia după ce, dezvoltarea normală neuronală a copilului, a ajuns la un anumit stadiu, şi alta e să îl implantăm din timpul sarcinii, îşi încheie pledoaria neurochirurgul Jean DeLouise.
- Nici măcar nu ştim, dacă ei se nasc cu puterile magice, sau li se dezvoltă mai târziu, cum e cazul abilităţilor telepatice, la copiii noştri, plusă genticianul chinez.
- Domnilor, interveni Collin, trebuie să ne gândim şi la implicaţiile etice. E vorba de supravieţuirea unei rase.
  -Corect, mai ales, că un succes ne-ar deschide nişte oportunităţi imense, se auzi vocea amiralului. Ştiu că acum gândesc ca un militar şi savanţii cred că noi suntem cauza tuturor războaielor. Dar nişte soldaţi cu capacităţi paranormale, mai bune decât cele exis-tente, ne-ar ajuta să evităm dezastrul petrecut în războiul cu mentaliştii. Gândiţi-vă la câţi oameni au fost nevoiţi să se sacrifice, pentru a salva planeta. Unul din ei a fost tatăl meu. Nu vreau să devin melodramatic, sau să-i jignesc pe oamenii de ştiinţă, minimalizând contribuţia lor la câştigarea războiului, însă cei care au salvat planeta, în final, am fost tot noi. Şi din păcate, sunt multe specii, dornice să pună mâna pe resursele naturale de pe Ganymede. Ştiu că pacea ar fi soluţia ideală, însă nu avem nicio garanţie, că ea va dura la nesfârşit. Trebuie să fim gata să ne apărăm.
  -E un risc imens pe care ni-l asumăm, domnule amiral, nu se lăsă intimidat italianul.
- Ştiţi că nu există război fără vicitme, domnule Trieste, îi luă Collin apărarea amiralului.
- Dvs. nu ar trebui să luaţi cuvântul! Ne-aţi părăsit când ne-a fost mai greu şi din cauza proiectului iniţiat de fiul dvs. am ajuns în situaţia asta, se răsti italianul.
- Domnule Trieste, interveni maiorul Watson, se pare că ori aţi uitat, ori eraţi prea tânăr, să vă amintiţi, ce rol important a jucat generalul Martinson în obţinerea planetei Ganymede, când Marte a fost lovit, de asteroidul Armaghedon.
- Asta nu-i dă dreptul să ne pună pe toţi în pericol! răcni Trieste gata să explodeze într-o cascadă de invective.
- Domnule doctor, zise maiorul, vorbim aici de exterminarea, cu bună ştiinţă, a unei rase întregi! Şi acuzaţia dvs împotriva generalului Martinson, oricum nu se susţine, pentru că, pericole exterioare au existat întotdeauna. Nu putem să ne ascundem ca struţul, cu capul în nisip, aşteptând să scăpăm printr-o minune, de o eventuală invazie. Trebuie să conştientizăm la timp, ce ne aşteaptă  şi să găsim varianta optimă pentru rezolvarea orică-rei probleme. Negarea nu e soluţie, cum nu e nici găsirea unui ţap ispăşitor.
  -Aşa e, se băgă expertul în problemele mediului, Maiko Lin. Din cauza neglijenţei am ajuns la distrugera stratului de ozon şi la încălzirea globală. Toţi au negat existenţa problemeor, sau le-au minimalizat importanţa. Efectele pe termen lung însă, au fost mult mai nocive decât ne aşteptam. Sau aţi uitat de topirea calotei glaciare din 2020? Atunci a fost un moment crucial, dacă nu s-ar fi intervenit la timp, am fi fost înghiţiţi de un tsunami de dimensiuni colosale.
- Nu-i nevoie să ne ţineţi lecţii de istorie, doamnă Maiko, zise Abdul.
- Ba eu cred că da, din moment ce repetăm aceleaşi greşeli.
-Şi, mă rog, cum o să ajute la salvarea mediului, clonarea unor forme de viaţă superioare? replică arabul, sarcastic.
  -Nu e o altă formă de viaţă, ci o altă rasă, se băgă şi biologul Carson.
- Ce sens are, să ne certăm, pentru o simplă diferenţa de nuanţă?
  -Domnilor, să nu ne abatem de la subiectul discuţiei. Eu propun să fertilizăm pentru început doar zece embrioni, să vedem ce iese. Poate nici nu sunt viabili, dacă-i implantăm în uterul unor mame, cu bagaj genetic diferit.
  - Asta-i o prostie, bineînţeles că sunt viabili, doar clonarea umană se face deja din 2009 şi noi suntem în 2150, nu aşa se pune problema! izbucni Abdul.
- Dar cum? replică arogant, Carson.
- Cum îi vom integra pe aceşti copii, social şi familial, ca să nu mai zic de conduita morală, interveni sociologul, Kate Cooper. Trebuie să facem legi noi, special pentru ei.
- Şi cine le va aplica, dacă ei vor deveni mai puternici decât noi? Cum veţi opri un magician, să îngheţe timpul, sau să arunce o vrajă excruciatus, fără poliţişti cu capacităţi paranormale? Sau îi aducem la viaţă, şi când scapă de sub control, îi exterminăm? Veni replica dură a lui Carson.
- Dacă totul merge bine, în timp, şi copiii noştri vor avea aceleaşi puteri prin inginerie genetică, interveni Collin.
- De unde ştiţi, că propria noastră creaţie nu ne va omorî?
  -Haideţi, domnule Vasilievici, spuse amiralul Atkinson, dintotdeauna, ideile noi au fost întâmpinate cu teamă şi reluctanţă. Dacă toţi oamenii, ar fi gândit ca dvs., acum  n-aţi fi fost printre noi, sau aţi uitat, că nanotehnologia v-a oferit o inimă nouă? Altfel, ar fi trebuit să aşteptaţi un donator compatibil, la nesfârşit. Accidentele rutiere nu au mai avut loc de cincizeci de ani, traficul cu organe omeneşti a fost eradicat din 2030, cine credeţi că s-ar fi sacrificat pentru dvs?! Dacă n-ar fi fost clonarea terapeutică, acum n-am mai fi avut această conversaţie!
  -Domnule amiral, puteţi garanta, că noua dvs rasă va fi capabilă, să ne apere îm-potriva trolilor sau a reptilienilor? Parcă din cauza acestor monştri au fost ucişi magicie-nii, nu? rămase Vasilievici ferm pe poziţie.
- Vom încerca să le dezvoltăm şi capacităţi telepatice.
- De fapt, interveni Collin în favoarea amiralului, sunt mai multe specii de magici-eni: elementalii se folosesc de cele patru elemente: foc, pământ, aer, apă; necromanţii crează iluzii, practic un fel de realitate virtuală, şi călugării invocă spiritele cu ajutorul manuscriselor, runelor şi vrăjilor.
-Un motiv în plus să ne fie teamă că ne vor invada planeta, zise italianul.
- Aşa aţi crezut şi când am făcut primul android care putea să se upgradeze sin-gur. Şi de fapt, niciunul nu a reuşit să depăşească inteligenţa umană, răspunse amiralul
-Nu încă! răcni Trieste, inflexibil. Dar mai târziu...
             Implicaţia funestă a vorbelor lui rămase plutind în aer. Un bărbat intră în sală şi-i şopti ceva lui Collin, întinzându-i un fax. Collin luă cuvântul cu o mină gravă:
            - Domnilor, se pare că Rezistenţa ne-a luat-o înainte. Tocmai am primit un comu-nicat că oamenii lor au furat o mostră de ADN acum o oră. N-avem încotro, trebuie să demarăm proiectul.
            - Şi oamenii de pază unde erau? răcni Vasilievici. Asta e doar o manevră de-a voastră de-a americanilor, ca să ne forţaţi mâna!
            - Domnule Vasilievici, se apără Collin, nu puteţi face afirmaţii nefondate.
            - Nefondate pe naiba! explodă rusul. Cum vă explicaţi că o mână de rebeli a reuşit să pătrundă în locul cel mai bine păzit de pe planetă?
           - Probabil au avut un om infiltrat în interior, pentru că paza nu a fost compromisă. Unul din angajaţi a scos o mostră din laborator, sub pretextul că e un medicament experi-mental, pentru boala incurabilă a fiului său. Ştiţi că la Institutul de Genetică se testează şi astfel de medicamente.
            - Parcă toate bolile fuseseră eradicate! nu se lăsă rusul impresionat.
            - În urma războiului cu mentaliştii au apărut foarte multe boli neuropsihice doctore, interveni neurochirurgul francez.
          - Şi nimeni n-a controlat ce era în valiză? întrebă rusul, cu aerul omului care nu se lasă prostit cu una cu două.
          - Credeţi că un militar poate deosebi o substanţă de alta? Ce aţi fi vrut, să-i facă analiza chimică în ghereta de paznic?
           - Ca de obicei, armata a creat o problemă, şi acum aşteaptă ca noi s-o rezolvăm! continuă el cu incriminările.
           - Exageraţi, domnule Vasilievici.
           - Ba deloc! Voi americanii aţi deschis intodeauna cutia Pandorei şi când s-a îngroşat gluma, aţi dat vina pe ruşi!
           - Domnule doctor, războiul rece s-a încheiat demult. Afirmaţiile dvs sunt hazardate. Vă sugerez să vă abţineţi, dacă nu vreţi să suportaţi consecinţele, interveni amiralul în discuţia aprinsă.
          - Mă ameninţaţi? răcni rusul, rănit în mândria lui de şef lal institutului.
          - Este nevoie? Sau înţelegeţi că problema siguranţei planetare este mai presus de orgoliul dvs personal? Din structurile de conducere fac parte şi compatrioţii dvs, dacă nu mă-nşel, ca să nu mai spun că în laborator jumătate dintre angajaţi sunt ruşi, poate chiar unul din ei a sustras mostra!
  - Minciuni sfruntate!
- Afirmaţia mea este la fel de hazardată ca a dvs, nu se lăsă amiralul mai prejos. Sau dacă e rostită de un rus, capătă brusc atributul unei legi constituţionale? Chiar şi astea se mai schimbă, în funcţie de necesităţile statului. Să înţeleg că dvs, aveţi drept de veto, doar pentru că acum mai mult de o sută de ani URSS-ul controla jumătate de glob?!
- Domnilor, interveni Collin, haideţi să rezolvăm această criză pe cale paşnică. Răul a fost făcut deja. N-are sens să aruncăm vina unii pe alţii. Ce propuneţi?
- Răspunsul este clar, domnule Martinson, luă cuvântul un colonel japonez. În mâinile Rezistenţei magicienii sunt o armă redutabilă. Trebuie să găsim o modalitate de a ne apăra.
            - Nu putem decât să creăm propria noastră armă, fu de acord Collin.
- Asta aţi şi vrut, ticăloşilor, spuse rusul. Invocaţi siguranţa planetară ca să obţi-neţi cooperarea tuturor. Sau mai nou n-aveţi bani pentru cercetare şi vreţi să vă sponsori-zeze marea naţiune rusă pe care aţi îngenuncheat-o cu spionajul vostru economic.
- Vă rog să părăsiţi sala, domnule Vasilievici. E clar că nu doriţi să ne ajutaţi, interveni amiralul, sătul de aroganţa rusului.
- Foarte bine, îmi dau demisia, să vedem cum o să vă descurcaţi fără mine,îşi ieşi din minţi Vasilievici.
- Domnule doctor, ştim ce importantă este poziţia dvs. în cadrul institutului de cercetări, dar asta nu înseamnă că trebuie să faceţi abuz de putere, zise japonezul.
- Uite cine vorbea! V-aţi aliat cu americanii şi aţi folosit tehnologia japoneză în scopuri militare. Şi acum îndrăzniţi să-mi ţineţi mie discursuri moralizatoare?
La un semn discret al amiralului, rusul fu escortat în afara clădirii. Strigătele lui se auziră reverberand pe holurile de marmură, din ce în ce mai îndepărtate până se stinseră cu totul. Atmosfera devenise irespirabilă. Feţele tuturor exprimau revoltă faţă de felul în care fusese tratat doctorul.
- Vă daţi seama că aţi încălcat dreptul democratic la liberă exprimare? nu se putu abţine să nu remarce Tomaşenko.
- Înţeleg că doctorul este şeful dvs. direct, dar o astfel de atitudine nu duce la nimic bun, se disculpă amiralul Grange.
- Nu puteţi să ne trataţi ca pe nişte cârpe şi apoi să aveţi pretenţia să vă folosiţi de inteligenţa noastră ca să scăpăm dintr-o situaţie creată tot de voi, americanii!
- Domnule Tomaşenko asta este realitatea. Aveţi o soluţie mai bună? Nu se lăsă intimidat amiralul Nicholas Grange.
O linişte apăsătoare se lasă peste sală:
- Aşa credeam şi eu!
- Aştept rezultate din partea voastră, tovarăşi! izbucni generalul Tupolev într-o tiradă exacerbată. Să le arătăm de ce  este capabilă marea naţiune rusă.
- Domnule general nu transformaţi această reuniune la nivel înalt într-o fanfaro-nadă politică avem probleme mult mai stresante acum!
- Într-o zi o să-mi plăteşti amirale! scrâşni rusul. Marea Rusie o să renască şi atunci o să vedem cine dă ordinele! continuă el în drum spre ieşire.
Uşa se trânti cu zgomot în urma lui. Atmosfera încinsă întinsese la maxim nervii tuturor:
-Dacă nu mai are nimeni nimic de adăugat... încercă amiralul să încheie reuniunea
- Am eu nişte întrebări domnule amiral, interveni sociologul Kate Cooper. Unde vom creşte aceşti copii şi cine va avea grijă de ei? E clar că nici un părinte nu va fi de acord ca vreun magician să înveţe la aceeaşi şcoală cu copilul lui şi apoi vom folosi babysitteri androizi sau vom oferi tutela copiilor, celor care îi vor naşte, adică mamelor surogat?
- Să nu ne pripim. Mai întâi să vedem cum evoluează lucrurile. Sigur că specia-liştii în pedagogie şi psihologie vor veni cu propuneri. Deocamdată e prea devreme să ne pronunţăm în această privinţă, răspunse generalul Collin.
- Dar chiar dvs. aţi fost de acord că trebuie să luăm în calcul toate posibilităţile şi să rezolvăm din faşă orice problemă survenită ca să nu ajungem la un dezastru biologic, social chiar şi politic. Vă daţi seama că dacă experimentul scapă de sub control tot noi americanii vom fi puşi la zid de opinia publică?
- Şi ce sugeraţi?
- Propunerea mea este să creăm creşe, grădiniţe, spitale, un adevărat oraş, special pentru aceşti copii, până reuşim să le controlăm puterile.
- Dar asta înseamnă să-i izolaţi social, sări ca ars psihologul Marcovici.
- Vreţi să riscaţi siguranţa copiilor noştri, doctore? se arata americanca oripilată de o astfel de perspectivă.
- Dacă nu-i integrăm social de la bun început, îşi continuă Marcovici discursul, o să creăm o problemă şi mai mare decât avem acum. Izolându-i, le vom transmite oame-nilor o teamă iraţională, care se poate transforma în xenofobie şi ştim cu toţii la ce duce asta. Vreţi să ajungem la un război intern? Asta ne-ar slăbi forţele împotriva pericolului galactic.
- Dar vulnerabilitatea umană în fata magicienilor, asta n-o luaţi în calcul?Până la venirea trolilor vom fi controlaţi de aceşti copii, insistă Kate.
- Dacă aveau astfel de intenţii, interveni Collin, ne omorau pe planeta lor, în loc să ne ajute să ajungem acasă.
- Asta pentru că nu eraţi în război cu ei pentru vreun teritoriu sau resurse naturale, ripostă un militar francez.
- Haideţi să fim serioşi, nu avem o problemă teritorială pe Ganymede. Până şi deşertul poate fi populat, e de ajuns să construim domuri împotriva radiaţiilor. Şi creşterea demografică anuală nu este atât de mare încât să nu mai avem loc pentru încă o rasă, cred că oamenii au evoluat destul în ultima sută de ani ca să accepte diferenţele.
- Înseamnă că aţi uitat reluctanţa, chiar ura aş putea spune cu care au fost întâmpinaţi la început oamenii modificaţi genetic şi telepaţii. Ce vă face să credeţi că acum o să fie altfel?
- Dar până la urmă au fost integraţi social, copiii mei sunt dovada vie a acestui fapt incontestabil, nu-şi schimbă Collin poziţia.
- Generale dacă totul merge prost, mâinile dvs. vor fi mânjite cu sângele a mii de oameni nevinovaţi, explodă Kate.
- Să nu devenim paranoici doamnă Cooper.
- Propunerea mea, zise Marcovici, este să implantăm zece embrioni fecundaţi unor femei sterile. Dorinţa de a avea urmaşi le va face să-i protejeze pe copii mai bine decât o poate face orice lege.
- Dar le condamnaţi să trăiască în fiecare zi un coşmar, îşi continua Kate tirada.
- Ce vreţi să spuneţi cu asta? nu se lăsă Marcovici. Că e un dezastru să ai grijă de un copil diferit?
- Societatea le va ostraciza pe aceste femei, domnule doctor.
- Asta depinde doar de poziţia pe care o va adopta guvernul.
- Să fim realişti, guvernul nu poate schimba prejudecăţile oamenilor. Teama de necunoscut nu e o tumoră, o extirpăm în sala de operaţii şi gata, a doua zi totul e roz şi cu happy -ending ca în filmele de la Hollywood.
- Nici n-am spus aşa ceva, Cooper!
- Doamnă doctor Cooper, scrâşni Kate sătulă de misoginismul pe care i-l suporta lui Marcovici, când era chemată să prezinte raportul lunar, despre impactul social al fiecărui experiment genetic.
- Mă rog, să lăsăm lingvistica. E vorba de educarea maselor aşa cum am reuşit   să-i convingem pe oameni să-i suporte pe negri, asiatici şi evrei putem să-i facem să accepte şi această schimbare. Dacă i-am fi izolat pe mentalişti şi i-am fi persecutat credeţi că ar mai fi fost de acord să lupte împotriva celor de pe Andromeda?
- Poate că aveţi dreptate din punctul dvs. de vedere, dar eu rămân la părerea mea, că aceşti magicieni ar trebui folosiţi doar ca soldaţi în lupta galactică. Dacă îi ţinem sub control într-un loc special amenajat pentru ei, sub supravegherea strictă a savanţilor şi a militarilor nu ne vor crea probleme.
- Trebuie să le implantăm un program care să îi condiţioneze, să ne apere la fel ca legile robotice, propuse Marcovici.
- Asta-i imposibil, creierele lor nu au simplitatea softurilor pentru androizi. Şi apoi aţi încălca drepturile omului şi orice etică medicală. N-am spus că vreau să-i transformăm în maşini de ucis, ci doar să îi ţinem departe de copiii noştri.
- Doamnă Cooper când e vorba de supravieţuirea întregii specii umane compromisurile devin o necesitate, avu amiralul Nicholas Grange ultimul cuvânt.

...
- Am câştigat! Am caş-ti-gat! scanda băiatul blond, subţirel, ţopăind, pe canapeua transformată în trambulină.
Ţinea în mâna joystickul de la consola ‘’Playstation 4 Galactica’’ şi simţea o plăcere sadică să-şi enerveze sora mai mică, o brunetă cu ochii verzi, umflată ca un balon. Grăsimea îi atârna pe sub tricoul scurt până la buricul acoperit de un diamant strălucitor care îşi schimba culoarea în funcţie de reflexia luminii.
- Ai câştigat doar o prostie de joc! ţipă fata înciudată.
- Kira e o fraieră, a pierdut, ha! ha! nu se mai sătura fratele ei să o terorizeze.
- Kufu e un fricos şi un tocilar! replică fetiţa de zece ani cu lacrimi de furie în ochi.
- Nu sunt un tocilar, profesorii ăia sunt de vină! Ei îmi dau note mari pentru că sunt nişte fraieri! Intru în mintea lor şi cu o simplă vraja: pac! Iau zece fără să învăţ nimic.
- Aiurea, toceşti toată ziua, ca să nu mai zic că ţi-e frică să vii cu mine în deşert acolo unde e fisura! îl provocă Kira. Fricosul! Fri-co-sul! Strigă ea şi alergă în jurul canapelei. Toată lumea ştie că eşti un laş chiar dacă ai doişpe ani şi eşti băiat! continuă ea să-l provoace.
Kufu se încruntă şi scoase bagheta din dulap:
- Dacă nu taci îţi fac o vrajă să amuţeşti! Limba o să ţi se umfle ca un gogoşar, viermii o să-ţi iasă din ochi şi grăsimea aia de balenă o să-ţi explodeze în faţă.
- Kufu eşti un idiot! răspunse fata deloc impresionată. Nici măcar n-ai ajuns la nivelul doi şi vrei să te cred că poţi să faci o vrajă de amuţire, nu vrei să-mi zici şi că ai făcut un excruciatus?
- Kira ştii că n-avem să vorbim despre asta, dacă află tata ne omoară.
- Mentalistul ăla fraier de Alex nici nu e tatăl nostru, doar are grijă de noi pentru că aşa i-a ordonat guvernul.
- Hai nu mai face pe deşteapta, ştiu mai multe despre asta decât tine.
- Nu ştii nimic, eu sunt mai matură decât tine. Sunt clona renumitei magiciene Kira, cea care s-a luptat cu trolii şi într-o zi o să-mi fac un nou regat pe planeta Ascalonia! zise ea umflându-şi pelerina.
           - Ba ştiu că n-au putut să ne implanteze amintirile strămoşilor, nu mai juca rolul ăsta prostesc! izbucni Kufu.
- Pe vremuri trolii i-au omorât pe părinţii noştri şi au trimis ADN-ul lor pe planeta asta căcăcioasă, ca să asigure supravieţuirea speciei! continuă Kira pe un ton înfricoşător.
- Rahat, ai citit şi tu puţină istorie şi acum faci pe nebuna. Toată lumea ştie prostia asta, trebuie să vii cu ceva mai bun de atât ca să te cred.
- Trolii sunt creaturi monstruoase, cu zece guri şi şapte braţe de caracatiţă. Rasuflarea lor e mortală, ajunge la o distanţă de o sută de km şi conţine spori toxici.
-Kira, termină, trolii n-au decât o gură şi... glasul lui Kufu tremura, ochii i se măriseră de spaimă şi brusc începu să-şi agite bagheta ca pe un scut.
- Prostule, te-am păcălit iar, râse Kira de el şi se rostogoli pe jos ţinându-se cu amândouă mâinile de burtă.
- Balenă eşuată pe banchiză! îşi începu Kufu tirada. Te spun eu mamei, o să vezi atunci ce o să te pedepsească.
- De parcă te-ar crede, eşti doar un smiorcăit. O să râdă de tine şi eu n-o să păţesc nimic.
- Da? Lasă că-i spun eu că nu mai ţii regim! Să vedem ce-o să ţi facă dacă află că ai halit tot tortul de ciocolată!
- N-ai să îndrăzneşti! sclipiră ochii Kirei, plini de ură.
- Ba bine că nu!
- O să fac o vrajă şi o să te trimit direct prin fisură să te mănance un trol! Dinţii lui ca nişte roţi de metal arzând or să te...
- Kira! o admonestă mama, intrând pe uşă cu braţele pline de pungi cu mâncare.
- El m-a provocat! A trişat iar la joc!
- Ba nu, ea o e o fraieră care nu ştie să joace!
- Copii, terminaţi, dacă vreţi să mai primiţi ceva de Crăciun!
- Bună Alice, o salută Alexander, sărutând-o pe gât.
- Câh, ce scârbos, ziseră copiii la unison.
- Copii, v-aţi făcut temele? întrebă Alex, încruntându-se.
- O, nu, iar începe mentalistul ăsta! dădu Kira ochii peste cap.
- Domnişoară, n-ai voie să-i vorbeşti aşa tatălui tău! se enervă Alice.
- Nu e tatăl meu, nu am ADN-ul lui!
- Kira, atâta timp cât el te creşte...
-... da ştiu, trebuie să-l respect, bla, bla, pot să iau o bomboană?
- Kira, ştii că eşti la regim!
- Şi a mâncat un tort întreg acum trei ore, o pîrî Kufu.
- Kira, ai înnebunit? strigă Alice contrariată. Ce ai promis tu? Ştii câte credite plătesc pentru dieta asta şi tu ce faci?
- Da’ ce, şi eu sunt copil, nu e corect, numai Kufu are voie să mănânce dulciuri?!
- Iubito, ştiu că ţi-e greu, o luă Alex în braţe, legănând-o ca pe un bebeluş, dar este spre binele tău. Promiţi că o să fii cuminte?
- Numai dacă mă treci şi pe mine dincolo de fisură! plusă Kira.
- Să nu-mi spui că iar ai fost acolo, că o încasezi!
- Dar, tati, se pisăci Kira, Martin a zis că a văzut un cavaler, vreau şi eu să-l văd şi să mă ia de prinţesă, să mă ducă în castelul lui şi să...
- Kira, fisura temporală nu e o joacă! Şi cavalerul ăla a omorât un paznic.
- Şi ce, paznicul nu e decât un amărât de android!
- Domnişoară, ai întrecut măsura, drept pedeapsă, du-te şi spală vasele!
            - Dar asta-i treaba roboţilor!
            - Dacă nu termini cu escapadele astea periculoase în deşert, o să concediez toţi androizii şi o să faci tu treaba în locul lor!
- Oricum îi plăteşti prea mult pentru nişte curăţenie acolo.
- Kira!
- Mă rog, şi pentru pază şi tunsul ierbii, prostii din astea pe care le poate face oricine.
- Androizii au şi ei drepturi să ştii.
- Asta pentru că un dobitoc a dat o lege idioată, care ne pune pe noi, pe aceeaşi treaptă cu nişte maşinării!
-  Dacă încalci legea aia ajungi la puşcărie!
- Corecţie, mami, doar la centrul de reeducare, încă sunt minoră.
-Kira în stilul ăsta până la 14 ani, când o să fii majoră, o să ai un cazier mai lung decât al lui Jack Spintecătorul!
- Hai să văd, cine ar îndrăzni să mă dea pe mine, un om, pe mâna justiţiei, pentru un tâmpit de robot!
- Kira, interveni Alex, androizii au şi ei sentimente, nu sunt nişte simpli roboţi casnici.
- Robot, android, tot dracul ăla! Şi dacă sunt aşa deştepţi, că s-au upgradat singuri, până au ajuns să aibă sentimente, de ce fac numai treburi de rahat?
- Kira eşti o neghioabă, se aliă Kufu cu tatăl său, androizii lucrează în toate domeniile. Noi i-am angajat pe ăştia pentru că doar de ei avem nevoie.
- Nu zău, unde ai mai văzut tu android astronaut?
- Ei, şi tu acuma, nu vrei să-i băgăm şi în guvern?
- Păi ai zis toate domeniile, nu se lăsă Kira.
- Kira, hai să mă ajuţi să fac salată de legume, o chemă Alice în bucătărie.
- Dar mami, asta-i treaba androizilor, ştii că nu-mi place să mă murdăresc pe mâini, e scârbos.
- Kira, ce-o să faci când o să fii la casa ta şi o să se defecteze androidul bucătar?
- Păi parcă ziceai că sunt ca oamenii!
  -Am zis că au sentimente, nu că n-au părţi electronice, care se pot defecta.
- Ei vezi, sunt doar nişte maşinării.
- Care se repară singure, intereveni Alex în discuţie, luând o roşie din mâna lui Alice, şi muşcând din ea, continuă cu gura plină: şi în plus, învaţă într-un ritm de trei ori mai rapid decât un om, indiferent despre ce meserie vorbim.
- Alex, zise Alice oripilată, ce fel de maniere vor avea copiii, dacă tu te comporţi aşa în faţa lor? Şterge-ţi măcar sucul de pe bărbie, îi întinse ea un şerveţel, încruntându-se
- Miam, roşiile astea modificate genetic sunt delicioase! Vrei Kira, îi întinse el jumătatea rămasă.
- Tati, eşti scârbos, zău aşa, nici dacă era tort de ciocolată nu muşcam din bucata aia.
- Atunci înseamnă că asta trebuie să fac ca să te apuci în sfârşit de dietă, să încep toate mâncărurile, să las nişte bale...
- Alex, strigă Alice, eşti îngrozitor.
- Da dulceaţă, dar tu mă iubeşti oricum, nu-i aşa?
- Asta nu înseamnă că...
- O, nu, iar ne ţine mama o prelegere de-aia de doi km!
- Copii, treceţi imdiat la masă şi potoliţi-vă!                                                               - Mamă, asta-i mâncare de babalâci, începu Kira să se vaite, eu vreau slănină cu ceapă, friptura suculentă de porc, împănată frumos cu usturoi şi multe, multe dulciuri.
- Kira, nu mai  repeta ce ai citit tu în cărţile de poveşti, ca să te dai mare şi să mă înnebuneşti pe mine. Androidul medical ţi-a făcut analizele azi dimineaţă şi nu arătau deloc bine. Colesterol mărit la vârsta asta, unde vrei să ajungi?
  - Jur că într-o zi o să-i fac o vrajă excruciatus androidului ăluia tâmpit, din cauza lui viaţa mea e un calvar!

...

Bătrâna doamnă Lennon abia îşi mai tîra picioarele. Înjură în gând când papucii de pâslă i se agăţară în ciucurii covorului de lână şi se împiedică, lovindu-se la şoldul cu proteză de titaniu. Pensia ei nu era destul de mare, ca să-şi permită androizi pentru curăţe-nie. În consecinţă, gazonul arăta ca o junglă încâlcită, sufrageria era un talmeş-balmeş de nedescris şi bucătăria mirosea a mucegai.
Îşi aduse o cană de ceai şi se trânti în fotoliul şubred, transformat în balansoar de domnul Lennon, care murise acum cinci ani. Când fusese introdus mendicamentul anti-îmbătranire ea avea deja 80 de ani. Ăsta era motivul pentru care, puştii cartierului o stri-gau “hoaşcă împuţită” când ieşea la cumpărături, aruncau cu pietre în ea şi o blestemau în fel şi chip, până-i gonea poliţistul Benny.                                                     Harriet Lennon deschise televizorul. Era o vechitură cu plasmă, nu ca cele noi pe bază de impulsuri neuronale, doar te gândeai la ce program vrei să vezi şi televizorul ale-gea canalul. În plus, dacă aveai probleme cu inima şi filmul era prea violent, cipul com-puterului, implantat în televizor, selecta altă secvenţă, mai puţin dură încorporând-o în scenariul de bază. Avea peste un milion de secvenţe din care o luă pe cea care se potrivea profilului psihologic al telespectatorului. Harriet revăzu a mia oară “Pe aripile vântului”. Tocmai ajunsese la momentul sărutului dintre Clark Gable şi Vivian Leigh când auzi un zgomot în dormitor. Cineva îi devasta dulapul.
- Cine e acolo? zise ea, cu o voce răguşită.
- Taci din gură babo, dacă nu vrei s-o păţeşti. Ia zi, unde ţii biştarii?
             Bărbatul din faţa ei agita un pistol Webley-Fosbery45 automat din 1900. Era îmbrăcat într-un costum negru, încheiat la un singur rând, cămaşă albă şi cravata în dungi. Pălăria neagră avea boruri largi şi banderolă albă. În picioare purta pantofi negri de piele cu bot alb şi toc pătrat. Un trabuc atârna neglijent în colţul gurii, împrăştiind o aromă puternică.
- Tinere, nu ştiu ce cauţi, începu Harriet.
- Gura, hoaşcă! Spune unde-i banca în oraşul ăsta dacă nu vrei să-ţi iau maul.
- Sunt multe bănci pe acilea prin cartier.
- Unde, arată-mi, zise mafiotul şi o duse pe Harriet la fereastră.
- Uite acolo drept în faţă, îi arătă ea parcul.
- Îţi baţi joc de mine, scroafă bătrână?
- Nu ştiu ce vrei, începu să se vaite ea, tremurând.
- Unde-s banii?
- Care bani, nimeni nu mai foloseşte aşa ceva în ziua de azi!
- Dar ce folosiţi voi în oraşul ăsta, aur, argint, diamante?
- Asta, răspunse Harriet, arătându-i degetul de la mâna stângă în care avea implantat cipul cu credite.
- Nimeni nu mă ia pe mine peste picior, mamaie! se enervă mafiotul şi o lovi cu pistolul în gură.
Harriet apăsă un buton şi activă alarma conectată la secţia de poliţie. Peste zece minute aparu la uşa ei poliţistul Benny:
- Harriet! Deschide, sunt eu Ben.
- Mare greşeală, mamaie! scrâşni mafiotul şi o împuşcă în cap.
Detunătura îl făcu pe Benny să spargă uşa de la intrare. Norocul lui, că Harriet nu dorise să-şi schimbe vechea uşa de lemn, cu una metalică. Intră în camera întunecoasă şi se lovi de un fotoliu imens, blestemând în gând obsesia doamnei Lennon pentru antichi-tăţi. Aprinse lanternă fotonică şi aceasta împrăştie o lumină orbitoare. Ultimul lucru pe care îl văzu, fu un tânăr îmbrăcat într-un costum ciudat, îndreptând o armă veche spre el. Mafiotul ochi şi apoi trase cu sânge rece. Corpul lui Benny se prăbuşi cu o bufnitură seacă. Parchetul se umplu imediat de sânge. Lanterna se rostogoli cu zgomot pe podeaua de lemn, continuând să lumineze scena oribilă. Mafiotul mai trase un foc, să se asigure că poliţistul e mort, şi plecă în căutarea unei bănci pe care să o jefuiască. După ce găseşte depozitul de aur,se gandi el, o să se întoarcă înapoi prin gaura aia din deşert să-i aducă pe băieţi să-l ajute.

                                          ...
Peter Fletcher urmărea a treia oară videoconferinţa despre ultimele apariţii editoriale. Trebuia să-l concedieze pe idiotul de Andrew! Se credea mare şi tare cu diploma lui de la Harvard, dar nu fusese în stare să obţină copyright-ul pentru cea mai tare carte a anului, ‘’Amintiri de pe Ascalonia’’ de Ishiro Yagamuki. Era unul din studenţii care fusese prins de către reptilieni. Experienţa terifiantă se transformase în cel mai mare bestseller de pe Ganymede. Şi acum, şmecherul ăla de Anthony îi suflase succesul de sub nas.
Adevărul era că putea să rămână fără slujbă. Dacă nu găsea repede o modalitate să-l impresioneze pe şeful cel mare, o îmbulina. Poate ar trebui să se ducă la roşcata aia grasă, de la departamentul de marketing, să-i vândă ea un pont. Dar pentru asta trebuia să o scoată la restaurant şi ştia el ce se întâmplă dup-aia. N-a avea nici un chef să se culce cu umflata aia disperată să se mărite cu unul tânăr. ‘’O faci pentru cariera ta’’, sună o voce în mintea lui. Nu, nu putea să o facă, nici dacă ar fi ajuns să doarmă în căminul pentru oamenii străzi. Of, ba da, trebuia, altfel nu şi-ar mai fi putut permite să trăiască pe picior mare.
Tocmai când se hotărâse s-o sune, un răcnet înfiorător îi îngheţă sângele în vine. În faţa lui stătea o matahală cu o sabie în mână. Pe cap avea un coif cu două coarne ameninţătoare. Corpul musculos era acoperit cu un costum confecţionat din pielea unui animal şi pe umeri îi atârna o mantie de blană. Scutul rotund, ciocanul şi centura de piele, de care atârna un pumnal, întregeau imaginea războinicului.
- Pe Thor, urlă bărbatul, predă-te sau mori!
- Cine dracu eşti şi ce cauţi aici? se enervă Peter. Dacă e vreo glumă de-a lui Andrew, spune-i că oricum e concediat. Idiotul naibii, auzi ce i-a dat prin cap, să-i aducă un actor să-i facă o farsă tâmpită! O să-i arate el lui! O să-i implanteze cu noul soft nişte hartii în dosar, de n-o să-l mai angajeze nici cea mai amărâtă editură de pe Ganymede, ba nu, din univers!
- Vei ceda pământurile mănoase celui mai măreţ războinic care a existat vreodată, vikingul Olaf! urlă bărbatul impunător.
- Uite ce e, nu ştiu cât ţi-a promis Andrew ca să joci rolul ăsta de rahat, dar e un escroc, mai bine ia de aici nişte credite şi cară-te, zise el arătându-i mâna stângă.
- Unde ţi-e comoara, străinule?
- Eu, străin în propria mea casă? Şi despre ce comoară vorbeşti? Eşti drogat cumva? Pentru că poţi să-ţi chem un android medical să te ajute. Nu trebuie să-ţi fie ruşine, toţi avem şi perioade proaste, îmi aduc aminte când m-am despărţit de Kelly, frate, ce bunăciune era femeia asta, că am băut trei zile şi...
- Ajunge, scoate aurul şi nestematele ca să nu te ciopârţesc!
- Până aici! Nu ştiu ce ai păţit, probabil ţi s-a dereglat cipul, am auzit eu că voi actorii nu sunteţi prea normali, dar m-am săturat de şarada asta fără sens! Chem poliţia dacă nu pleci chiar acum!
Vikingul scoase un răcnet de luptă înfiorător şi-i tăie capul dintr-o singură lovitură de sabie, apoi sparse toată mobila până găsi o casetă cu bijuterii.
  -Slava ţie, Thor, duşmanul a fost înfrânt! O să-ţi aduc o jertfă să-ţi mulţumesc că m-ai călăuzit prin marginea întunecată, către acest ţinut bogat. În numele lui Thor chem străbunii zei şi zeiţe ce sălăşluiesc la picioarele marelui arbore Yggdrasil, susţinătorul universului! Fie ca acest ciocan, simbol al lui Thor, să reafirme imensa forţă şi putere a zeilor şi a neamului nostru! Consacru şi sfinţesc tatălui Odin acest loc de venerare!

...
- Sunteţi sigur, domnule Campbell? se auzi vocea plină de neîncredere.
- Fac meseria asta de 20 de ani, chiar vi se pare că-mi arde să fac glume proaste? replică nervos şeful secţiei.
- Şi câte crime aţi investigat până acum?
- Niciuna, tocmai de aia, e o situaţie fără precedent.
- Vă daţi seama ce o să se întâmple dacă e o minciună sfruntată?
- Stau chiar acum lângă cel de-al zecelea cadavru. Vă invit să-l duceţi dvs la morgă dacă nu mă credeţi, că eu unul m-am săturat. Eu mi-am făcut datoria să vă raportez, faceţi ce vreţi.
- Bine domnule Campbell o să trimitem pe cineva să se ocupe de asta. Dar dacă e cumva o farsă...
Billy Campbell închise telefonul:
- Nenorociţii dracului, izbucni el, ce-şi închipuie că-s vreun gherţoi pus pe glume?
- Şefule, calmează-te văd ei cu ce s-au procopsit când or veni aici, încercă să-l liniştească ajutorul lui, Arnold.
- Şi la voi nemţii tot aşa e cu birocraţia?
- Şefule, pereţii au urechi, răspunse Arnold arătându-i camera de filmat din tavan.
- Avem un criminal în serie, în libertate, şi tu vrei să-mi pese de ce spune nu ştiu ce conţopist, când primeşte înregistrările la sfârşitul programului? Uite, ia asta, se enervă Billy, făcând un gest obscen cu degetul spre camera de filmat.
- Suflul exploziei proiectă uşa metalică direct în geamul biroului. Bucăţi de sticlă umplură într-o secundă camera, nimerindu-l pe Arnold în frunte. Acesta blestemă de mama focului şi scoase instinctiv pistolul.
- Şefule, avem un intrus, crezi că e criminalul?
- Arnold cheamă întăriri, se încruntă Billy.
- Şefule, eşti sigur să vrei să... adică după felul în care te-au repezit la telefon... ştiu şi eu, ezită Arnold.
- Arnold uită-te pe geam, sau mă rog, ce a mai rămas din el, răspunse Billy cu ochii ţintă afară pe stradă.
- Subalternul lui se zgâi ca un idiot, nevenindu-şi să-şi creadă ochilor. Prin spărtura făcută, se vedea un regiment întreg de soldaţi din al doilea război mondial.
- Sfânta Fecioară Maria! zise Arnold, sărutându-şi crucea de lemn de la gât, ăsta-i sfârşitul lumii!
- Nu fi idiot, cheamă întăriri că altfel nu mai ieşim vii de aici.
- Şefule, or fi poliţaii din districtul ăla de lângă deşert? Am auzit de la vărul meu Schubert că se întâmplă numai ciudăţenii pe acolo!
- Arnold, execută ordinul altfel te concediez, se enervă Campbell.
- Da şefule, am înţeles să trăiţi, dar dacă mă cred nebun?
- Termină cu tâmpeniile şi sună la sediul central. Nu ştiu cine sunt băieţii ăştia, dar e clar că n-au venit să bea o cafea cu noi.
- Şefule, se pare că ne-au întrerupt comunicaţiile.
- Ce? îşi ieşi Campbell din minţi. Şi doar le-am zis că am nevoie de echipament nou, dar ce mă ascultă cineva? Nu, cică m-a bătut soarele deşertului în cap, cică aici oricum nu se-ntâmplă niciodată nimic, cică n-au bani de aruncat pe apa sâmbetei, şi acum, ce dracu facem? îşi termină el pledoaria într-un urlet.
- Şefule, eu zic să spălăm putina.
  -E secţia mea de poliţie şi n-o să las pe nimeni să pună laba pe ea fără luptă! strigă Campbell, cu ochii ieşiţi din orbite.
- Şefule, sunt prea mulţi, chiar tu ai zis, se tângui Arnold.
-Băiete, zici că merge invenţia aia a ta?
- Acceleratorul neuronal?
- Cum dracu i-o zice. Încearcă să chemi pe cineva.
- Da şefule, ştiţi am auzit că ăia din guvern au de-acum 40 de ani unul d-ăsta, dar e de zece ori mai puternic şi poate să...
- Arnold băiete!
- Da, şefule?
- Foloseşte-ţi odată maşinăria aia idioată şi cheamă pe cineva!
Arnold îşi puse cordonul în mufa din creier şi se conectă.
  -Ce dracu faci, nu le spui să vină? răcni Campbell, peste un minut.
- Asta mă leagă direct la creierul oamenilor, şefule!
- Da, bine, cum zici tu, fă ce-oi face numai să-mi păstrez secţia de poliţie, sau mă rog, ce a mai rămas din ea.
Rafala unei mitraliere sparse liniştea. Soldaţii germani ocupară clădirea tropăind cu bocancii lor subţiri. Sau cel puţin aşa i se păreau lui Campbell, faţă de cizmele lui imense. Apăsă pe un buton şi scoase dintr-un compartiment al încălţămintei o grenadă, mulţumind în gând subalternului său. Arnold mereu inventa câte o drăcovenie pe care i-o făcea cadou lui Campbell şi acesta n-avea inima să-l refuze.
Grenada bubui, sfartecand patru soldaţi. Rămăşiţele lor zburară ca nişte marionete dezarticulate. Aerul devenise irespirabil, un abur gălbui se împrăştie în cameră, făcându-l pe Campbell să vomite. Ce dracu mai pusese Arnold în grenada aia? Auzi păcănitul unei arme şi se prăbuşi, plin de sânge pe podea. Arnold reuşise în sfârşit să-l contacteze mental pe Michael, dar era prea târziu, al doilea glonţ îl nimeri direct în inimă. Căzu ca un sac pe podeaua de ciment, în timp ce comandantul nemţior îl înjura pe limba lui.

                                                                           ...
- Alex, îţi spun, nu e o glumă, cineva e în pericol.
- Vreun licean care nu ştie să-şi controleze puterile mentale.
- Alex, ştiu să diferenţiez creierul unui adult de cel al unui copil.
- Bine Michael, doar eşti fratele meu, trebuie să te cred, nu? îi făcu el şmechereşte cu ochiul.
- Alex, dacă nu eram sigur, nu te deranjam la ora asta. Nu mai sunt un puşti zăpăcit, ce naiba, sunt comandorul flotei planetare, chiar crezi că-mi arde să fac farse puerile?
- Cine a venit la noi, Alex? se auzi vocea lui Alice din dormitor.
- E Michael, are o urgenţă, poţi tu să ai grijă de Kufu şi de Kira până mă-ntorc?
- Durează mult? Trebuie să plec la o conferinţă peste o oră, zise ea coborând în bucătărie.
- Ce conferinţă ai tu la două noaptea?
- Alex, termină cu gelozia asta, eşti ridicol, se enervă Alice.
- Alice eu vorbesc serios, doar când e ceva grav te cheamă la ore de-astea imposibile.
- Ceva cu fisura spaţio-temporală.
- Ţi-am zis eu! mustăci Michael, plin de el.
- Ce-i cu fisura Alice?
- Se pare că a juns la un diametru de trei km.
- Poftim? Alice dacă asta-i o modalitate să mă înşeli cu tipul ăla de a Institutul de Fizica Pământului...
- Alex, spune-i fratelui tău că s-a ţicnit.
- Alex, Alice zice să-ţi spun, că ea crede, că te-ai ţicnit! zise Michael cu o mină gravă şi apoi izbucni în râs.
- Alice, Michael, terminaţi, parcă aţi fi nişte copii tembeli!
- Tati, ce caută unchiul Michael la noi, a venit să doarmă aici? se pisici Kira, frecându-se la ochi.
- Kira, du-te la culcare! se răsti Alex.
- Dar tati, nu mi-e somn, se răsfăţă ea căscând cu gura până la urechi. Poate unchiul Michael să-mi spună o poveste? Întodeauna spune poveşti grozave cu troli prinţese şi magicieni.
- Michael! se încruntară Alice şi Alex la unison.
- Hei, e doar o poveste de adormit copiii, se disculpă Michael.
- Spune-i şi ei asta! strigă Alice.
- Da, ultima oară când ai fost la noi, s-a dus la fisură să-şi caute prinţul în armură strălucitoare! zise Kufu în zeflemea, scărpinându-şi cârlionţii.
            - Copii, ce căutaţi voi la ora asta în bucătărie? se răsti Alice.
- Dar mami, ne e foame, se smiorcăi Kira.
- Baleno, toată ziua bagi în tine! râse Kufu de ea.
- Slăbănogule! replică imediat Kira, scoţându-i limba.
- Îţi dau un pahar cu lapte şi gata, la culcare cu tine, zise Alice ducându-se la frigider. Apăsă pe un buton şi dintr-o fantă ieşi o cană de lapte cald.
- Dar mami, eu vreau prăjitură, se prosti Kira.
- Domnişoară, bea-ţi laptele şi dispari de aici până nu te pedepsesc!
- Da, da, pedepseşte-o! bătu Kufu din palme şi o luă la fugă prin bucătărie, urmărit de sora lui, care încerca să-l lovească cu un făcăleţ în cap.
- Kira, Kufu, la culcare dacă nu vreţi s-o încasaţi amândoi, îi opri Alex din alergat.
- Dar tati, poate Michael să-mi spună o poveste cu prinţi?
- Data viitoare scumpo, îţi promit, o împăcă Michael, mângâind-o pe cap.
- Şi o să fie cu o prinţesă frumoasă ca mine? se răsfăţă Kira, gudurându-se pe lângă el, ca un căţeluş.
- Da Kira, şi cu castele şi balauri, şi tu o să fii regina balului şi cavalerul tău o să apară într-o armură aurie, şi o să-l învingă pe trolul care te ţine prizonieră în turn şi Ascalonia, regatul tău, o să fie cel mai înfloritor şi...
- Michael, ajunge, e târziu îl admonestă Alice.
- Şi, mai spune unchiule, mai spune! strigă Kira, ţopăind pe genunchii lui Michael.
  - O să-ţi termine povestea data viitoare, acum trebuie să plece are nişte treburi importante de rezolvat, zise Alex.
- Te duci să te baţi cu trolii, unchiule? îl întrebă fetiţa, încântată la culme.
- Da Kira o să-i omor pe toţi ca să nu-ţi mai distrugă regatul din Ascalonia.
- Pot să vin şi eu cu tine, pot? nu se lăsă Kira.
- Când o să mai creşti, îţi promit că o să te iau cu mine să ne luptăm cu toţi monştrii.
- Şi o să-i învingem? îl întrebă ea cu speranţă în glas.
- Desigur Kira prinţesa mea, îi zâmbi Michael, acum du-te la culcare.
- Ura, o să-i învingem pe troli şi pe reptilieni! strigă ea fericită alergând pe scări.
- Alex, mergem? întrebă Michael.
- Să nu staţi mult, interveni Alice.
            Ne întoarcem repede iubito, vezi să termini petrecerea cu blondul de la institut până venim, o luă Alex peste picior.
- Alex, gelozia asta exagerată o să mă bage-n mormânt.
- Aiurea, voi femeile mereu vă smiorcăiţi şi trăiţi mai mult ca noi bărbaţii!
- Bine misoginule du-te hai că ai treabă cu una mai frumoasă şi mai tânără.
- Nu asta înseamnă să fii misogin, se enervă Alex.
- Alex, vii? îl întrebă Michael din pragul uşii.

                                                    ...

Deşertul avea domuri antiradiaţii, şcoală, spital, secţie de poliţie şi un centru de relaxare, cu preţuri destul de pipărate pentru clasa de mijloc. Cel mai mare dom adăpos-tea o grădină întinsă pe 10.000de km pătraţi, unde se cultivau toate plantele necesare supravieţuirii: de la grâu şi porumb, orez şi fasole, până la roşii, lăptuci şi pepeni verzi. Toată suprafaţa deşertică era aprovizionată de aici. Unii spuneau că legumele erau toxice şi guvernul încuraja vânzarea lor pe piaţa neagră la preţuri mai mici, ca să decimeze populaţia din cauza creşterii demografice. Sigur, nu exista nicio dovadă în acest sens, dar oamenilor le plăceau poveştile astea cu conspiraţii şi muşamalizări.
Nimeni nu se îmbolnăvise vreodată de la legumele şi fructele cultivate în serele din deşert, aşa că producţia continua să crească anual cu 20%. Cele mai multe cereri veneau din partea spitalului neuropsihiatric şi a şcolii pentru magicieni. Ambele aveau o cantină imensă, unde mâncau zilnic în jur de 5000 de oameni Guvernul aloca bani pentru alimente dar nu verifica de unde le procurau şefii cantinelor. Asta nu era treaba lui, avea alte probleme mai importante de rezolvat, ca de exemplu extinderea fisurii spatio-tempo-rale. Toţi îl incrimianu pe generalul Collin Martinson, dar de fapt nimeni nu ştia cum apăruse fisura în deşert. Paranoicii spuneau, că tot guvernul încerca să distrugă civilizaţia înfloritoare a megalopolisului din deşert, pentu că nu reuşea să-i controleze pe magicieni şi de aceea doreau să-i extermine. Collin trecuse în rezervă şi-i cedase lui Alex postul de general. Fusese acuzat imediat de nepotism, dar în timp, toţi se lămuriseră că Alex avea calităţi de lider şi bârfele încetaseră.
Megalopolisul deşertic primise numele de Ascalonia, în onoarea magicienei Kira care-i salvase de reptilieni. Clona ei, micuţa Kira venea mereu să se joace “Invadatorii” visând că într-o zi, o să fie la fel de slabă şi de frumosă ca strămoaşa ei, dar era de ajuns să râdă vreun copil de obezitatea ei ca să intre în depresie. Drept refulare mânca iar un tort întreg sau un kg de bomboane până i se făcea rău.                                                               Cel mai mult îi plăcea Muzeul Magicienilor, recreat holografic după cardurile de memorie lăsate de strămoaşa ei înainte să moară. Se plimba încântată pe holurile muzeu-lui, încercând să-şi imagineze viaţa pe străvechea planetă Ascalonia. Vitrinele adăposteau baghete de magician, pandantive, costume, mantii de invizibilitate, rune, manuscrise, in-cantaţii şi suliţe de lemn cu cristale. Fiecare obiect avea o descriere: cine îl crease, cum funcţiona, materialele din care trebuia făcut. Se pare însă că toate eforturile tatălui său Alex, de a recrea acest univers magic, fuseseră zadarnice. Obiectele erau doar artizanale, o reproducere a celor reale, fără nicio putere magică. Materialele necesare confecţionării lor nu existau pe Ganymede. Singurele obiecte funcţionale erau baghetele magice şi mantiile de invizibilitate; mai erau nişte mantii zburătoare care-ţi înzeceau puterile, dar ţesătura lor conţinea o fibră dintr-o plantă specifică Ascaloniei. Kira jurase că va merge într-o zi acolo şi va aduce la viaţă regatul bunicii ei, sau mai bine zis, al clonei sale, pentru că ea fusese creată din ADN-ul strămoaşei Kira.
Fetiţa tremura când ajungea în faţa trolului, expus în mărime naturală chiar în mijlocul sălii de la parter. Robotul animatronic reda cu exactitate monstrul, inclusiv răgetul înfiorător. O dioramă arăta lupta cu reptilienii. Aceştia păreau mici copii pe lângă troli. Erau înalţi doar de 1,80 metri,maxim doi, spre deosebire de cei patru metri ai trolilor, aveau corp de dinozaur şi cap acoperit cu solzi de crocodil. Cel mai mult îi plăcea Kirei, să privească un magician bătrân cu plete albe şi un manuscris în mână. Îşi închipuia că e bunicul ei şi o să vină într-o zi, să o înveţe tot ce ştie el, despre poţiuni, rune şi incantaţii magice.
În partea de est a megalopolisului, primăria construise un munte plutitor pe care puteai face alpinism în gravitaţie zero. Era foarte distractiv dar şi periculos, de aceea trebuia mai întâi să faci antrenament într-un laborator, ca să ai voie să escaladezi. Sub alt dom era un parc natural, cu toate speciile de pe Ganymede şi imagini holografice cu animalele de pe alte planete. Ca să te deplasezi de la un dom la altul, treceai printr-un tunel cu trei benzi: prima pentru oameni, a doua pentru hovercrafturi şi ultima pentru trenurile cu plasmă. Kirei îi plăcea să meargă pe banda rulantă pentru oameni, pentru că putea să aleagă cu ce viteză să se mişte. Tunelul cinci ajungea la sala de sport unde Alice o ducea forţat ca să slăbească. Kira ura costumul de baie, apa şi copiii care se zgâiau la corpul ei, îşi dădeau coate şi apoi izbucneau în râs.
Cel mai tare, iubea domul de la capătul tunelului opt, unde erau toate dulciurile. Intra în cofetărie şi cerea o prăjitură cu ciocolată, frişcă, vanilie, mentă şi căpşune. După aceea îşi lua un suc de ananas cu mango şi la sfârşit pleca fericită, mestecând o caramea virtuală. Se numea aşa pentru că în timp ce mâncai, gustul i se schimba de patru ori. Cele cu aromă de zmeură, afine, struguri şi avocado erau preferatele ei. Megalopolisul era un loc minunat. Domurile străluceau fiecare într-o altă culoare, aşa încât nu te puteai rătăci. Luai harta virtuală cu tine, ultimul tip era implantat într-o lentilă de contact bionică pe care ţi-o puneai pe retină şi primeai informaţii instant, despre toate locurile prin care treceai.
Şi acum regatul ei cel minunat era împânzit de poliţie, armată şi reprezentanţi ai guvernului. Doreau să închidă fisura şi asta o înfuria pe Kira la culme. Era singura ei modalitate de a ajunge pe planeta Ascalonia. Se strecură prin mulţimea curioasă. De o săptămână locuitorii de pe Ganymede se înghesuiau să vadă savanţii, cum se străduiau să închidă fisura, împreună cu soldaţii şi ofiţerii de poliţie. Toţi cei veniţi din alte dimen-siuni fuseseră prinşi de armată şi omorâţi. Kira nu înţelegea de ce nu-i trmiseseră înapoi prin spărtură. Auzise la televizor că mulţimea furioasă ceruse executarea lor, pentru că erau nişte criminali, dar Kira nu credea. Cum să fie un prinţ fermecător un criminal? Doar nu veniseră nici reptilieni nici troli prin fisură, ci oameni şi pentru că pe Ganymede nu mai fusese nici o crimă de la războiul cu mentaliştii, ea credea că oamenii erau fiinţe paşnice.
Trebuia să fie o minciună. Reporterii spuneau mereu prostii ca să le crească audienţa. Aşa le spusese profesoara de la ‘’Influenţa Mass-Media Asupra Oamenilor’’. Era o tâmpenie care îi convingea pe copii să nu mai citească ziare holografice, să nu se mai uite la televizor, chiar şi să renunţe la jocurile PC. Asta era materia preferată a mamei pentru că se folosea de ea, ca să o trimită pe Kira mai repede la culcare.
Părinţii ei fuseseră atât de ocupaţi să închidă fisura, că nici nu observaseră dispari-ţia fetei. Tocilarul de Kufu, în loc să profite de situaţie, se dusese la Clubul Informaticie-nilor. Cine ar vrea să facă ore suplimentare la şcoală? Era doar un fraier! Dar ea, Kira, va readuce la viaţa planeta magicienilor, aşa cum jurase în gând de atâtea ori. Simplul fapt, că purta numele strămoaşei sale, era de ajuns pentru ea să simtă că are o misiune sacră de îndeplinit. Cel puţin aşa spunea jocul ei PC ‘’Invadatorii’’ care se termină invariabil cu victoria magicienilor. Dar era doar un joc şi Kira dorea să transforme lumea virtuală în realitate. Îşi puse mantia de invizibilitate şi trecu prin fisură.

                ...

Ateriză cu o bufnitură dureroasă pe o piatră rece şi ascuţită. Vraja rostită în urmă-toarea secundă o salvă de la o moarte sigură. Privi în jos prăpastia ameninţătoare şi simţi că ameţeşte. Trebuia să plece de aici imediat. O luă la fugă prin pădure, sperând că la marginea ei, va găsi un palat aurit cu mulţi servitori, aşteptând-o să-i prezinte ultimele detalii ale ceremoniei de nuntă. Şi bineînţeles, ea îi va certa, aşa cum îi stă bine unei prin-ţese, să nu-şi închipuie oamenii ăia de rând, plebea, cum îi denumea profa de istorie, ca ea, prinţesa Kira, poate fi pe aceeaşi treaptă cu ei. Era sigură că prinţul îi va dărui cele mai minunate cadouri şi toate fetele alea slăbănoage de la şcoală o vor invidia.
Auzi tropot de cai şi observă din spatele tufişurilor un pâlc de soldat. Unii erau călare, alţii pe jos, dar se părea că toţi căutau acelaşi lucru.
- Nu poate fi departe, doar i-am găsit calul legat de un copac, zise unul din călăreţi.
- Prinţul John ne va pedepsi crud dacă nu-l găsim până se înnoptează.
- Nelegiutul, a furat din averea Măriei Sale şi acum se ascunde, izbucni un alt călăreţ.
- Punem noi mâna pe el şi atunci, o să mănânce numai pâine cu apă, ca să se sature să mai vâneze căprioare în pădurea Sherwood.
Kirei nu-i venea să creadă. Ajunsese în sec. al- XII-lea în timpul regelui Richard. Fratele său, prinţul John încerca să-i uzurpe tronul cât timp Richard Inimă- de- Leu era plecat în cruciadă. Oamenii lui John îl căutau pe Robin Hood, vestitul haiduc. Un idiot, îşi spuse Kira, cum adică să iei de la bogaţi ca să le dai săracilor? Ea nu-şi dorea să îm-partă nimic cu nimeni, doar să fie o prinţesă adulată de mulţime. În plus nu vedea nici un trol de care să apere prostimea, ca să-şi audă numele cântat peste veacuri într-o legendă.
Copacii aruncau umbre înfricoşătoare, începuse să-i fie frig şi foame. Universul ăsta era chiar plictisitor. O luă la fugă din direcţia din care venise şi ajunse înapoi pe buza prăpastiei. Realiză că fisura era între două lumi, cea a bătrânei Anglii, cu haiducul ei stupid, şi cea plină de promisiuni a prăpastiei căscate la picioarele ei. În depărtare se ve-dea un fluviu şi o pădure ecuatorială. Îşi puse mantia şi încercă să se teleporteze. Nu mai reuşise asta niciodată, dar era vremea să-şi adune toată energia, pentru că nu dorea să moară. Se concentră mai tare decât o făcuse în toată viaţa ei de zece ani şi sări.
Se trezi într-un sat. Colibele late de vreo trei metri şi lungi de vreo şase aveau extremităţile rotunjite. Acoperişul era făcut din frunze de palmier. Intră tiptil. Nu era nimeni înăuntru doar metale, vase de ceramică şi două paturi cu rogojini puse direct pe scânduri. De tavan atârnau farfurii de lemn şi oale de lut. În mijlocul colibei văzu o scară. Kira se urcă pe ea şi dădu peste saci cu porumb şi fasole, câteva piei de animale şi o lance veche cu vârf de obsidian.
Un bărbat îmbrăcat cu o mantie din fire de agave ţesute intra în colibă. În picioare purta sandale cu bride din piele de căprioară. Bijuterii somptuoase din jad, smaralde şi clopoţei de aur îi atârnau la gât. După el veni o femeie simplă, cu haine sărăcioase, în pi-cioarele goale.
- Până la apus trebuie să o găseşti pe fiica ta. I s-a oferit onoarea să se sacrifice pentru zeul Tlaloc.
- Dar ea e tot ce am, se tângui femeia.
- Ştii de când n-a mai plouat, nesăbuito? Zeul are nevoie de sacrificii ca să fie îmbunat, e datoria ta faţă de marele nostru împărat Montezuma al II-lea. Găseşte-o! Ştii că zeul vrea un trup tânăr de copil, zise vocea ca de tunet a bărbatului.
Atunci, Kira aluneca din greşeală pe unul din sacii cu fasole şi căzu chiar în mijlocul colibei.
- E un semn de la zei, zise bărbatul pătruns de importanţa sacrificiului. Ea va fi aceea.
Kira fu apucată de mâini şi îmbrăcată într-un veşmânt strălucitor, lung până la glezne. Capul îi era acoperit de o coroană cu pene de tucan de diferite culori, de la galben şi verde, până la roşu şi albastru. Un cortegiu o duse la o piramidă imensă, cu trepte din piatră. Pe fiecare treaptă era câte un tânăr musculos, vopsit pe faţă. Kira urlă, dar nimeni nu se lăsă impresionat, parcă erau toţi în transă. Tobele băteau, un preot o obligă să urce către vârful piramidei din Teotihuacan. Preotul aztec, chachalmecas, scoase un cuţit. Kira se trezi trântită cu brutalitate pe un altar din piatră, cu faţa spre stele. Preotul ăsta avea de gând să-i scoată inima din piept şi s-o mănance! Kira se ruga la Dumnezeu să-i dea putere să scape de acolo. Simţi urina prelingându-se pe piciorul ei drept şi izbucni în plans. Mantia de invizibilitate îi fusese luată, bagheta o pierduse când sărise peste prăpastie, simţea că viaţa i se scurge din ea şi apoi închise ochii. Şi-l imagină pe unchiul ei, Michael spunându-i o poveste frumoasă, îl vizualiză pe prinţul ei în armură strălucitoare venind în goana calului s-o salveze, o aură de linişte o cuprinse şi se ridică deasupra altarului. Plu-tea într-o lumină roşie, plină de iubire pentru prinţul ei, părul scoase fulgere incendiind penele de pe cap şi începu să zboare. Nu se opri până la marginea fisurii temporale şi se teleportă.
Se trezi pe o corabie egipteană de 15 metri lungime. Sclavi negri, goi până la brâu, cu o fâşie de pânză în jurul coapselor, trăgeau la rame în ritmul tobelor. Catargul avea forma unui V întors, vela dreptunghiulară era întinsă pe două verigi şi rama-cîrmă era prinsă cu un laţ de piele pe bordul drept. Neguţătorul îşi numără baloturile cu mătă-suri fine şi sacii cu mirodenii. Apoi văzu un sclav privind cu jind spre lăzile pline cu bjuterii şi urlă:
- Să nu vă atingeţi de alea că vă jupoi pielea şi vă arunc la crocodili!
Corabia ajunse la ţărm şi sclavii începură să descarce mărfurile ducându-le în casa neguţătorului, aflată în apropiere. După ce terminară neguţătorul se aşeză la masă. Kirei i se făcuse foame. Se strecură printre copiii negustorului. Avea aşa de mulţi şi el era plecat aşa de des încât nici nu o remarcă. Mânca peşte şi pâine de grâu şi bău o cană de lapte. Peştele avea un miros ciudat de la uleiul de susan în care fusese prăjit.                                       În bucătărie mirosea a fiertură din rădăcini de lotus, fasole şi linte. Băieţii mai mari beau bere de orz sau vin de curmale. Toţi aveau peruci, purtau în jurul şoldurilor fusta egipteană perizoma iar în picioare sandale de papirus. Un bărbat intră în casa neguţătorului. Avea o haină de in şi capul ras. Când îşi dădu seama că omul era preot Kira înlemni Experienţa ei cu aztecii o traumatizase destul, ca să ia hotărârea să se stre-coare pe sub masă şi de acolo afară, profitând de furia negustorului, îndreptată împotriva preotului. Discuţia aprinsă dintre cei doi, despre ofrandele pe care preotul le aştepta pen-tru templul lui, se stinse încetul cu încetul, pe măsură ce Kira se îndepărta de casă negu-ţătorului.
Ajunse într-o piaţă unde oameni în picioarele goale cărau saci grei cu cereale. Vânzătorii aveau de toate, de la peruci şi lemn, la legume şi smochine. O femeie îmbrăca-tă într-o rochie sărăcăcioasă cumpăra faină şi peşte. Alta mai bine îmbrăcată preferă ule-iul de măsline în locul celui de susan. După aceea umplu coşul cu miere, smochine şi car-ne. Doi băieţi murdari se luară după ea. Pentru cei doi zdrenţăroşi era clar că slujnica aparţinea unui stăpân bogat. Femeia o luă pe o alee. Unul din băieţi îi puse un cuţit la be-regată şi îi smulse coşul cu mâncare. Slujnica începu să se vaite că va fi pedepsită cu lovi-turi de bici dar băieţii îi râseră în nas.
Kira se concentră. Puterea ei mentală îi ridică pe cei doi în aer. Băieţii începură să strige ca muşcaţi de şarpe şi fata îi trânti cu o bufnitură de caldarâm. Începură să invoce zeii şi o luară la fugă. Femeia nu mai contenea cu mulţumirile. Rămase cu gura căscată când Kira o întrebă unde e palatul reginei Cleopatra. Nu auzise niciodată de alta regină în afară de Hatshepsut, stăpâna Egiptului de Sus şi de Jos. Erau în secolul al-V-lea.              Kira ajunse la palatul împânzit de gărzi. Intră în mintea unui gardian. Bietul soldat credea că a văzut o fantomă şi începuse să vorbească singur. Intră în palat. Lentila bionica îi acti-vă o hartă arătându-i unde se afla încăperea reginei. Intră tiptil şi se ascunse după o coloa-nă. Regina discuta aprins cu nişte bărbaţi despre nivelul Nilului. Kira reuşi să se învăluie într-o aură invizibilă ca să nu fie observată. Nu dorea să mai intre în mintea cuiva era foarte neplăcut, simţeai frică, foamea, nemulţumirea, durerea celui scanat atât de preg-nant, încât la un moment dat, nu mai deosebeai gândurile tale de ale lui.
Regina era preocupată de o posibilă secetă. Apa fluviului asigura recolta şi se pare că anul ăsta nilometrul arăta că nivelul apei scăzuse. Fără mâncare trupele deveneau inca-pabile să apere ţara, oamenii se revoltau şi duşmanii invadau Egiptul. Kirei nu-i mai plă-cea să fie regină. Nu aşa îşi închipuise ea ca o să fie. Îşi dorea doar să stea în grădină, înconjurată de servitori, care să-i aducă numai mâncăruri fine şi multe dulciuri. Regele să-i cumpere mătăsuri şi bijuterii şi mulţimea s-o aclame.Se părea însă că profa de istorie avusese dreptate. Putera însemna responsabilităţi pe care n-avea niciun chef să şi le asu-me. Nu-nţelegea cum poate să-i pese unei regine de soarta celor mulţi. Oamenii de rând miroseau îngrozitor, mergeau în picioarele prin praf şi umblau goi, ca să nu mai zic că erau în stare să te omoare pentru un coş cu mâncare.
Dintr-odată se simţi ca un copil abandonat şi începu să plângă. Nu-şi dorea decât să ajungă acasă. Escapada asta se dovedise o dezamăgire completă. I se făcuse dor de părinţi, chiar şi de tocilarul de Kufu. Se aşeză în poziţia lotus, aşa cum îi arătase călugărul care o învaţa să-şi controleze puterile şi aura se transformă într-o lumină orbitoare. Simţi o presiune imensă în creier şi se teleportă.
Deschise ochii şi răsuflă uşurată când îi văzu pe savanţi, agitându-se în jurul fisurii temporale cu un aparat. Reuşiseră să reducă fisura la câteva sute de metri O văzu pe Alice şi alergă la ea fericită. O îmbrăţişa cu toată puterea. Cuvintele ei păreau cea mai dulce poezie de dragoste, deşi mama ei se lansase într-o tiradă interminabilă despre cât de periculos e să umbli noaptea şi ce pedepse groaznice o aşteaptă acasă. Simpla pronunţie a cuvântului acasă îi dădea o stare de pace interioară profundă.

                                                                     ...

- Alice, eşti nebună, Kira e prea mică să meargă într-o misiune! strigă Alex.
- Dar Alex, eu n-am capacităţile ei mentale.
- Ia un mentalist de la institut, din armata, sunt destui.
- Nu-i totuna şi tu ştii. Kira e singura magiciană de pe Ganymede care poate să călătorească cu viteze incredibile. Ţi-aduci aminte când ai fost tu cu tatăl tău în prima călătorie cu nava aia?
- Care navă Alice, am fost în multe misiuni!
- Cea pe care ai propulsat-o cu puterea minţii! Când te-ai întors pe Ganymede trecuseră douăzeci de ani. Kira a explorat trei dimensiuni paralele diferite doar în cateva ore.
- Kira inventează poveşti. Ştii că Michael o încurajează.
- Dar ce a descris ea e plin de realism, e imposibil să fie o minciună.
- Alice, ştiu că toată viaţa ţi-ai dorit să explorezi universul, dar Kira e doar o fetiţă cu multă imaginaţie.
- Da? Şi mă rog de unde ştia de regina Hatshepsut?
- De la Michael, ştii că mereu adaugă detalii istorice ca să facă povestea mai credibilă, ca să nu mai zic de pasiunea Kirei pentru profesoara de istorie pe care a luat-o drept etalon. Bine, poate că ai dreptate şi Kira are nişte puteri deosebite. Dar atât, ceea ce a povestit ea despre dimensiunile paralele este imposibil, doar înălţaţii pot călători cu vi-teze aşa de mari.
- Sau poate aşa vor ei să credem.
- De ce ar vrea asta?
- Ca să deţină ei supremaţia universului, desigur!
- Alice, te-a bătut soarele deşertului în cap? Înălţaţii sunt pe cea mai înaltă treaptă spirituală.
- Adică vrei să spui că tu, dacă ai putea să creezi un nou univers pe care să-l poţi controla cum vrei tu...
- Alice, înălţaţii sunt nişte oamenii foarte responsabili.
- Nu sunt oameni.
- Au fost oameni, acum sunt o formă de energie, dar se pot întrupa.
- Alex, nu ştim nimic despre ei decât ceea ce ne lasă ei să bănuim din acţiunile lor.
- Care ne-au salvat nouă fundurile de fiecare dată.
- Cu excepţia războiului cu Andromeda.
- Alice, uite, ştiu că tatăl tău a murit în războiul ăla, dar asta nu înseamnă că înălţaţii sunt de vină.
- De unde ştii tu, doar nu eşti aşa de puternic încât să le citeşti gândurile?!
- Alice îţi dai seama ce-mi propui?
- Da să o luăm pe Kira cu noi. Cu puterile ei magice şi telepatia ta putem coloniza un sistem solar.
- Ştii că e periculos, dacă nu ne mai întoarcem?
- Alex, Kira s-a întors.
- Kira minte că orice copil ca să fie băgată în seamă. Suferă pentru că e obeză şi e numai vina ta. Tu ai răsfăţat-o de-aia ajuns să mănânce toate prostiile.
- Alex, eu plec cu Kira, dacă nu fac asta o să regret toată viaţa. Tatăl tău a avut încredere în tine să te lase să-ncerci nava aia, tu de ce îi răpeşti Kirei posibilitate să facă un lucru deosebit? Vrei să rămână o fetiţă grasă şi nefericită toată viaţa?
- Mai bine decât să moară.
- Eşti sigur că aşa o protejezi? Sau vrei doar să nu-ţi asumi responsabilitatea unui eventual eşec?
- Eventual? Alice, Kira s-a jucat cu mintea ta. Te-a făcut să crezi că e-n regulă să o laşi să plece.
- Alex, prefer să risc, decât să mă simt vinovată în fiecare zi că din cauza mea e complexată.
- Alice, ştii că nu rezolvi problema greutăţii fugind într-un alt sistem solar. Nici nu mă gândesc, poate peste câţiva ani când o să mai crească.
- Alex, peste câţiva ani devine majoră, n-o să mai aibă nevoie de aprobarea ta.


...

Călugărul Mahtob stătea în poziţia lotus, meditând. Numele lui ‘’Raza de lună’’ îi făcuse pe copii să izbucnească în râs prima dată. Ce nume stupid de fetiţă mai era şi ăsta? Se părea că mama lui, o arăboaică se săturase de misoginismul impus de societate şi fugi-se în deşert să moară, să scape de toate. Arabii, începând cu familia ei şi terminând cu întreaga comunitate o ameninţaseră că îi vor omorî copilul, dacă se duce în zona america-nă. “Tradiţiile noastre trebuie păstrate cu sfinţenie”, aşa hotărâse mama ei şi se alăturase urmăritorilor. După ce o hăituiseră ca pe un animal pe toată planeta, cu copilul după ea, îmbrăcat în fetiţă şi botezat Mahtob, ca să-i înşele pe urmăritori, femeia se hotărâse că moartea e preferabilă, unei vieţi întregi de sclavie.
Aşa îşi descoperise Mahtob puterile. Nişte călugări tibetani îi găsiseră pe el şi ma-ma lui deshidrataţi şi delirând. Mama lui murise la scurt timp, razele ucigătoare ale deşer-tului fuseseră prea mult pentru ea. Dar Mahtob reuşise să reziste. Un timp se antrenase cu shaolinii numai ca să se răzbune pe familia mamei sale. Ce fel de părinţi îşi trimit copilul la moarte pentru nişte tradiţii stupide? În fiecare noapte visa râuri de sânge, curgând din beregatele tăiate ale bunicilor săi. Dar apoi simţise o altă minte intrând în a sa şi liniştin-du-l încetul cu încetul. Învăţase zi de zi să-şi stăpânească furia şi într-o dimineaţă se întâmplase minunea: zburase sub privirile consternate ale celorlalţi învăţăcei. Doar maes-trul său zâmbise mulţumit, mângâindu-şi barba albă. Era gata pentru marea provocare.
- Ce provocare? îl întrebase Mahtob.
- Răbdare! Răbdarea e calea spre înţelepciune, îi răspunse maestrul său stârnindu-i şi mai mult curiozitatea.
După o săptămână îl luase cu el în catacombele deşertului şi un doctor îi implan-tase ADN-ul magicienilor. Câteva luni se zbătuse între viaţă şi moarte. Maestrul său mă-sura camera cu mâinile la spate, adâncit în gânduri. De trei ori încercase doctorul să oprească experimentul, dar maestrul insistase că trebuie să mai aibă doar un pic de răbda-re. Trecu o lună şi Mahtob se întoarse la mănăstire cu maestrul, mustăcind satisfăcut în spatele lui. Îi chemase pe toţi maeştrii să le arate minunea: ucenicul lui putea acum să-ţi influenţeze gândurile, să se teleporteze şi –lucru unic chiar şi printre magicieni—să facă o vrajă excruciatus. Aceasta îl învăluia pe atacator într-o flacără. Din exterior nu observai decât un om zvârcolindu-se, dar în interior inamicul simţea ca un foc imens îl mistuie. După câteva minute înceta să se mai zbată, rămânând cu ochii ieşiţi din orbite de atâta spaimă şi cu membrele contorsionate.
Maestrul său se hotărâse că Mahtob--aşa a vrut băiatul să-i rămână numele în onoarea mamei sale--trebuie să meargă să-şi caute semenii şi să-i pregătească pentru o înfruntare cu forţele întunericului. Şi pentru că maestrul era un profet şi viziunile lui se adeveriseră de atâtea ori, Mahtob îl ascultase. Aşa ajunsese el să le fie profesor copiilor născuţi din ADN-ul magicienilor. Toţi spuneau că ADN-ul ăsta e lucrarea diavolului, dar Mahtob ştia că de fapt copiii, trimişi să locuiască în domurile din deşert, erau doar o ge-neraţie cu puteri nemaivăzute. Misiunea lui era să-i antreneze, în speranţa că într-o zi oamenii vor accepta calea spirituală şi se vor uni cu energia veşnică a universului.
- Şi acum unul din copii, Kira, făcuse o călătorie extraordinară. Mahtob era mân-dru de realizarea lui. De la experienţa Kirei se hotărâse să grăbească procesul instruirii. Se părea că magicienii se dezvoltau mult mai repede şi Mahtob nu dorea să-i împiedice, dimpotrivă, îşi canaliza energia lui pozitivă către puterile extraordinare ale copiilor.
O învăţase pe Kira, în cei patru ani care trecuseră de la expediţia ei prin fisura spaţio-temporală, cum să-şi stăpânească puterile. Şi era mândru să constate că fata înce-puse uşor, uşor să-şi ia în serios dieta, antrenamentele fizice şi să citească cu aviditate toate manuscrisele călugărilor. Acum ştia istoria credinţelor religioaselor şi miturile cons-tituiau pentru ea o poartă spre înţelegerea magiei. Nimic nu o putea opri, din dorinţa de a explora alte lumi în căutarea regatului Ascalonia. Ştia că există universuri paralele şi într-o zi, visa să intre în acea dimensiune unde putea să o ajute pe strămoaşa ei, să salveze regatul. Trebuia doar să se concentreze destul de tare, ca să nimerească exact în acea falie temporală. Doar că deocamdată, asta era imposibil, pentru că fata nu putea să se telepor-teze exact în locul dorit, decât dacă avea în minte o imagine reală a acelui loc. Singurele imagini ale regatului erau nişte tablouri, realizate de un artist japonez după o înregistrare holografică veche. Dacă imaginea aceasta nu corespundea niciunui loc real din univers ar fi putut ajunge în vidul spaţiului, în singularitate, acolo unde toate legile fizicii se anulau.
Nimeni nu reuşise să ajungă acolo deci, Kira nu cunoştea cât de îngrozitoare pu-teau fi consecinţele. Dar simţea un tumult interior, o flacără arzând în viscere, care nu-i dădea pace. Simţea că asta era misiunea ei, aşa cum mama lui Mahtob reuşise să aducă revoluţia feministă prinţe arăboaice, prin gestul ei excentric. Trebuia să-l convingă pe tatăl ei să o lase să plece. Şi pentru asta se aliase cu maestrul ei. Mahtob urma să-i acorde o întrevedere lui Alex, în speranţa că-l va face să înţeleagă importanţa misiunii Kirei. Nu era vorba doar de o lume pierdută, ci de multe secrete ale magicienilor care odată aflate, puteau să-i ajute la înălţarea spirituală a întregii planete.
Peste o sută de ani, planetele se aliniau din nou, polii magnetici se schimbau şi oamenii aveau încă o şansă de înălţare spirituală. Mentalitatea celor mulţi nu se schimba-se foarte mult, încă se temeau de magicieni, dar începuseră să-i accepte, pentru că mega-lopolisului din deşert era un loc prea marfă, ca să fie ratat de adolescenţi. Aceştia nu erau aşa de reticenţi ca părinţii lor şi se împrieteniseră cu magicienii, spre oroarea mamelor, disperate să nu-şi vadă copiii transformaţi în monştri.
Călugărul Mahtob îl primi pe Alex la el acasă într-o cameră foarte colorată. Peste tot erau mătăsuri mov, verzi, roşii, galbene, cu simbolurile religioase şi statuete înfăţişandu-l pe Buddha. Călugărul învârtea o morişcă de rugăciune pentru acumularea karmei pozitive. Stâlpii clădirii erau roşii, iar în mijloc se afla un altar sub forma unei pagode, cu acoperiş aurit, închinat marelui maestru tibetan Milarepa. În toată camera erau împrăştiate cele opt simboluri de bun augur, reprezentând esenţa vieţii: roata de aur, nodul mistic, umbrela albă, drapelul victoriei, scoica răsucită spre dreapta, vasul cu comori, lotusul şi doi peştişori de aur.
- Pentru ce sunt toate astea? întrebă Alex, arătând simbolurile.
- Aduc noroc, răspunse călugărul.
- Prostii! se enervă Alex, mintea e singura care te poate ajuta să ieşi dintr-o situaţie disperată.
- Buddha ne învaţă că lotusul este puritatea şi desigur că ea se poate atinge prin meditaţie. Ai dreptate în privinţa minţii.
- Bine, să lăsăm tâmpeniile, începu Alex, am venit pentru...
- Ştiu pentru ce ai venit, pacea fie cu tine aşa cum ne învaţă marele Milarepa, cel care se închină creatorului Vishnu, zise călugărul arătând nodul mistic cu opt împletituri
- Ce mai e şi asta, o glumă?
- Simbolul infinitei compasiuni.
- N-am nevoie de compasiunea ta. Am venit să-mi spui la ce nivel a ajuns Kira.De patru ani mă bate la cap, să o las să plece într-o misiune de colonizare a sistemului asgar-dian, dar mi-e teamă că încă e prea impulsivă. Nu ştie să-şi controleze emoţiile şi o să dea de belea. M-am certat îngrozitor cu mama ei.
- Atunci vă trebuie asta, zise călugărul şi îi dădu peştişorii de aur. Semnifica ferti-litatea şi belşugul, fidelitatea conjugală şi unitatea. Şi desigur asta e pentru Kira, continuă el arătând o umbrelă albă, oferă protecţie împotriva oricărei forme de magie neagră.
- Deci nu e pregătită pentru călătorie!
- O, ba da, a ajuns la cel mai înalt nivel.
- Atunci la ce îi trebuie obiectele astea stupide?
- Paza bună trece primejdia rea.
- Mahtob, n-am chef de ghicitori.
- Kira se poate teleporta în orice loc din univers, dacă are în minte imaginea lui, e în stare să-ţi influenţeze şi ţie gândurile. Dar n-a făcut-o, pentru că te iubeşte şi te respec-tă. Stăpâneşte toate vrăjile şi de două ori a reuşit să facă şi un excruciatus.
- Şi tu ai lăsat-o?
- Ştii doar ca fisura nu s-a închis complet, ai fi preferat să o las să moară de mâna unui criminal în serie numai pentru că guvernul n-a fost capabil să rezolve problema? E o luptătoare, n-o să se lase convinsă aşa de uşor să renunţe tocmai la ceea ce o defineşte.
- Adică o să plece oricum?
- Da, nu poţi s-o împiedici, a devenit prea puternică pentru tine. Vrea doar să îi dai binecuvântarea ta ca să poată pleca liniştită.Ai putea să mergi cu ea ca să nu-ţi mai faci atâtea griji.
- Dacă plec şi eu, cine o să aibă grijă de Kufu?
- Poate rămâne sub oblăduirea mea. E o misiune dificilă, dar asta e calea spre iluminare. Cu cât e mai greu de atins, cu atât satisfacţia de la sfârşitul drumului e mai mare Când te vei întoarce îl vei găsi purificat de tot materialismul lumii voastre deşarte.

                                                                    ...
Nava ateriză pe suprafaţa planetei. Alice luă mostre de sol şi cartografie locurile în timp ce Alex şi Kira căutau forme de viaţă. Era al treilea popas pe care lăsau androizii să se ocupe de terraformare. Avea un diametru de zece ori mai mare decât al planetei Ganymede. Atmosfera era alcătuită în proporţie de 70% din hidrogen, 10% heliu şi restul oxigen. În jurul planetei se învârteau 25 de sateliţi iar la ecuator avea o acceleraţie gravi-taţională de 9mpătraţi/secundă. Planeta făcea parte dintr-o galaxie eliptică cu un trilion de stele. Suprafaţa era ciuruită de meteoriţi de diferite tipuri: din fier şi nichel, fier şi piatră, din bazalt sau bogaţi în carbon.
- Kira alergă fericită spre un crater imens:
- Trebuie să-l studiem tată, niciodată n-am văzut unul aşa de mare!
- Kira întoarce-te, aşteaptă-mă nu face ca data trecută când...
Dar Kira nu-l mai auzea. Ţopăia încântată, fără să-i pese că pe ultima planetă era s-o muşte un animal ciudat, asemănător unui hibrid între taur şi ren, tatăl ei îşi făcea prea multe griji. Avea 14 ani acum, era prea mare să mai stea tot timpul după fusta mamei.
Un cap albastru cu două antene de insectă se ivi de pe marginea de sud a craterului.
  -Hei, stai, nu vreau să-ţi fac niciun rău.
- Sigur nu eşti vreun spion de-al trolilor? Mama m-ar omorî dacă ţi-aş arăta satul nostru şi...
- I-ai văzut pe troli? Unde sunt, să le zdrobesc ţestele! strigă Kira agresivă.
- Au distrus şi lumea ta?
- Ce?
- Da, de-aia ne-am retras sub pământ.
- Şi atunci, tu ce cauţi aici?
- Am venit să adun mostre de metoriţi. Sunt pasiunea mea şi într-o zi o să zbor spre stele, ai să vezi. O să plec de pe Parnasus.
- Sigur că poţi merge în tot universul, cu ce fel de navă zbori?
- Navă?
- Ştii tu obiectul ăla mare de metal care...
- Despre ce tot vorbeşti?
            - Ştii tu, motoare fotonice, cu plasmă sau de-alea care merg cu energie mentală.
- Îţi baţi joc de mine? Ce crezi că dacă sunt mică nu ştiu că astea-s doar poveşti? Chiar aşa, tu din ce trib faci parte?
- Trib? rămase Kira cu gura căscată.
- Voi n-aveţi triburi?
- Eu sunt Kira de pe planeta Ganymede, şi dacă îmi arăţi unde stă tribul tău îţi arăt şi eu nava mea.
- Hannah, din tribul pescarilor de pe planeta Parnasus, încântată de cunoştinţă. Din ce ţi-ai făcut carul de foc, brad, fag, molid? Mama întotdeauna mă ceartă că fur lemne.
- Dar n-am văzut nicio pădure prin apropiere.
- O, nu mă refeream la pădurea interioară, desigur.
- Cum adică, aveţi un întreg ecosistem sub pământ?
- Ecosistem? clipi Hannah din ochii mari albaştri.
- Un ansamblu de biotop şi biocenoză.
- Da, sigur, făcu Hannah, fără să înţeleagă o iotă.
- Of, cum să-ţi explic, munţi, ape, animale, oameni, toate trăind în armonie.
- A, păi zi aşa, sigur că da, avem şi un  vulcan şi ăla e adormit de o sută de ani cred că îi e tare somn.
- Kira zâmbi şi o mângâie pe cap:
- Du-mă acolo, vreau să văd.
- Sigur nu eşti o spioană?
- Arăt eu ca una?
- Păi nu ştiu cum arată, dar dacă eşti, tata o să te tortureze şi o să te arunce în vulcan, el e şeful tribului şi zeii îl ascultă.
- Tată, e nemaipomenit, zise Kira când dădu cu ochii de Alex, Hannah spune că au un întreg ecosistem sub pământ şi trăiesc în armonie cu natura şi au şi un vulcan care n-a mai erupt de o sută de ani şi sunt organizaţi în triburi şi...
- Sunt sigur că e o descoperire extraordinară Kira, dar nu putem să mergem fără să le ducem un cadou, ştii aşa se obişnuia în vechime ca să arăţi că îl respecţi pe şeful tribu-lui, altfel cine ştie cum vor reacţiona la vederea unor străini.
- Tată, trebuie să o duc mai întâi pe Hannah să vadă o navă adevărată, ea crede că sunt de jucărie şi vrea să devină astronaut şi să...
- E adevărat Hannah? Şi mă rog de unde ţi-a venit ţie ideea asta să zbori spre stele?
- Ştiu că e doar un vis copilăresc, nu mai râdeţi de mine, i se umplură fetei ochii de lacrimi. Ştiu de la peştera sacră unde au pictat strămoşii zeii care au coborât din cer în carele de foc. Bunicul meu mi-a spus că se numeau astronauţi şi veneau de pe Pământ.
- Bunicul tău e un om foarte înţelept Hannah. Vrei să zbori cu o navă adevărată?
- Nu mă păcăleşti?
- Sigur că nu. Şi după aceea putem să mergem să-l cunoaştem pe bunicul tău.

...

Trapa era ascunsă pe fundul craterului. Alex, Kira şi Hannah o luară în jos pe un tobogan. După ce traversară un tunel de patru km ajunseră la satul fetei. Situat la poalele unui vulcan, era înconjurat de o pădure de foioase. Fiecare familie avea un cuib imens agăţat de stânca muntelui. Cuibul semăna cu o alveolă făcută din muşchi, crengi, frunze şi rogojini.La fiecare cuib se ajungea pe o scară din sfoară împletită.Pe langă sat curgea un pîrîu plin cu păstrăvi.Tribul lui Hannah era de pescari, cel de pe versantul opus era de vanători  iar la doi km de acesta se afla cel al  agricultorilor.
Neguţătorii mergeau de la un sat la altul, aprovizionau fiecare trib cu cereale, piei de animale, carne de iac şi lactate.Şeful tribului asigura pacea şi rezolva problemele sociale. Hannah îi conduse pe versantul muntelui unde o cascadă superbă răcorea aerul încins împrăştiind apa pe stancile golaşe.Mai jos oamenii puneau orez pe terasele suspendate.Păsări albastre, strălucitoare zburau printre florile multicolore.Campul era plin de ele. Îl traversară şi ajunseră iîn mijlocul satului.
-Tată, tată, am zburat cu o navă adevărată, strigă Hannah cand ajunse la cuibul familiei sale.
-Iar ai fost pe versantul celălalt să furi lemn sau de data asta ai cules meteoriţi?
-Nu tată, de data asta nu e o navă din lemn, e una de metal şi e adevărată!Alex, astronautul venit din stele poate să ţi-o arate ca să vezi că nu mint!
-Da sigur, din ce trib l-ai mai cules şi pe el şi cată carne şi cate piei de ren i-ai dat ca să mintă pentru tine?
-Hannah, nu-l mai supăra pe tatăl tău şi vino să mă ajuţi în bucătărie, zise mama ei
-Hannah are dreptate domnule, îi luă apărarea Kira, suntem astronauţi de pe planeta Ganymede.
Bărbatul o privi suspicios, dar îi acceptă prezenţa cand văzu darurile aduse de Alex: piei de animale, bijuterii şi lemn pentru construcţii.Acum înţelese Kira de ce insistase atîta mama ei să umple cala navei cu tot felul de lucruri.
Seara se lăsă peste sat , tobele băteau oamenii  dansau in cerc îmbrăcaţi in piei de ren.Pe un versant al muntelui era gheaţă tot timpul anului pe celălat era climă temperat continentală Femeile aduceau mancare şi o aşezau pe mesele lungi din lemn de nuc : peşte prăjit , orez fiert cu legume , friptură de ren si lapte de capră.
Sfatul bătranilor se aşeză în cerc pe scaune sculptate înfăţişand zeul ploii, al fulgerului si al soarelui. Fumară pipa păcii si discutară ore în şir despre planeta lor. În final fură de acord să planteze porumb şi cartofi şi să construiască un bazin în care să crească peşti .Alex lăsă caţiva roboţi să terraformeze planeta la suprafaţă şi să-i apere de venirea trolilor .Nava decolă apoi spre următoarea planetă a sistemului asgardian.

                                              ...
  Soarele strălucitor arunca raze roşiatice în oglinzile împrăştiate pe întregul platou ecuatorial. În mijlocul era un craniu de cristal se concentra energia solară captată de cele zece oglinzi. Şamanul în transă privea ţintă orbitele goale ale craniului rostind o incanta-ţie magică. Kira îl ţinea de maini şi-i transmitea telepatic toată karma pozitivă acumulată în cei 16 ani ai ei de existenţă. Craniul se deschise şi din el ieşi o imagine holografică a unei întregii galaxii. Alice recunoscu unul din sistemele solare. Era cel asgardian pe care îl vizitaseră acum doi ani.Preoţii se închinară zeului cunoaşterii în speranţa că îi va ajuta să scape de boala ciudată a locuitorilor din pădure Alice încercase cu tot felul de trata-
mente, dar ciuma bubonică făcea ravagii în continuare. Unul dintre băştinaşi dăduse vina pe o fetiţă, dar Alice reuşise să-l convingă pe şaman, să nu sacrifice copilul degeaba pentru că nu ea îşi dorise să-şi îmbolnăvească toată familia. Din păcate ritualul dăduse greş. Craniul nu conţinea niciun leac pentru noua tulpină a bolii. Kira se simţea îngrozitor că nu putea să-i ajute pe aceşti oameni. Alice tot încerca s-o convingă să renunţe şi să plece de pe planetă. Dacă se îmbolnăvea şi ea nu rezolva nimic.
Noaptea, întinsă în habitaclul navei, Kira nu putea să adoarmă cu niciun chip. Se răsucea pe toate părţile fiecare posibilitate, dar nimic nu părea să rezolve situaţia. Auzi un zgomot şi o văzu pe Tereza, fata preotului, ieşind afară din casă. Se îmbrăcă şi ieşi.
- Ce-i cu tine la ora asta, n-ar trebui să fi acasă cu ai tăi?
- Hei, nu-ţi vărsa nervii pe mine.
- Ştii că neputinţa asta mă scoate din minţi.
- Poate totuşi mai e o cale.
- Ce vrei să spui?
- Vino cu mine în pădure.
- Noaptea, eşti nebună, dacă află tatăl tău o să dea vina pe mine Şi aşa nu vede cu ochi buni participarea mea alături de şaman la ritualul sacru.
- Te-a lăsat să te alături şamanului pentru că eşti magiciană.
- Da şi n-am rezolvat nimic, toată magia mea e complet inutilă.
- Poate că nu, dar trebuie să vii cu mine acum.
- Ce e aşa nemaipomenit în pădurea aia? Doar nişte fiare sălbatice care ne vor transforma în cina lor.
- Nu şi dacă îţi foloseşti tu puterile.
- Uite ce este, n-am venit aici pentru o partidă de vânătoare.
- Nici nu mă gândeam la aster.
- Dar la ce te gândeai?
- O să vezi, vino, ce ţi-e frică?
Ultima replică o făcu pe Kira şi mai curioasă Era clar că fata dorea să-i arate ceva important şi încerca s-o manipuleze. Intră în mintea ei şi nu simţi decât o frică teribilă.
- Ce-i acolo în pădure de eşti aşa de înspăimântată?
- Preoţii îi spun cutia Pandorei.
- Cea în care au fost închise toate relele lumii, e doar un mit?!
- E la fel de reală ca faptul că tu eşti magiciană.
- Si atunci de ce vrei s-o deschizi?
- Pentru că în ea se află toată ştiinţa universului.
- De unde ştii dacă n-ai deschis-o niciodată?
- Eu nu, dar şamanul a făcut-o când a fost o ploaie de meteoriţi.
- Cum? rămase Kira uluită.
- Da, l-am urmărit în pădure. A deschis cutia ,a spus o incantaţie şi gata, ploaia de meteoriţi a dispărut
- Fugi de-aici, asta-i o minciună gogonată.
- Bine, nu ştiu cum a făcut, dar după ce a deschis el cutia aia ploaia de meteoriţi  s-a oprit.
- Cum, s-a volatilizat? Asta-i imposibil!
- Nu, a trimis o undă spre ei şi le-a schimbat direcţia.
- Tereza nu mă mai minţi.
- Adică asta cred că s-a întâmplat, s-a auzit un vuiet, aerul parcă s-a transformat într-un val imens de căldură şi meteoriţii au fugit.
- Adică s-au dezintegrat în atmosferă.
- Ma rog, cum zici tu.
- Bine ,dar de ce nu a folosit şamanul cutia şi acum?
- Spune că e prea periculoasă.
- Păi poate doar el poate să controleze forţele care ies din cutia Pandorei.
- Nu ştiu Kira, dar nu vreau ca tot satul meu să fie incinerat.
- Despre ce tot vorbeşti acolo,Tereza?
- L-am auzit pe tata spunând că asta e singura modalitate să împiedice răspândirea bolii, de-aia noi am plecat de acolo.
- Bine, o să încerc să te ajut, dar nu-ţi promit nimic.
- Dar eşti magiciană!
- Nu ştiu ce puteri are cutia şi cum să le controlez.
- Măcar încearcă, zeii te vor ajuta.
Ochii umezi ai fetei şi disperarea din glas o convinseră pe Kira. Urlete de lupi flămânzi se auzeau prin tufişuri, întunericul crea umbre fantomatice, cerul nopţii era acoperit de o puzderie de stele de toate mărimile, crengile copacilor trosneau sub greutatea zăpezii şi aurora boreală se vedea în depărtare. Tereza ajunse într-un luminiş. Se aplecă şi bătu cu vârful ghetei în zăpadă pînă se auzi un zgomot metalic. Aici era îngropată cutia. Dădu zăpada la o parte cu o lopată şi o ridică. Îşi scoase mâinile din mănuşile de blană şi încercă să deschidă cutia.
- Kira te rog, zise ea printre lacrimi, tu eşti magiciana, trebuie să fie o incantaţie, ceva care s-o deschidă.
Kira luă cutia în mână dar nu zări nicio inscripţie Încercă o serie de vrăji, însă nimic nu mergea. Atunci făcu un lucru despre care doar citise în arhivele lăsate de strămoaşa ei, dar pe care nu-l încercase niciodată. Scoase un manuscris vechi din sîn şi runele dintr-un săculeţ de piele şi rosti incantaţia adresată spiritelor celor patru elemente pământ, foc, aer, apa. Pământul se zgudui. Zăpada crăpa sub picioarele ei ,dar Kira era prea concentrată s-o observe. Mantia i se transformase într-o pereche de aripi de înger, părul scotea fulgere şi ochii îi scăpărau ca ai animalelor de pradă în plină noapte.               Runele se ridicară formând un cerc în jurul ei. O avalanşă se apropia, copacii ieşeau din rădăcini şi un vârtej o ridică deasupra pădurii, luând şi cutia care se deschise brusc ,eliberând o lumină albăstruie fosforescentă. Tereza avusese dreptate. Conţinutul era o bază de date. Kira căuta înfrigurată. Istoria întregii galaxii se perinda sub ochii ei, timpul trecea şi ea nu reuşea să găsească leacul de care avea nevoie. Îşi folosi lentila bionica să scaneze mai repede informaţiile: regi, imperii decăzute şi altele înfloritoare, un război nuclear, roboţi terraformând planeta, vegetaţia crescând, primii oameni din peşteri, satul Terezei devastat de troli şi apoi renăscând peste zeci de ani. Văzu apariţia roţii, arcul cu săgeţi, leacuri pentru muşcătura de şarpe şi de păianjen, Kira nu înţelegea la ce mai foloseau dacă din cauza războiului nuclear clima devenise arctică dar nu mai conta. Căuta febrilă, energia începea s-o părăsească, avalanşa risca să devasteze toate satele şi apoi opri timpul. Zăpada rămase suspendată pe munte .O văzu pe Tereza cu gura căscată de uimire cu ochii ţintă la fluxul albastru ieşit din cutie, copacii atârnând caraghios ca într-o peliculă dată cu încetinitorul. Deodată, Kira simţi în mintea ei prezenţa şamanului
- Ce-ai făcut nesăbuito? urlă el cu o voce de tunet.
- Încerc să salvez lumea ta!
  - Cum, omorându-ne pe toţi?
- Dar eu doar căutam un leac pentru boală.
- Îţi dai seama că aici se află cunoştinţele despre bomba nucleară? Dacă încap pe mâna triburilor de peste munţi vom avea un al doilea război devastator.
- Dar eu n-am vrut să le dezvălui nimic.
- De unde ştiu eu?Doar tu eşti o magiciană puternică.
- Păi, dacă forţa mea e aşa de mare ,de ce nu reuşesc să-i salvez pe oamenii ăştia nevinovaţi?
- Nu există nici un leac, am încercat totul.
- Ba nu, în toată baza asta de date trebuie să fie ceva şi despre noua tulpină a ciumei.
- E acelaşi leac pe care l-a încercat şi mama ta.
- De unde ştii?
- Crezi că eu nu vreau să-mi salvez poporul?
- Cum, dandu-le foc?
- E singura modalitate să oprim răspândirea ciumei.
- Sau poate că asta vrei tu să-i laşi să creadă, ticălos bătrân, urlă Kira.
O durere cumplită o lovi în cerebel, îl chemă în ajutor pe Alex pentru că simţea ca toată energia se scurgea din ea, căzu pe pământul îngheţat şi leşină.
- Idioată mică, izbucni şamanul, mi-ai încurcat planurile!
- Ce planuri? se auzi vocea preotului. Era tatăl Terezei,ingrijorat că nu-şi găsea fiica.
- Pleacă de aici, dacă ţii la viaţa ta.
- Degeaba mă ameninţi şamanule, viaţa mea e în slujba poporului meu.
- Atunci mori pentru o gloată de nespălaţi, strigă şamanul şi îl aruncă dintr-o singură privire într-unul din copacii dezrădăcinaţi. Preotul atârna pe o creangă. Greutatea zăpezii o rupse şi omul căzu cu o bufnitură pe gheaţă, umplându-se de sânge.
- Tată! urlă Tereza deznădăjduită.
- Tatăl tău nu te mai poate ajuta acum! Ce-ai căutat să deschizi cutia, neghioabo, acum vei plăti pentru asta! o ameninţă el şi scoase de sub mantie un toiag cu un cristal în vârf.
- Ba nu, tu vei plăti, zise Alex şi îl lovi cu o undă de şoc.Credeai că numai Kira e magiciană? Ei bine, te-ai înşelat, am riscat şi mi-am implantat ADN-ul magicienilor.
Şamanul rânji:
- Acum e prea târziu puterea e a mea muritorule, zise el şi trimise unda de şoc înapoi către Alex. Credeai că sunt chiar aşa de slab? Mai ai multe da învăţat.
Kira se trezi din leşin, Tereza o luase în braţe şi încerca să o încălzească cu haina ei de blană.
- Mori idiot bătrân, urlă Alex din toţi rărunchii, asta-i pentru Kira!
            Fulgerul verde lovi ţeasta şamanului dar acesta nu păţi nimic. Aura lui era ca un scut de protecţie, singura lui şansă era să lupte alături de Kira.Direcţionă toate energia pozitivă spre fiica lui. Aura Kirei lumina feeric întreagă pădure.
- Cine eşti tu? urlă şamanul cuprins de groază. Doar o singură persoană poate avea aura asta albă ,sidefie, perlată, când galbenă, când verde, ca un curcubeu, de la aurora boreală ajungând la lumina divinităţii.
- Eu sunt Kira, îi răspunse fata şi în vinele mele curge sângele strămoşilor mei, magicienii. Noi suntem rasa creată de marele Vishnu, ca să protejăm oamenii de toate relele şi tu netrebnicule le vei oferi leacul acestor oameni sau vei muri.
Şamanul se făcuse palid şi începu să tremure, imaginea asta o văzuse doar în profeţia din cutia Pandorei. Toată înţelepciunea, viziunile, experienţele extatice ale călugărilor fuseseră înglobate în acea cutie. Accesă baza de date şi îi arătă Kirei formula chimică şi tot procesul prin care putea fi obţinut vaccinul pentru ciuma bubonică, apoi dispăru într-o flacără urlând:
- O să ne mai întâlnim noi, Kira, într-o altă dimensiune şi atunci n-o să mă mai poţi învinge aşa cum n-ai putut să-i distrugi pe troli.
- Ce a vrut să spună cu asta?
- O profeţie spune, zise Tereza, că într-o zi se va naşte o magiciană mai puternică decât strămoaşa ta şi ea va fi reîncarnarea bătrânei Kira.
- Poftim? întrebă Kira uluită.
- Da, Kira, auzi ea în creier vocea lui Mahtob, tu eşti la a patra reîncarnare şi profeţia spune că de data asta îi vei învinge pe troli.
- Şi tu ştiai de asta? nu se putu abţine Kira.
- Da, Kira desigur că ştiam.
- Şi de ce nu mi-ai spus?
- Nu erai încă pregătită.
- Şi acum ce urmează? Să aflu că trebuia să salvez de fapt tot universul?
- Nu, Kira de asta se ocupă înălţaţii, tu eşti doar o magiciană. Deocamdată, dar într-o zi...
Glasul călugărului dispăru din mintea ei la fel de brusc cum apăruse.
Kira se urcă în navă şi reveni pe Ganymede. Trebuia să-i strângă pe toţi magicienii ca să scape pentru totdeauna de troli.

...
Kira îşi crease propria armată, îi învăţă pe ucenici să creeze un cerc de foc în interiorul căruia timpul înceta să mai curgă. Energiile malefice erau oprite la marginea cercului cu ajutorul lumânărilor aprinse, a mirosului de tămâie şi a unei furci cu doi dinţi. Apoi invocau spiritele spunând: Tatăl nostru ceresc/Mamă prea curată/Spirit al tuturor spiritelor/Aşează-te, stai/Şi-mi arătă calea.
Foloseau argintul viu care aducea duşmanului boală, vrăjmăşie, dezbinare şi ură, apoi se aliau cu Principele Morţii al cărui trup era acoperit cu răni pline de puroi şi care se hrănea cu carne putredă. Magia albă şi cea neagră se uneau. Luau ghiocul, un lacăt nou cu trei chei, pământ de la capul gropii săpate pentru o fecioară şi o aripă de peşte şi apoi rosteau descântul: Ursirea uneltelor magice/Foc, pământ, aer şi apă/Binecuvântate fiţi/Semn al leului şi al cerului/Stâlpi de potop şi stâlpi de foc/Sângele pământului adorat şi invocat. Când toţi veniră să exerseze, Kira fu mulţumită.
Kufu era cel mai priceput, el reuşea din prima să oprească timpul, să zboare, să arunce runele într-un vârtej înăuntrul căruia magicianul era protejat ca într-un câmp de forţă. După un an de zile, călugărul Mahtob îi spuse că a venit vremea să-i înfrunte pe troli. Fisura timpului fusese forţată şi monştrii se apropiau. Întreaga planetă era pregătită: telepaţi, mentalişti, călugări shaolini şi magicieni. Civilii şi copiii fuseseră evacuaţi şi duşi în domurile din deşert protejate de un scut mental. Soarta lumii atârna pe umerii Kirei şi n-avea de gând să renunţe la regatul ei fără o luptă crâncenă.