colonistii de pe odiseu

COLONIŞTII   DE
                                   PE   ODISEU,
                                                                                   De Unciuleanu Milena


        Nava Odiseu devenise neîncăpătoare pentru cei 25.000. de colonişti. Plecaseră de trei generaţii în căutarea unei planete locuibile, dar imaginile transmise de sondele spaţia-le nu fuseseră deloc încurajatoare.La un moment dat crezuseră că în sfârşit au găsit ce le trebuia. Se dovedise după o săptămană de cercetări întreprinse de echipa doctorului Lee, că planeta nu putea fi terraformată în mai puţin de trei sute de ani.
 Savanţii se întorceau din nou cu mana goală şi oamenii  începeau să-i privească cu ostilitate. De ce primeau cercetătorii cele mai bune habitacluri de pe Odiseu, dacă nu erau capabili să le ofere un loc stabil, unde să înceapă o viaţă nouă, dincolo de pereţii metalici ai navei? Era adevărat că gravitaţia artificială şi serele create de biologi rezolvaseră o parte din problemele zborului de lungă durată dar pe de altă parte, asteroizii încă mai creau găuri în fuzelaj.Ultima oară fuseseră nevoiţi să aterizeze pe un satelit al planetei Apollo ca să repare nava.
        Scutul antiradiaţii slăbea şi coloniştii începuseră să se revolte.Dădeau vina pe conducătorul Kesington doar pentru că radiaţiile îi obligaseră să se înghesuie câte şapte oameni într-un spaţiu de câțiva metri pătraţi.Ce le păsa politicienilor? Ei o duceau bine mersi în habitaclurile lor de de 20m, pe care le împărţeau numai cu soţia şi unul maxim doi copii.Militarii erau cei mai năpăstuiţi.Stăteau claie peste grămadă, câte patru inşi  într-un perimetru de 6m, asigurau paza şi se luptau cu fiecare grup de extratereştrii ostili care le ieşea în cale.Nimeni nu dorea să ocupe teritoriul altor fiinţe inteligente, însă unii alieni, mai întai trăgeau salve de plasmă şi abia apoi puneau  întrebări.Situaţia devenea tensionată de fiecare dată cand se aflau în preajma unei planete noi. Niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi.
        Civilii se săturaseră să mănânce aceleaşi fierturi din plantele crescute în seră şi invariabila carne de pui.Creşterea animalelor era imposibilă pe navă. Şi aşa, numărul coloniştilor devenise prea mare faţă de cel prevăzut iniţial în proiect.Instalaţia de recicla-re a deşeurilor funcţiona la capacitate maximă şi rezervele de oxigen scădeau de la o lună la alta. Sera, locul unde se producea oxigenul, se întindea pe o suprafaţă de trei km  însă, din păcate, necesităţile coloniştilor crescuseră de cinci ori, faţă de momentul plecării de pe Pluto.
      La început, oamenii se arătaseră entuziasmaţi de proiectul colonizării spaţiului. Sătui de sărăcie şi nedreptăţi sociale, mulţi se înghesuiseră la biroul de imigrări, încercând să obţină un loc cât mai bun pe Odiseu. Criteriile de selecţie fiind foarte laxe, militarii se treziseră şi cu hoţi şi criminali, pe care îi abandonaseră în minele de uraniu de pe Apollo.
       Şi acum se îndreptau spre un alt sistem solar, în urma unei profeţii biblice, veche de trei sute de ani.Preoţii căpătaseră o putere inimaginabilă.Nemulţumirea crescândă a oamenilor îi făcuse pe militari să piardă teren în faţa religiei. Se părea că litania preotului, aşa aberantă cum era, prinsese cheag în minţile înfierbântate ale civililor. Poate chiar aveau nevoie să creadă minciunile despre Pămant, prima planetă civilizată, leagănul umanităţii, unde, vezi Doamne, curgea numai lapte şi miere.Sigur că metafora biblică era preferabilă crudei realităţi. Cine ar fi acceptat să muncească zi de zi închis într-o cuşcă metalică, oricât de mare ar fi fost ea, în loc să respire aerul curat de pe o planetă edenică?
    
                                                       ...

         Kesington îi lăsase pe slujitorii bisericii să-i îndoctrineze  pe oameni, cu intenţia ascunsă de a se folosi de aşa-zisa profeţie, la următoarele alegeri.Cine ar fi îndrăznit să-l înfrunte, dacă mulţimea ar fi fost de partea lui? Şi va fi, pentru că viitorul preşedinte, brusc va avea o revelaţie divină şi le va promite că vor găsi raiul mult visat. Întotdeauna politica fusese o cacealma şi civilii doar o masă de manevră. Atât timp cât oamenii nu erau conştienţi de asta, puterea decizională urma să se concentreze în mâna lui Kesington şi a generalului Sandler.
     Singurii oameni destul de inteligenţi, ca să miroasă şmecheriile puse la cale de cei doi erau savanţii, dar şi ei puteau fi reduşi la tăcere, dacă li se ofereau destule avantaje materiale. Care om de ştiinţă ar fi acceptat să stea înghesuit într-un habitaclu de dimens-unea unei cutii de sardele, alături de familia unei vânzătoare cu cinci puradei negri, doar de dragul dreptăţii? Inechităţile sociale de pe Pluto erau perpetuate şi pe nava Odiseu, dar nimeni nu comenta când avea burta plină şi speranţa unei lumi mai bune.Şi ce modalitate mai eficientă de manipulare a populaţiei putea fi folosită de Kesington, dacă nu catolicismul lor stupid?
       Degeaba le-ar fi explicat savanţii că Pămantul e o planetă ireală, o metaforă biblică, menită să creeze o sectă religioasă, pe vremea razboiului cu alienii de pe Alfa Centauri. Oamenii nu i-ar fi crezut ,din cauza urii exarcerbate împotriva oricui avea vreun avantaj social sau material. Sigur că şi Kesington primea o grămadă de facilităţi în plus faţă de muritorii de rând, începand cu rezerva de ţigări şi vinuri franţuzeşti şi terminând cu habitaclul de 40 de metri pătraţi, plin de containere cu conserve de carne de porc şi fructe confiate, cumpărate la ultima escală pe planeta Atena.
         Dar numai el şi Sandler ştiau asta, nimeni nu se apropiase de habitaclul conducă-torului fără să fie legitimat de ofiţerii loiali preşedintelui. Audienţele se ţineau într-o încăpere sărăcacioasă, pentru a induce în eroare opinia publică. O singură dată, o ziaristă reuşise, dintr-o prostie a lui Kesington, să pătrundă în habitaclu. Atunci, preşedintele fusese la o petrecere cu prostituate, şi era prea beat ca să mai facă distincţia dintre dansatoarele din buric şi reporteriţa de la ’The Voice of People’’. A doua zi, oprise definitiv activitatea tipografiei, sub pretextul doliului naţional ţinut în memoria soldaţilor căzuţi la datorie în ultima bătălie cu extratereştrii de pe Centurion. Avusese grijă să-i aranjeze femeii un accident nefericit, în urma unui aşa-zis atentat terorist, de care se făcea vinovat bineînţeles, celălalt candidat la presedinţie. Totul fusese muşamalizat şi în final dat uitării. Nimeni nu se mai întrebase, de ce rivalul lui Kesington nu revendicase nimic în urma atentatului.
        Preşedintele îşi asigurase următorul mandat în schimbul unui buget mai mare pentru armată. Nava Odiseu, lungă de zece km, adăpostea o societate bazată pe progresul tehnologic. Savanţii creau petrol din deşeurile menajere şi-l vindeau planetelor deja colonizate de alte rase. Lingviştii împreună cu profesorii făceau softuri educaţionale în toate limbile sistemului Caspian şi doctorii inventau tot felul de medicamente şi cure pe baze de plante, pentru alte civilizaţii. Fiecare planetă avea bolile ei specifice, în funcţie de nivelul de dezvoltare atins: Calypso friguri galbene, Atena ciumă, Marte gripă porcină. Apollo fusese grav afectată de tuberculoză, din cauza minelor de uraniu, în timp ce Mercur trecuse printr-o epidemie de hepatită. Toti locuitorii navei Odiseu îşi aduceau contribuţia  la creşterea bugetului, cu care cumpărau plasma necesară deplasării prin spaţiu. Ar fi trebuit ca fiecare cetăţean să aibă acces la o dietă mai variată şi la un habitaclu mai mare, însă puterea era în mâna preşedintelui.
         Kesington profitase de situaţie şi câștigase destui bani, ca să-l atragă pe general de partea lui. În felul ăsta, Sandler îşi mărise flota cu încă zece nave cu plasmă şi investise în baza materială de la Academia Spaţială. Fiecare visa să ajungă ofiţer, pentru că ei erau cel mai bine plătiţi şi unii se infiltraseră, chiar şi în structurile de conducere. Nu toţi obţineau grad mai mare de sergent major. Unii ajungeau locotenenţi, caţiva maiori, dar majoritatea soldaţilor erau doar carne de tun în războiul împotriva diferitelor forme de viaţă inteligentă întalnite în periplul  lor prin spaţiu. Doar dacă proveneai dintr-o familie importantă aveai acces la cel mai bun instructor şi făceai mai multe zboruri înainte să fii aruncat în luptă. Despre unul dintre aspiranţi, cadetul Christopher, se zvonea că este nepotul generalului, dar nimeni nu trebuia să ştie adevărul în afară de instructorul de zbor. Maică-sa încercase în zadar să-l facă să se răzgândească.   Christopher nu dorea să fie cercetător şi nici să construiască androizi pentru terraformare. Visul lui era să fie pilot. Deşi cel mai puternic om al armatei, unchiul lui nu a vrut să-l lase să zboare fără un antrenament foarte dur. Băiatul era nepotul lui, nu un muritor de rand. Generalul avea un simţ înnăscut al clanului şi nu şi-ar fi iertat-o niciodată dacă un membru al familiei ar fi murit din cauza lui în primul schimb de focuri.
       Christopher se trezea la 6 dimineata, lua micul dejun si apoi se antrena. Menținerea condiției fizice era imperativă pentru un pilot. Dupa 3 ore urma teoria unde învăța să repare un motor warp cu cristale sau unul cu plasma, strategie militară și nu în ultimul rând să construiască o nava spațială. Ultima parte a pregătirii consta în sute de ore de simulare, nu numai a zborului, ci și a diferitelor situații de urgență. Nu știai niciodată când îți ia foc motorul sau ești atacat de alieni și trebuia să te catapultezi.
    Toate navele Anaconda aveau scaune ejectabile cu flotoare capabile să te ducă înapoi pe nava mamă Odiseu. Autonomia motoarelor era de 4 ore, dar desigur, trebuia luată în considerare și o eventuală defecțiune. De aceea piloții erau în același timp mecanici și strategi. Se pregăteau să facă față panicii, să ia hotărâri în condiții extreme și mai ales să-și stăpânească dorința nebună de a trage în tot ce mișcă. Unul dintre cadeți fusese surprins într-un schimb de focuri și descărcase toată muniția asupra unei singure nave inamice ca apoi să fie doborât pentru că nu mai avea cu ce să se apere. Nimeni nu făcuse scandal pentru un amărât din clasa de jos, dar moartea lui Christopher ar fi cauzat un adevarat tsunami în rândul conducerii academiei spațiale. Ăsta era motivul pentru care instructorul Jack McFinley nu ezita să-l pedepsească pe băiat fără pic de milă. Nu dorea să-și termine cariera cu un fiasco din cauza unui mucos fără simțul realității.
                       
                                                            . . .
                        Christopher intră în baie. De fapt ‚’baie’’ era impropriu spus. Pe un perete se aflau opt pișoare de inox şi pe altul tot atâtea dușuri fără cabine. Podeaua acoperită de ciment,  îl făcea să înghețe de frig până intra sub jetul fierbinte de apă. Se săpuni vârtos încercând să scape de mirosul de ulei de motor impregnat în piele. Întotdeauna degaja un iz infiorător după ora de practică.                                                                                                                                              Nu înțelegea de ce nu putea lua cu el un copilot android pe post de mecanic, în loc să-l primească pe idiotul de Johnny în carlingă. Pe cuvânt dacă avea vreun rost. Băiatul ăsta n-avea nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă ingineria. La fiecare test învăța ca papagalul, dar n-avea pic de imaginație și de creativitate.    Pur și simplu nu făcea altceva decât să aplice de fiecare dată aceleași scheme. Cum intervenea un element nou ,totul se ducea de râpă. În schimb pilota excepțional. La ultimul zbor, făcuse niște manevre atât de periculoase încât ceilalți cadeți credeau că o să intre direct în motorul lui Odiseu și o să explodeze.                                                                                                                              În loc de asta, Johnny schimbase brusc direcția și andocase nava Anaconda, cu o perspicacitate și o finețe, care îi determinase pe piloții mai în vârstă să se întrebe dacă nu cumva bunicul lui fusese un pelerin.
      Era un mit vechi de cel puțin 100 de ani ,poate chiar de pe vremea Pământului biblic. Pelerinii se luptaseră cu asgardienii, cu toate că navele lor nu aveau puterea de foc a unei Anaconde. Bătrânii spuneau că piloții puteau simți nava ca pe un organism viu. Alții afirmau sus și tare că, de fapt, navele pelerinilor erau conduse cu puterea gândului și nici nu aveau nevoie de combustibil. Oamenii din vechime se nășteau telepați și se armonizau mental cu stringurile universului. O profeție spunea că într-o zi se va naște un pelerin care îi va conduce spre miticul Pământ, planeta primordiala a omenirii.
      ’Bazaconii’’, își zise în sinea lui Christopher și dădu drumul la apa fierbinte. Avea doar un minut să se clătească înainte de apelul de seară. Jetul fierbinte îl moleșea din ce în ce mai mult. Fusese o zi foarte grea și singurul lucru pe care și-l dorea acum era o friptură și un somn adânc. Vocea comandantului îl trezi din visare:
  -Ce dracu faci aici cadet, dormi pe tine și consumi toată apa? Când m-au prins centurionii n-am avut parte decât de bătaie și de fasole cu viermi. Șobolanii prăjiți erau o delicatesă, ai nevoie de o înviorare băiete, zău așa!
      Apa rece ca gheața năvăli într-un șuvoi dureros. Icni, înjurându-l în gând de toți sfinții pe McFinley. Pielea de găină era singura dovadă exterioară a chinului prin care trecea. Se abținu să nu urle știind că instructorul l-ar fi pus imediat să curețe podeaua, dacă s-ar fi comportat copilărește. Dobitocul naibii, ce i se părea așa de macho să tremuri ca un pui zgribulit în timp ce ți se contractau testiculele?! Când începură să-i clănțăne dinții în ciuda eforturilor supraomenești de a-și ține gura încleștată. McFinley opri jetul rece și îl lovi cu prosopul peste fund:
 -Acoperă-ți bucile alea de domnișoară și mișcă-te la raport, rânji el arătându-și dantura îngălbenită de tutun.
      Degetele noduroase, acoperite de nicotină strângeau prosopul gata să-l sfâșie. Uniforma plesnea sub torsul musculos în timp ce sprâncenele stufoase îi dădeau aerul unui torționar când arunca scântei de furie din ochii albaștri spălăciți. Era mai înalt cu 2 capete decât Christopher și purta părul tuns periuță sub șapca de comandant al escadrilei. Toți cadeții îl blestemau în gând însă nimeni nu îndrăznea să-i conteste autoritatea. Sub comanda lui erau cele mai puţine pierderi de vieţi omeneşti.Christopher se întreba dacă într-adevăr asta se datora  abilitătilor sale strategice, așa cum îl lăuda generalul, sau faptului că din escadrila lui  făceau parte doar cei mai buni piloți. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, unchiul său îi ceruse imperios să-l asculte orbește pe instructor, dacă nu vrea să-l zboare afară din Academia Spațiala. Sau mă rog, din perimetrul unde aveau loc cursurile pentru cadeți. Mai avea de trecut niște examene dure  până să fie admis la academie.Selecția era foarte drastică, deși numai copiii sau rudele celor avuți intrau. Te-ai fi așteptat, în calitate de odraslă a unui fost sau actual militar, să fii tratat cu îngăduință, însă pericolul din spațiu nu putea fi ignorat.
          Christopher înțelegea motivația asta ,dar nu pricepea cu niciun chip  ce rost                   aveau umilințele și mâncarea proastă. Auzise de multe ori din gura ofițerilor că noua generație e formată din fătălăi , din moment ce un sfert din ei ajungeau la infirmerie până se obișnuiau cu meniul de la cantină. Christopher considera că nimic nu poate fi mai îngrozitor decât lăturile din farfuriile de inox.În plus, ofițerii mâncau separat la popota lor, de unde știa el că nu aveau alt meniu și de fapt , mințeau că stomacurile lor ar putea digera și un mamut lânos de o mie de ani, dacă ar fi fost nevoie. Își trase hainele pe el și se duse la raport.

                                                 ...

          Androidul scana întunericul din bibliotecă.Pe rafturile albastre se aflau cărți de strategie militară, cele albe adăposteau istoria diferitelor rase, și pe cele verzi  tronau manuscrisele religioase. Toate secretele militare stăteau ascunse în zona interzisă, etichetată cu o piramidă aurie în al cărei vârf era un scaner. Numai generalul și președintele puteau accesa codul de securitate în trei moduri:amprentă vocală, secvență ADN și scanarea propriei retine.Singurii paznici erau androizii pentru că nu aveau sentimente, nu oboseau niciodată

Top of Form și nici nu își doreau să fure vreun document militar.                                                                      Pentru ei comoara umanității nu însemna nimic.În plus, legile roboticii îi impiedicau să omoare în scopuri personale: legea întâi cerea ca robotul să nu pricinuiască niciun rău omului, sau să îngăduie prin neintervenție să i se întâmple ceva rău unei ființe umane; a doua considera imperativ ca robotul să asculte poruncile omului dacă nu intrau în contradicție cu prima lege; cea de-a treia îi permitea robotului să-și apere existența, dacă acest lucru nu contrazicea primele două legi, în timp ce legea zero, și cea mai importantă ,cerea ca robotul să acționeze pe termen lung în interesul omenirii și permitea încălcarea celorlalte legi. În spatele primei camere se afla o ușă cu o cruce pe ea încastrată în lemnul de nuc sculptat.Se spunea că locul fusese sfințit de cel mai vechi pelerin și de- aia are puteri magice.Nimeni nu credea legenda asta, dar putea fi folosită de preoți ca să câștige adepti, dornici să-și cheltuiasca banii pentru biserică.Așa reușise preotul Carl Campbell să ridice un sanctuar,unde își ținea predicile o dată pe săptămână.Amvonul din aur impresiona credincioșii, mai mult decât crucea de lemn cu răstignirea lui Isus, dovadă că oamenii nu erau preocupați de înălțarea spirituală, ci de ritualurile care le promiteau bunăstarea materială și distrugerea dușmanilor.                                                                                          Nimănui de fapt nu-i păsa de iubirea creștină pentru aproapele lui.Săracii dădeau acatiste la biserică în speranța unei slujbe mai bune și bogații visau la afaceri mai profitabile .Toți se prefăceau cu multă ipocrizie la slujba de duminică, dar se suspectau unii pe alții de cele mai mârșave intenții. Zvonistica era sport national la bordul navei Odiseu. Nimeni nu scăpa de gura lumii. Fiecare aspect al vieții era disecat cu o plăcere sadică. Unii nu aveau altceva mai bun de făcut, în timp ce alții se foloseau de prostia și credulitatea oamenilor, ca să controleze destinele tuturor. Cine putea trăi într-o comunitate închisă, fără să facă parte dintr-o grupare sau alta ? Dacă nu te aliai nici unei facțiuni, erai condamnat la ostracizare. Politicienii puteau să te exileze pe următoarea planetă, doar convingându-i pe toți că ești o povară pentru societate. Nimeni nu accepta să muncească în plus ca să acopere cheltuielile unui parazit social. Creșterea demografică determinase scăderea drastică a nivelului de trai ,așa încât locuitorii de pe Odiseu n-ar fi ezitat să te incrimineze fără motiv, dacă asta le aducea un profit frumușel. Cei mai afectați erau tinerii, de când se dăduse împotriva lor o lege care-i obliga să facă decat un singur copil. La începtul călătoriei, savanții încurajaseră nașterile ,pentru că reprezentau o premieră mondială, dar în timp lucrurile degeneraseră.  Era clar că următorul scrutim, programat peste doi ani, nu va mai fi câștigat fără construirea unui câmp de forță împotriva radiațiilor. Următorul pas va fi asigurarea unei diete mai variate, cu o jumatate de an înaintea alegerilor. După ce va obține fotoliul prezidențial, lucrurile vor reveni la normal. Doar nu era să împartă cu plebea toate avantajele unui conducător. Kesington se apropie de androidul de pază: -Deschide arhiva secretă. -Dar, domnule, numai dumneavoastră și generalul aveți codul de securitate. -Ți-am dat un ordin, doar nu vrei să încalci legile roboticii, nu-i așa ? -Nu există nici un pericol iminent, domnule președinte! -Ba da, suntem atacați de centurioni și generalul are nevoie de dosarul Magnum. -Dar, domnule, acest dosar cuprinde manualul celei mai puternice arme, create de plutonieni. Doar generalul are voie să acceseze baza de date. Aveți cipul cu amprenta vocală a generalului și mostra dvs.  ADN? -Generalul e prins în schimbul de focuri, va trebui să ne descurcăm doar cu scanarea retinei mele. -Îmi pare rău, domnule președinte, nu am primit nici o înștiințare de la generalul Sandler. Lăsați-mă să iau legătura prin intercomul holografic cu structurile de conducere. Trebuie să mă asigur că e o prioritate zero. -Robot cretin, nu înțelegi că n-avem timp de așa ceva ? Vrei să fii răspunzător pentru uciderea tuturor oamenilor de pe Odiseu ? -Am să vă iau o mostra ADN domnule, zise androidul, pregătind trusa medicală. -Deschide ușa aia mai repede, dobitocule, nu pricepi că dacă  nu o faci acum, peste jumătate de oră o să fie prea târziu ? -Domnule, mostra ADN e scanată chiar acum. -Ce mama dracu se întamplă aici, Kesington ? strigă generalul Sandler. -Bine ați venit, domnule general, îl întâmpină androidul. Domnul președinte tocmai mi-a comunicat starea de urgență și . . . -Ce tot spui acolo ? replică uluit Sandler.                                                                Ce se întampla ? Se defectase androidul sau președintele înnebunise din dorința de a deține puterea absolută ? Generalul scoase pistolul  și îl îndreptă spre Kesington: -Ar fi bine să ai o explicație plauzibilă, altfel cooperarea noastră s-a terminat! Kesington rânji sadic și trase o rafală în burta generalului: -Dacă vrei să trăiești ,o să-mi dai codurile de securitate chiar acum. -Kesington, imbecilule, ce îți închipui că vrei să faci ? -Te scot din funcție generale, eu sunt președintele, ai uitat? Pot face orice. -La pământ! urlă McFinley din spatele androidului. Glonțul străpunse țeasta președintelui și omul se prăbuși ca un sac de cartofi pe podeaua metalică, lăsând în urmă un lichid gălbui, vâscos. -Ce dracu s-a întamplat aici, Sandler ? Vocea lui Kesington răsună în bibliotecă, lăsându-l perplex pe general. Kesington urmări privirea lui Sandler și sări ca ars la vederea propriului său corp întins pe podea. -Domnule general, zise androidul. Scanarea mostrei s-a terminat, cel care a murit era un centurion. -Cum!? țipă, generalul stupefiat. -Centurionii au abilitatea de a-și schimba forma, lămuri McFinley. -Anunțați că avem o breșă în securitatea navei și scanați toți locuitorii de pe Odiseu. Se pare că tehnologia centurionilor a avansat periculos de mult de la ultima bătălie de acum trei ani. Bottom of Form

        Planeta Pangeea fusese creată artificial.Privită de pe orbită, părea o societate agricolă, cu ogoare cultivate ca o tablă de șah și livezi bogate, formând o geometrie perfectă.Androizii folosiseră focul primordial ca să pulverizeze stâncile, săpând albii pentru râurile care alimentau câmpurile acoperite cu grâu, orez, porumb și fasole. Generalul Sandler analiza ritmul societății semipastorale, ancorată în tradiția ei neclintită de milenii.Responsabilitatea educării, în spiritul și tradițiile civilizației de pe Pangeea, revenea mai întâi mamei până la vârsta de 14 ani când tatăl prelua ștafeta și îl învăța pe tânăr meșteșugul armelor , al vânătorii și al agriculturii.Nimic nu putea fi lăsat la voia întâmplării.Reputația unei comunități depindea în mare măsură de acțiunile tinerilor.Nimeni nu dorea să facă schimburi comerciale cu un sat acoperit de rușine.Adolescenții se întreceau în fiecare primăvară pentru a-și dovedi iscusința, curajul și tenacitatea.Erau lăsați în pădure să-și procure hrana doar cu arcul cu săgeți și toporișca.Cei capabili să aducă un animal sălbatic și să facă din pielea lui o haină, aveau voie să aleaga primii una din fetele satului.Cea mai valoroasă blană era cea de tigru, apoi în ordine cea de leu, de antilopă și de maimuță.Un loc important îl ocupau în comunitate preoții și vindecătorii.Ei aveau grijă de respectarea strictă a normelor de igienă și a tradițiilor.Fiecare  avea locul lui bine stabilit în cadrul comunității.Bărbații aduceau hrana, femeile creșteau copiii și fetele ajutau la gospodărie.De la vârsta de 10 ani învățau să facă focul, să gătească și să pregătească baia pentru bărbații casei.Într-un cămin puteau locui și trei generații dacă  averea nu le permitea să-și mărite fetele de la 14 ani.Baia se făcea într-un butoi de lemn o dată pe zi cu apa încălzită în ceaunul de trei metri. Regula asta fusese impusă în urma unei epidemii de holeră, care decimase un sfert din populația tribului.Femeile erau alese dupa mărimea sânilor și a pântecului, considerate o dovadă de fertilitate.Dacă dimensiunile fizice nu corespundeau cerințelor, femeile compensau printr-o avere de cel puțin patru hectare arabile și două perechi de boi.
        Doar conducătorul satului avea casa din piatră și turme întregi de vite, ceilalți locuiau în colibe de lut amestecat cu paie și aveau cel mult, un plug și o vacă pentru lapte. Generalul Sandler se gândea, ce le putea oferi acestor oameni, în schimbul cristalelor din munte găsite de ofițerul Jackson, când cartografiase întreaga suprafață a planetei.Cristalele de dilitiu ofereau autonomie de trei ori mai mare motorului warp față de plasmă, dar se găseau foarte rar și în general erau exorbitant de scumpe. Dacă ar fi reușit să facă un troc, n-ar mai fi avut nevoie un an întreg de motorul cu plasmă.Ar fi fost un schimb foarte profitabil pentru coloniștii de pe Odiseu.
        Și, dintr-odată, îi veni o idee salvatoare:să le dea femei fertile din clasa de jos.Africanii oricum erau obișnuiți cu traiul dur din deșert.Pentru ei fusese un chin să trăiască în cușca metalică a navei.Mai ales că primeau habitaclurile cele mai mici. Unii sufereau de claustrofobie și se rugau în fiecare seară la nu știu ce zeitate ciudată, să mai vadă măcar o dată cerul, norii și satul din care plecaseră doar pentru că mureau de foame. O perioadă, generalul fusese nevoit să      le pună paznic la ușa habitaclului, ca să nu dea foc la nava, pentru că aprindeau resturile menajere pe podea și aduceau ofrande zeilor. Doar preotul reușise să-i calmeze cu promisiunea că le va construi un sanctuar numai al lor.Negrii muriseră de foame, ca să strângă o adevarată  avere în acest scop, și apoi Campbell, preotul , folosise banii pentru achiziționarea unor obiecte de cult catolice din aur, bătute cu diamante, ca să-și impresioneze propriii credincioși.
       Generalul aplanase conflictul, mințindu-i că jertfa lor va fi răsplătită de zei.Și acum i se ivise ocazia să le arate că rugile le-au fost ascultate, pentru că își vor recăpăta libertatea de   a dormi sub cerul liber, albastru, al planetei Pangeea.Era chiar mai bine decât înainte, când locuiau pe Pluto, încerca Sandler să-i convingă,satul se afla într-o pădure ecuatorială, vor avea hrană din belșug și nu vor mai fi nevoiți să înfrunte furtunile de nisip.Superstițiile africanilor îi serviseră din plin generalului.Scăpase de suprapopularea navei și căpătase cristalele de care avea nevoie.Politicienii, savanții și militarii erau mulțumiți de rezultatele negocierilor cu băștinașii, mai ales că după plecarea negrilor, oamenii aveau mai mult loc și mai multă hrană.Urmau alegerile prezidențiale și Kesington cumpărase sute de kg de carne și fructe, cu care să-și convingă alegătorii că îi așteaptă un viitor prosper sub conducerea sa.


                                      .........

         Sala era împânzită de mățăraia de cabluri aduse de reporteri.Flashurile aparatelor se aprindeau continuu în timp ce oamenii încercau să ajungă la locurile din față.Apăru Kesington îmbrăcat într-un costum gri impecabil.Asistenta blondă îi aranjă cravata albă cu dungi gri și-i zâmbi încurajator, cu o dantură perfectă.
-Domnule  președinte aveți zece minute la dispoziție, zise consilierul.
-Sub conducerea mea oamenii vor avea habitacluri mai mari și hrană mai bună. Salariile tuturor vor creste cu 10 procente iar ale celor aflați în pragul sărăciei cu 50 la sută.
-Sunteți sigur că această creștere este reală, domnule președinte?întrebă un ziarist.Așa ați promis și data trecută și apoi s-a dovedit că inflația a fost cu 8 procente mai mare decât cea prevăzută.
-Acum avem mai puține guri de hrănit, replică Kesington sigur pe el.Vocea lui nu trăda nicio emoție. Asigurase fraudarea alegerilor împreună cu Sandler și nu-și făcea nicio problemă.Întrebările ziariștilor vor fi ca o furtună într-un pahar cu apă.

-Am auzit în plus că vreți să reduceți fondurile pentru asigurarea socială.Care e motivul? Doar nu mai avem așa de mulți copii pe navă de când au plecat africanii.

-Dacă oamenii vor avea salarii mai mari cu 50 la sută, ce nevoie mai au de alocațiile alea imense pentru copii? punctă Kesington fără milă.

-Să înțeleg, că în continuare legiferați să avem doar un singur copil per familie? Îi băgă microfonul sub nas ziaristul agresiv, cu ochii bulbucați, îmbrăcat sărăcăcios și cu o față gălbejită de om bolnav.

-Vă asigur că o să aveți un salariu destul de mare, ca să vă cumpărați o aparatură cât mai performantă. Sau preferați să faceți zece copii și să trăiți într-o sărăcie lucie domnule...

-Howard, de la ”The Voice of People”, și nu la asta mă refeream. Ați exagerat în mod voit ,eu aveam în minte doar doi copii pentru fiecare familie, cărora orice părinte reasponsabil dorește să le ofere o viață cât mai îndestulată.

-Cred că am fost foarte clar domnule Howard. Mai are cineva întrebări?

-Cum veți asigura creșterea economică ,necesară plătirii acelor salarii exorbitante despre care vorbiți? Africanii nu consumau 60 la sută din buget domnule președinte, ce faceți, încercați iar să manipulați electoratul?

-Nu-i nevoie. Dacă oamenii vor fi nemulțumiți guvernul își va da demisia. Bunăstarea poporului este prioritatea zero a guvernării conduse de mine, zâmbi Kesington perfid.

-Credeam că centurionii sunt prioritatea zero, Kesington, se auzi vocea de gheață a generalului Sandler. Sau vreți să ne lăsați și pe noi la prima escală cum ați făcut cu africanii?

Ce dracu făcea Sandler? Președintelui nu-i venea să creadă. Vechiul său aliat se transformase brusc în oponent politic.

-Cred că armata se va ocupa admirabil de această problemă minoră, nu-i așa generale?

-Păi dacă militarii sunt singurii capabili să îndepărteze acest pericol major, înseamnă că ei ar trebui să conducă, nu credeți, domnule Kesington?îl atacă Sandler, cu o mină gravă.

-Sunt sigur că armata își va face datoria față de popor cum a făcut întotdeauna însă, cu tot respectul, generale, niciun militar nu se pricepe la economie.

-Ba eu cred că da.Avem un specialist școlit la Harvard chiar aici, maiorul Mac Gregory, care o să vă prezinte chiar acum o strategie pe termen lung, necesară ieșirii din criza în care ne-a aruncat guvernul dvs.

-Despre ce tot vorbești, generale?Nu există nicio criză economică pe Odiseu.

-Atunci de ce africanii au trăit la marginea subzistenței patru ani cât a adurat mandatul tău, Kesington?Ai ascuns rezervele de hrană și acum le-ai scos de la naftalină, cum s-ar zice, ca să câștigi alegerile?

Fața lui Kesington căpătase o paloare cadaverică .Simțea transpirația șiroindu-i pe spatele înfierbântat. Cămașa de mătase i se lipise de trupul bondoc, cravata începuse dintr-odată să-l lase fără aer, chelia , deși tamponată în permanență de asistenta blondă era lac de sudoare, ochii i se împăienjeniseră și bău hulpav, dintr-o înghițitură,  jumătate de pahar de apă.

-Nu știu despre ce vorbiți domnule general, începu el să se disculpe , cu ochii măriți de spaimă.

-Avem dovezi clare că ați sabotat rezerva de hrană a populației. Dacă vă recunoașteți vina, scăpați de Curtea Marțială.

-Nu puteți să faceți asta, n-aveți nicio autoritate!urlă Kesington scos din minți.

-Ieri unul din piloți a fost omorât de puterea mentală a unui centurion. Cred că e momentul ,ca oamenii care  se sacrifică pentru binele celor mulți, să ducă o viață decentă.

-Dar militarii au salarii foarte mari! Izbucni Kesington ca un leu scăpat din cușcă. Armata a primit fondurile cele mai mari, ce nu vă convine generale, vreți o putere și mai mare, poate una absolută?

-Kesington, cred că știm cu toții că soldații au habitaclurile cele mai mici și mâncarea cea mai proastă.Dacă vrem să ne apere eficient trebuie să le oferim o motivație să mai lupte. Ca să nu mai zic că avem nevoie de bani pentru o sală de antrenamente împotriva mentaliștilor.

-Și mă rog, cum vreți să-i înfruntați cu armele voastre, dacă au puteri pe care nu le puteți controla?nu se lăsă Kesington impresionat.

-Trebuie să accesăm baza de date a pelerinilor, veni replica lui Sandler.

-Asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o în viața mea. Toată lumea știe că pelerinii sunt doar un mit. Ce faci generale, încerci să ne prostești în față ca pe niște copii?urlă Kesington cu fața congestionată.

-Morrison spune că în baza de date se află mostre ADN care ne pot da puteri telepatice, îi explică generalul, stăpân pe sine.

-Bazaconii de babalâc senil!Morrison are 250 de ani, nu știe ce vorbește! Răspunse Kesington tremurând de nervi, vărsând paharul cu apă. Blonda începu să –i șteargă pantalonii cu șervețelul, dar președintele îi dădu peste mână. Simțea că-i fuge pământul de sub picioare, dar nu avea de gând să capituleze.Erau interese prea mari în joc.

-Nu mai ai niciun as în mânecă domnule președinte, rânji triumfător generalul. Dacă vrei să-ți dovedești nevinovăția, redirecționează fondurile către cercetare, sau vrei să lași oamenii fără apărare în fața telepaților centurioni?

-De unde știu că ce i s-a întâmplat pilotului nu e doar o invenție de-a ta ca să pui mâna pe putere?răcni Kesington disperat.

-Avem înregistrările holografice, atacă generalul neimpresionat .

-Care pot fi trucate! Rămase președintele pe poziție.

-Alegerea nu-ți mai aparține Kesington. Oamenii vor vota cinstit de data asta. S-a terminat cu fanfaronada. Situația e disperată și ne trebuie măsuri drastice. Sau vrei să creadă alegătorii, că patriotismul tău e doar o fațadă pentru interesele tale strict personale?

-Sigur că nu, întotdeauna am fost preocupat de binele poporului, aruncă președintele ultimul atu.

-Atunci nu va fi o problemă să accepți că vremea ta a trecut. Ne trebuie oameni noi la conducere, care știu cum să rezolve o criză, indiferent de ce natură e ea, socială, politică sau economică. Doamnelor și domnilor dați-mi voie să vi-l prezint pe noul președinte, maiorul MacGregory. Sunt sigur că domnul Kesington va accepta bucuros funcția de consilier prezidențial, ca o dovadă a patriotismului său profund.

Kesington zâmbi fals, mulțumindu-i în fața camerelor de luat vederi, amenințându-l însă printre dinți:

-Într-o zi o să mi-o plătești, Sandler!

                                          .........................

        Christopher se întorcea după două ore de zbor. Apucă manșa, îndreptă botul Anacondei și se pregăti de aterizare. Era o manevră de rutină, executată de cel puțin 150 de ori, de când începuse antrenamentul în afara simulatorului.Acele altimetrului se învârteau în toate părțile, manșa se blocase, oare ce se întâmpla? Durerea îi sfredeli fiecare neuron al creierului. Ochii i se împăienjeneau de parcă nu dormise de trei zile,avea senzația că nava se afundă într-o pâclă groasă, din care nu reușea să iasă cu niciun chip. Auzi vocea lui Johnny, de parcă prietenul lui ar fi fost la o depărtare de 50 de metri , nu în spatele lui, pe locul copilotului. Nu înțelegea nimic din bolboroseala lui Johnny, dar vocea părea extrem de surescitată. Încercă să-l întrebe dacă și el percepe ceața, însă din gură îi ieși doar un gâlgâit neinteligibil. Palmele transpirate îi alunecaseră de pe manșă, privirea i se întunecase amenințător, simțea că se prăbușește într-un hău fără fund, organele încercau să iasă din corp , în ciuda costumului antigravitațional.                Nimic nu mai avea sens, gura i se uscase, senzația de vomă devenise insuportabilă, urechile i se înfundau, ca atunci când urcase pe muntele Black Thunder în copilărie, o frică fără niciun motiv real îl invadase subit, nu mai realiza unde se află dreapta, stânga, sus, jos. Deodată, focul îl cuprinse, urlă din toți rărunchii , ca un animal rănit, încercând să stingă vâlvătaia cu extinctorul. Spuma se transformă într-o peliculă de gheață, lipindu-se de carlingă, paralizându-i membrele.Nu-și mai simțea corpul indiferent cât încerca să se miște. O să crape aici ca un idiot fără să poată face nimic. Își adună ultima picătură de energie și urlă cât îl ținu gura:

-Johnny, ajută-mă , nu știu ce mama naibii are nava, nu mai merge niciun aparat de bord!

-Chris, ce dracu ai pățit, te-ai dogat ? Nava n-are nimic.Lasă-mă pe mine s-o duc pe Odiseu.

Nava andocă lin și Christopher își reveni dintr-odată.Căută urmele incendiului. Anaconda n-avea nimic..Cu cât îi povestea mai mult lui Johnny experiența trăită, cu atât copilotul îl privea mai ciudat, până izbucni:

-Uite ce-i frate, dacă nu mai vrei să zbori cu mine spune-mi în față, nu-mi vinde brașoave de-astea ieftine.

-Johnny, vorbesc serios, se enervă Christopher.

-Chris, du-te la psihiatru, ai început să ai halucinații.

Îl privi lung și mormăi printre dinți, întorcându-i spatele.Se îndreptă agale spre dușuri, continuând să boscorodească de mama focului. Tocmai se pregătea să deschidă ușa băii când un gând îl străfulgeră, făcându-l să se întoarcă spre Christopher:

-Frate, ești sigur că n-au  fost împuțiții ăia de centurioni?

Christopher se îngălbeni și începu să tremure. Johnny avea dreptate. Cum ar fi putut lupta cu așa ceva? Era condamnat la moarte dacă nu-și implanta ADN-ul pelerinilor.Știa cât de riscant era. Se părea însă că nu are altă șansă. Spera doar să aibă mai mult noroc decât primii cobai care muriseră în chinuri.

                                                   ...........................

-Inamic la ora 11! Armați torpilele, trageți! strigă Sandler.

Salva lovi fuzelajul navei adverse, învăluind-o într-o lumină roșiatică.

-Raportează căpitane!ordonă generalul.

-Au scuturi magnetice, n-au pățit mare lucru! veni răspunsul lui Johnny.

-Armează tunul cu laser, pregătește, foc!

Bubuitura asurzitoare lăsă în urmă o jerbă de flăcări. Unda de șoc scutură nava Odiseu destul de zdravăn, în timp ce nava centurionilor dispăru în hiperspațiu.

-Căpitane, urmărește-i!comandă Sandler, nervos.

-Stabilește cursul și efectuează saltul mai repede! îl completă maiorul.

Odiseu sări în hiperspațiu. Nava inamică nu se zărea nicăieri.

-Căpitane, ești sigur că ai stabilit cursul corect?

-Da, generale, nu știu ce s-a întâmplat. Ar fi trebuit să..

Vocea îi amuți dintr-odată. Nave inamice răsăreau din neant în jurul lor, își armau torpilele și se pregăteau să-i distrugă fără milă.

-Ce dracu-i asta MacGregory?țipă Sandler, cu fața congestionată de furie.

-Au o tehnologie care îi face invizibili, generale!

-Trage cu tot ce ai în nava mamă. Vreau să am scutul ăla de camuflaj, acum! Centurioni nenorociți!

-Generale, sunt prea mulți. E imposibil să-i distrugem dacă nu-i vedem. Degeaba fixez ținta într-o direcție, în secunda doi ,acolo nu mai e nimic. E inutil.

-Trimite toate Anacondele.Știu că centurionii lulptă ca un stup, dacă virusăm computerul principal celelalte nave se opresc! nu se lăsă impresionat generalul, de vocea furioasă a maiorului.

-Dar asta echivalează cu o sinucidere, generale! N-o să-mi sacrific oamenii pentru o idee nebunească, îi ținu piept MacGregory.

-Execută ordinul dacă nu vrei să te eliberez din funcție!

-Cu tot respectul, generale, nu avem nici o șansă. Orice pilot care încearcă să implanteze virusul e carne de tun.

-Atunci am să mă duc chiar eu. Preia comanda navei.

-Domnule general, cred că pierderea nepotului dvs. în ultima luptă vă afectează judecata.Propun să ne întoarcem în cuadrantul Valhalla.

-N-am să accept că moartea lui Christopher a fost în van.

-Daniel, asta nu o să-l aducă înapoi! replică MacGregory, aruncând flăcări din priviri.

Răcnetul maiorului îl întărâtă și mai tare pe Sandler:

-Dacă nu punem mâna pe tehnologia asta, o să mai aruncăm în spațiu o sută de cadavre!Asta vrei? strigă el, cu ochii ieșiți din orbite.

Ian MacGregory se calmă pe moment.Ceremonia de înmormântare i se perinda în fața ochilor. Maiorul stătea împietrit, privind fiecare coșciug metalic lansat în vidul spațiului, întrebându-se dacă n-ar fi putut evita o astfel de situație deplorabilă. Sandler își păstrase cumpătul și rostise discursuri de adio pentrau fiecare pilot pierdut în război, fără să-și arate durerea. Era prima oară când izbucnea.

-Daniel, știu cum e să privești o mamă disperată în ochi și să-i spui, că unicul ei fiu a murit apărându-și țara, dar moartea ta nu o să echilibreze forțele.Am pierdut deja șase oameni doar în câteva ore.

-Tocmai de-aia, nu vreau să mai pierdem și altii.Și nu-mi spune mie că e inutil. Am o datorie față de oamenii care s-au sacrificat.

Tonul categoric al generalului nu admitea nicioi replică.Cei doi se priviră îndelung în ochi, cu fețele înroșite și dinții scrâșnind, gata  să explodeze într-o cascadă de invective.Stomacul maiorului se strânse într-un nod dureros, palmele îi transpiraseră, ochii negri scăpărau de furie:

-Prea bine, generale. Dar sângele acestor băieți va fi pe mâinile tale, cedă maiorul.

-Ian, ai comanda navei,dă-mi tot ce poți, bătălia asta e decisivă, dacă nu implantez virusul nu mai avem niciun viitor!

                                           .............................

     Nava centurionilor avea un culoar larg de cinci metri, la capătul căruia se aflau două uși metalice, cu trei sfere galbene în relief. Ușile culisară fără zgomot și Sandler intră în lift. Pe unul din pereți era o hartă holografică cu fiecare nivel. Apăsă pe ea și elevatorul porni spre etajul al doilea unde se afla camera de comandă. Păși în afara  cabinei și rămase mut de uimire. Centurionii, androizi conectați  la creierul unui lider, îl praiveu câteva secunde și treceau pe lângă el, fără să-l bage în seamă. Zău, dacă mai avea vreun sens! Trase cu laserul, distrugând patru dintre ei.Deodată, centurionul de la pupitrul de comandă se ridică și transmise celorlalți androizi, că Sandler, brusc devenise o amenințare. Generalul se aplecă, ferindu-se de raza laserului. Panoul din spatele lui se topi instantaneu, făcând o breșă în fuzelaj, prin care intră vidul spațial.

       Sandler se apucă de bara metalică din stânga pupitrului de comandă, în timp ce doi centurioni zburau pe lângă el, fiind absorbiți de gaură făcută de salva de laser. Centurionii rămaseră în scurt timp fără oxigen, plutind fără viață prin spațiu.Alți patru sigilau nava și restabileau nivelul oxigenului. Doi se repeziră la Sandler și-l imobilizară, exact  când acesta încerca să introducă stick-ul de memorie pentru a virusa calculatorul principal.

Generalul se trezi legat de creierul navei printr-un cordon metalic, a cărui mufă îi conecta ceafa de un accelerator neural. Creierul organic era înlocuit în fiecare secundă, ușor-ușor, cu elementele celui pozitronic:cipuri, interfețe, modemuri, circuite electronice.Sandler încerca să se opună transformării într-un centurion, însă voința tuturor membrilor stupului o surclasa pe  a lui. Simțea cu fiecare minut, cum i se schimbă personalitatea umană, devenind un simplu mecanism al navei.

         Se cuplă cu neuronii, la informația transmisă de ceilalți membri ai stupului, și realiză că a găsit o adevărată comoară. Nava centurionilor avea o bibiliotecă uriașă de celule, cu material genetic de pe toate planetele, material ținut într-un câmp de stază.Auzi un pocnet ascuțit. Unul din soldații săi venise să-l salveze. Sandler fu lăsat de izbeliște, considerat deja un organism asimilat de matricea centurionilor.Soldatul se trezi prins de mijloc, cu cleștele metalic zimțat, ce ieșea din brațul inferior al unui centurion. Brațul superior, din oțel ,apucă gâtul soldatului și acesta din urmă leșină.Cu o ultimă horcăială, trupul se întinse pe jos cât era de lung. Ochii rămaseră deschiși, cu o expresie de groază întipărită pe fața de copilandru. Sandler îl recunoscu pe băiat:era un simplu cadet de 18 ani.Sângele îi năvăli în cap, dintr-un salt ajunse lângă centurion. Legătura neuronală cu stupul îi crease puteri fizice supraomenești și n-avea de gând să le ignore, dimpotrivă, le va folosi ca să răzbune moartea atâtor copii nevinovați, aruncați în luptă. Luă pistolul cu plasmă de la brâu și trase. Capul centurionului explodă, împrăștiind un lichid gălbui, vâscos ca o gelatină, mirosind a ulei de motor.

      Centurionii aveau capete de om atașate de corpul unui android. Cele patru brațe metalice și înălțimea de cinci metri îi făceau să pară inamici iredutabili, dar îi puteai omorî cu un singur glonte țintit în mijlocul frunții.Când ceilalți soldați luară cu asalt nava centurionilor, generalul se îndreptă spre sala armelor.Nava era o încâlceală de camere și coridoare. Își căută drumul prin labirint, ghidându-se după semnele luminoase încorporate în pereți. Multe erau magazii, unele deja golite, împrăștiind mirosuri pestilențiale de mâncare stricată, altele doar camere de dormit , verticale, asemănătoare unor nișe dispuse de-a lungul pereților curbați, câte 20 de alveole în fiecare încăpere. Nișele aveau cabluri conectate la rețeaua holografică, astfel că toți membrii navei comunicau simultan, ca un mușuroi.

         Generalul încercă să deschidă trapa metalică , însă avea nevoie de un cod, așa că preferă să tragă în dreptunghiul unde se aflau firele și să le scoată afară, încercând diferite moduri de cuplare:roșu cu galben, albastru cu alb, firul negru la cel roșu până auzi un declic și roti cu greutate mânerul în formă de semilună al trapei. Intră și exclamă de mai multe ori ”uau!” deschizând, rând pe rând, dulapurile cu puști laser, pistoale cu ultrasunete, grenade cu boom sonic și tunuri cu antimaterie. Se opri în fața unui dulap imens, rămânând cu gura căscată de parcă era un cadet la prima lui misiune. În fața ochilor se afla un aruncător de flăcări de care doar auzise, fără să vadă vreunul. În loc de foc scotea un val de energie, la fel de puternic ca cel al unei bombe cu hidrogen. Energia mentală transmisă producea strivirea neuronilor, de parcă ar fi fost strugurii dintr-un teasc, făcuți chisăliță înainte de a se transforma în vin.Într-un avânt nebunesc ,sărută arma, fericit. În sfârșit, aveau puterea cea mai mare din galaxie, coloniștii de pe Odiseu nu vor mai fi înfrânți de nicio armată , erau stăpânii universului. Acum înțelegea cum reușiseră centurionii să înrobească un întreg sistem solar.

                                                                    .........................

        Templul de pe Epsilon era gol. Sandler privi cu uimire, morișca imensă pentru rugăciune, și înjură în gând, că trebuia să se prefacă interesat de religie.Venise din nou pentru un schimb comercial.Avea nevoie de cristale pentru motorul warp, însă de data asta , negociatorul era șamanul tribului care-l invitase la el în templu.Clădirea semăna cu una buddhistă, sau cel puțin așa i se părea lui Sandler , după culoarea roșie a stâlpilor de susținere. și simbolul fertilității ,reprezentat de doi pești de aur, sculptați aflați la intrare.

       Depuse ofranda, învârti morișca pentru rugăciune și așteptă.Șamanul, îmbrăcat într-o robă aurie, cu sandale chinezești în picioarele subțiri, negricioase, îl salută cu mâinile împreunate.Ochii negri pătrunzători îl priveau insistent , încercând să-i ghicească gândurile, să-i anticipeze fiecare mișcare. Sandler se simțea prea sigur pe el, ca să se lase impresionat. Ce-și închipuia ființa asta inferioară, că-l poate deruta pe un general călit în focul atâtor bătălii?Șamanul îi oferi ceai și orez fiert cu pește prăjit. Sandler gustă politicos și se pregăti de negociere. N-avea timp de pierdut cu aberații religioase.

-În sufletul tău împietrit e o mare de neliniște.

-Da, cum spui tu bătrâne, hai să trecem la afaceri.

-Ai pierdut pe cineva drag și acum inima ți-e plină de ură, continuă șamanul, netulburat.

-Uite ce e, am venit aici pentru cristalele alea. Ia zi, ce vrei în schimbul lor?

-Cristalele nu sunt mai prețioase decât sufletul.

-Atunci înseamnă că le lași ieftin? Ce zici de un robot agricultor?

-Nu pângări puritatea acestei lumi.

-Atunci ce vrei?

-Să-ți vindec sufletul.

-Un războinic n-are așa ceva, se încruntă Sandler.

Șamanul zâmbi superior:

-O să-ți dau cristalele în schimbul unei herghelii de cai și a unei turme de vaci .

-Și de unde vrei să-ți dau eu așa ceva? Știi că nu pot crește animale pe navă? Care-i problema ta de fapt?

-Ba poți, ai mostre ADN, trebuie doar să le folosești ca să creezi viață.

Sandler rămase cu gura căscată. De unde naiba știa șamanul ce descoperise el pe nava centurionilor anul trecut?

-În plus, îți voi vindeca sufletul. Iată! zise șamanul calm.

Din spatele  unei perdele de mătase roșie, apăru un bărbat tânăr:

-Bună, unchiule, zise el.

-Cine ești?

-Christopher, nepotul tău.

-Ce-i tâmpenia asta, bătrâne? Încerci să mă păcălești?Christopher a murit.

-Doar trupul lui, sufletul s-a reîncarnat, răspunse șamanul.

-Demonstrează! răcni Sandler. Negrul ăsta nu seamănă deloc cu blondul Christopher!

-Când aveam 12 ani tata a murit. Te-a chemat când era pe patul de moarte, ca să-i juri că vei avea grijă de mine.

-Asta nu demonstrează nimic!Sigur că fiind singurul bărbat în familie, după moartea lui Michael ,a trebuit să-l cresc pe Christopher.

-Nici faptul că tata ți-a acordat iertarea lui nu demonstrează nimic?

-Pentru ce să mă ierte? Ce tot boscorodești ca o babă, nici nu te cunosc!

-Că ai fost amantul maică-mii.

Sandler de albi Nu-i venea să -și creadă urechilor.

-Știu că tu ești tatăl meu adevărat, mi-a spus mama.

-Nu știu despre ce vorbești! Încearcă Sandler să scape.

-Tatăl meu era steril.

-Ce?

-Știu adevărul, n-are sens să negi !

Cine dracu era negrul ăsta și ce era cu toată prostia asta cu reîncarnarea? Întotdeauna, pentru el, religia reprezentase doar o modalitate meschină de manipulare a maselor.Întreaga lume îi era dată peste cap.El era un om rațional și rece, însă părea că nimic nu e imposibil în univers.Sau poate era o realitate paralelă?Îi trebui o perioadă de trei luni, să se acomodeze cu ideea că băiatul din fața lui era cu adevărat Christopher.

                                                                   ..............................

         Coborî la nivelul al treilea al navei.Mirosea groaznic a fecale de animal.Sandler înjură în gând, ziua când îi dăduse voie geneticianului Cavanaugh să folosească mostrele ADN găsite pe nava centurionilor.Nu era singurul căruia i se făcuse dor de casă așa că, pentru a preîntâmpina o revoltă, le dăduse voie tuturor să aibă un animal de companie.Sandler se umpluse de bani, iar Cavanaugh de glorie.

        Reușise crearea unor hibrizi și oamenii îl aclamaseră ca pe o zietate,  pompând bani în cercetare, fără nico reținere.Coloniștii erau încântați, să aibă un elefanat de mărimea unui câine, sau un dinozaur pitic.Fiecare își cumpărase un companion care să-i îndulcească zilele monotone de pe Odiseu.

        Războaiele încetaseră, datorită arsenalului găsit pe nava centurionilor.Ar fi putut să ia cu asalt o planetă locuită deja de alte ființe și să o subjuge, însă oamenii nu fuseseră de acord.Bătrânii nu-și doreau decât să se întoarcă pe Pluto, să-și petreacă ultimele momente ale vieții în locurile unde copilăriseră, și tinerii aveau un cod moral prea înalt ca să fie de acord cu înrobirea unei planete întregi. Aveau toată viața înainte și entuziasmul adolescentin le dădea speranța că vor găsi Pământul într-o zi.Nimeni nu trecuse de centura de asteroizi. Era prea periculos, dar erau convnși că dincolo de ea, se afla mitica planetă, de unde se răspândise viața în univers și doreau să meargă acolo cu orice preț.Se hotărâseră să-i lase pe bătrâni pe Pluto și ei să plece mai departe, în căutarea Pământului. De când fusese în templul de pe Epsilon, pe Sandler nu-l mai mira nimic.Poate că într-adevăr copiii ăștia vor găsi ceea ce căutau.El avea de gând să-i sprijine cu toate resursele.Christopher îi dăduse din nou energie. Pofta de viață îi revenise miraculos și nimic nu i se mai părea imposibil.

                                                        ...............................

         Nava Odiseu andocă pe Nautilius, cel mai mare spațioport al planetei Pluto. Echipajul intră pe rând în zona de carantină în formă de cub rotitor.Pe fiecare fațetă se dechidea un culoar luminos.Sandler și Christopher fură conduși spre culoarul galben. În capăt îi aștepta un ofițer de securitate. Erau arestați fără nicio explicație.Nu li se permise nici să dea vreun telefon, nici să-și cheme avocatul.Nu înțelegeau ce se întâmplase în tot timpul cât  fuseseră în misune pe Odiseu.Totul părea să sfideze logica și bunul simț.Nu făcuseră nimic, și totuși erau tratați ca niște criminali.De o săptămână, stăteau închiși într-o celulă aflată la capătul culoarului galben și mâncau doar o dată pe zi un terci oribil.Li se acrise de tratamentul ăsta inuman.Cine se credeau ofițerii însărcinați cu securitatea planetei Pluto, să-i umilească în halul ăsta?

          Sandler hotărî să evadeze, de îndată ce soldatul însărcinat cu aducerea mâncării, va deschide ușa celulei.Se dovedi mai ușor decât crezuse.Oare de ce nu se gândise la asta mai devreme?Poate pentru că nu se aștepta să fie întâmpinat cu ostilitate?Chiar nimeni nu știa cine e generalul Sandler și câte făcuse el pentru planeta asta suprapopulată? Ar fi putut să  elibereze virusul, așa cum i se ordonase de la cel mai înalt nivel,  ca să scape de o parte din populația planetei. El preferase să construiască o navă și să plece în explorarea altei lumi, se sacrificase, și pentru ce?O să-i facă să plătească pentru asta!

          Alergară de-al lungul culoarului până ajunseră în centrul cubului.Un huruit îngrozitor aduse podeaua cu susul în jos. Căzură cu o bufnitură seacă, pe tavanul transformat  într-o podea  de titaniu.Acum le părea rău că nu luaseră arma de la soldatul care îi păzea. Pe moment, biciul neuronic li se păruse inutil. Adevărul era, că arma putea fi activată doar de proprietarul ei de drept, printr-o comandă vocală. Acum ar fi fost bună pe post de rangă. Ar fi putut încerca  să deschidă ușa din stânga. Sau pe cea din dreapta, pentru că, în urma schimbului axelor spațiale cubul avea dintr-o dată două uși pe fiecare latură.Oare la următoarea  mișcare tavanul se va tarnsforma în ușă? Totul era  al naibii de ciudat. Realizară că de fapt cubul își schimba poziția la fiecare jumătate de oră. Ușa din dreapta se deschise, culisând ușor. Era activată de un senzor, însă nu puteau vedea niciun panou de comandă. Ceea  ce însemna că sistemul era computerizat .Cineva controla totul de la alt nivel.Dar cum să ajungă la maestrul păpușar, dacă nu aveau nicio hartă, și la fiecare 30 de minute se trezeau cu capul în jos  într-o cameră fără ferestre?Ușa deschisă era singura soluție. N-aveau încotro, trebuia să încerce să iasă de aici cu orice preț. După trei metri  auziră un răcnet înfiorător. Se întoarseră îngroziți, tocmai când balele monstrului perforau metalul unuia din pereți. Traseră o înjurătură printre dinți și o luară la fugă. Plămânii urlau după aer dar nu slăbiră ritmul.    Dinozaurul din spatele lor mușca din zid, cu dinții imenși, de jumătate de metru.Ajunseră gâfâind într-un alt cub și ușa se închise zgomotos, deformându-se de la loviturile animalului.

          Peste jumătate de oră, urma să se deschidă automat.Până atunci aveau nevoie de un plan.Loviră cu pumnii și picioarele, până se deschise o trapă de un metru în tavan și se strecurară pe acolo, tocmai când dinozaurul reușise să spargă ușă.Labirintul roșiatic se profila în centrul trapei.Cotiră de două ori spre stânga și încă o dată spre dreapta, până ajunseră într-o sferă transparentă.Panorama ce li se înfățișa îi lăsă fără suflare.Părăsiseră Pluto, erau pe orbita planetei, pe o stație spațială imensă.Ce naiba se întâmpla?Răspunsul veni din partea unui bătrân la intrarea lor în sala ticsită cu oale și crătiți. Cât timp durase misiunea lor pe Odiseu, androizii preluaseră controlul.Acum ei dictau dacă oamenii le mai sunt de folos sau nu. Totul plecase de la un experiment genetic. Președintele Paul MacIvory avusese nevoie de o inimă artificială.În zece ani, oamenii ajunseseră să aibă mai multe părți de metal decât organe biologice.În curând puterile lor au sporit devenind imuni la boli , transformându-se într-o rasă nemuritoare.Trebuia să-i împuști ca să scapi de ei.La început se infiltraseră doar câțiva în guvern. Apoi situația scăpase de sub control. Avid de putere, Paul MacIvory hotărâse că oamenii care nu doreau să se transforme în androizi, duc la stagnarea societății. În prezent, pe Pluto locuiau doar sclavii umani:bucătari, menajere, gunoierii orașului, în general cei care acceptaseră munca de jos. Ceilalți fuseseră exilați pe stația spațială.  În săptămâna de carantină se pecetluise soarta echipajului de pe Odiseu.Urmau să fie ostracizați și nava confiscată. Androizii nu doreau să împartă puterea cu nimeni. În plus, creierele lor erau în continuare umane, așa că nu puteau fi supuși prin legile roboticii.Urmau să trăiască în habitaclurile de pe stația orbitală până vor reuși să recapete arsenalul de pe Odiseu.

Sandler acceptase carantina ca pe o rutină. Acum se simțea ca un idiot. Cum putuse fi atât de orb? Ar fi trebuit să-și dea seama, că nenorocitul de Kesington o să-l trădeze, după ce l-a învins în alegerile prezidențiale. Ticălosul!

        Sigur că-i păcălise pe androizi că e unul de-al lor. De-a lungul timpului suferise o grămadă de operații, avea implanturi artificiale în tot corpul.Chiar dacă nu avea puteri supraomenești și îmbătrânea natural, ca orice plutonian totuși , se asemăna mai mult cu o mașinărie decât orice alt colonist de pe Odiseu. Acum îi părea rău că nu rămăsese pe Epsilon.Era prea bătrân ca să mai lupte.Și apoi, fără arme, ce ar fi putut face? Deja era să fie transformat în cina dinozaurului.Și apoi, îi veni o idee genială.Să folosească monștrii de pe stație ca să lupte.Dar mai întâi trebuia să afle cum să-i controleze.

         Bucătarul îi informă, rânjind cu gura știrbă, că experimentele scăpate de sub control fuseseră trimise aici ca să omoare fără milă. De la niște pui, ajunseseră animale de doi metri, cu tot felul de însușiri înfiorătoare:pisicile scuipau acid, câinii aveau otravă în salivă, dinții dinozaurilor erau din oțel, iar șopârlele erau dotate cu aripi de liliac și ochi cu raze laser.doar un genetician putea să le altereze pornirile animalice, pentru că deja se crease un microcip.Dacă reușeau să-l implanteze în creier... Bucătarul nu credea că ar fi posibil așa ceva. Mai ales că alarma îi făcuse pe ofițerii de securitate  să-i caute.                                                  Sigur îi vor găsi până la urmă și-i vor obliga să muncească pentru androizii de pe Pluto.Încă nu știau care le vor fi noile meserii.De obicei bărbații masivi munceau în mine și  foștii militari, în poliție.Era bizar să-ți arestezi propriii oameni, însă toți aveau un cip implantat în retină care exploda, la refuzul de a îndeplini ordinele androizilor.Situația era mai complicată decât crezuse Sandler. Trebuia să-și implanteze un cip de bucătar înainte să-l găsească ofițerii.Bătrânul Gabriel fu de acord să-l ajute. Oricum nu mai avea nimic de pierdut. Lumea tinereții sale se destrămase iremediabil. Era prima dată când avea o speranță să-și recapete casa și bucata de teren arabil, de când androizii îl exilaseră aici.                                                            Stația spațială colcăia de ofițeri, dar cu un cip implantat scăpai de ei.Te scanau și treceau mai departe. Ultimii prizonieri aduși de pe Odiseu erau ușor de depistat, pentru că deocamdată nu primiseră cipuri. Profilul psihologic al generalului și statura sa, mai solidă decât a civililor, sigur l-ar fi transformat în lucrător în mină. Gabriel îi duse în habitaclul său. Lui Sandler îi implantă cip de bucătar iar lui Christopher de neguțător.Așa puteau să se infiltreze pe una din navetele care duceau provizii pe Pluto.Din când în când mai era și câte o petrecere de proporții, și atunci ,androizii aveau nevoie de mai mult personal de întreținere.                                  Peste o săptămână se vor putea urca în naveta denumită, cu o fină ironie Freedom, pe post de lucrători ai firmei de catering condusă de un tânăr slăbuț,John Carpenter. Vor duce mâncarea , băutura și aranjamentele florale în vila lui Kesington, pentru a sărbători alianța lui cu noua putere. Până atunci însă va trebui să-și facă un plan. Sandler se întreba câți dintre militarii lui putea să salveze prin implantarea cipurilor.Gabriel intră în baza de date a stației.Erau doar o sută de inși. Ce naiba se întâmplase cu ceilalți? Gabriel era convins că androizii încercau să-i asimileze societății lor. Aveau nevoie de soldați bine pregătiți. Mai mult ca sigur, fuseseră duși la Institutul Genetic, pentru modificarea ADN care să-i transforme în roboți de luptă. Dacă puteau fi controlați mental, androizii nu mai aveau de ce să se teamă. Cu arsenalul furat de pe Odiseu și militarii la dispoziția lor puteau cuceri întreaga galaxie. Sandler trebuia să-i împiedice cu orice preț.O să le arate el ce înseamnă să te pui cu un general!

                                                          ....................

    Muzica se auzea în surdină, era un concert superb de chitară clasică. Invitații purtau frac și papion, doamnele se întreceau în etalarea rochiilor vaporoase cu spatele gol, lungi până la glezne. Mătasea foșnea într-o cascadă de culori pastelate de vară, bijuteriile scumpe din aur și platină, șiragurile de perle, diamantele și lapslazuli întregeau ținuta blondelor înalte, și suple.

   Moda dictase aceeași culoare a părului pentru toate reprezentantele sexului frumos, desprinse parcă dintr-o revistă de modă. Androizii nu se deosebeau de oameni decât prin culoarea artificială a ochilor, mov. Toți erau musculoși, înalți, blonzi, cu pomeți puternici și bărbii cu gropiță pe mijloc , precum starurile de la Hollywood din anii 80. Aranjamentele florale earu dispuse de-o parte și de alta a culoarului de marmură, ce dădea înspre grădina interioară cu iarbă proaspăt tăiată la milimentru. În fundal, o cascadă artificială răcorea peisajul încins de vară. Grădina era aranjată în stil japonez, cu un podeț  pe sub care trecea o apă cristalină cu pești portocalii. Mobilierul, realizat din bambus, era acoperit cu perne moi din puf de pinguin, spre încântarea invitaților, obișnuiți cu luxul din propriile vile. Pe mesele lungi tronau homari, icre de Manciuria, friptură de cămilă și alte fructe de mare. Șampania și vinul de Bordeaux curgeau în valuri, în timp ce invitații conversau politicos, ca să mențină aparențele.De fapt, fiecare visa doar să capete o poziție mai bună în parlament, ca să-și asigure un trai îmbelșugat. Și acum asta era posibil doar dacă aveai puterea în mână. Totul se  învârtea în jurul politicii. Oamenii se ghidau după cele mai importante personalități ale momentului cărora le țineau isonul, indiferent cât de absurde  sau lipsite de scrupule erau ideile lor, în speranța că VIP-urile își vor aminti la un moment dat cine le-au fost susținătorii. Unul din consilieri îi promisese lui Kesington o surpriză și toți așteptau cu sufletul la gură, străduindu-se din toți rărunchii să nu-și arate dezamăgirea față de plictisitoarea petrecere. Ar fi trebuit să vină președintele Paul MacIvory, dar anunțase în ultimul moment că fusese chemat la o reuniune urgentă.Invitații înjuraseră printre dinți la auzul acestei vești. Cheltuiseră o grămadă de bani pe toalete și mașini, ca să impresioneze puterea politică, dar tocmai cei mai de seamă reprezentanți ai planetei lipseau, escortându-l în schimb pe MacIvory pe Saturn. Sperau ca măcar surpriza artistică să fie pe măsura banilor cheltuiți.

Soarele începea să pălească și oamenii îl priveau irascibili pe Kesington. Ce naiba aștepta? Dacă îndrăznise cumva să-i mintă în privința surprizei cum făcuse și cu venirea președintelui, doar ca să-i atragă aici, o s-o pățească!Vor avea ei grijă să-l excludă din lumea bună.În definitv și el fusese pe Odiseu. De unde știau plutonienii că nu era mâna dreaptă a lui Sandler și petrecerea nu era doar o diversiune, ca să nu fie și el exilat pe stația spațială? Doar el le dăduse  pe mână nava și ocupanții ei ca să-și scape propria piele. Te puteai aștepta la orice din partea unui astfel de pui de viperă.

Deodată chitara clasică fu înlocuită de tobe și lovituri de talgere Totul se întunecă, în timp ce două siluete bărbătești se profilau din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce lumina creștea în intensitate. Aveau bărbile proaspăt rase și fețele palide, de parcă nu mai văzuseră lumina soarelui niciodată. Hainele grecești, cu fireturi de aur, le acopereau trupurile, în  picioare purtau sandale din piele și mâinile țineau torțe olimpice. Aprinseră focul și licoarea albastră fu dată pe gât dintr-o suflare. Peste zece minute ochii începură să li se dea peste cap și mâinile să le tremure incontrolabil. Kesington ridică o amuletă de aur și o legănă prin fața ochilor.

-Concentrați-vă asupra amuletei și rostiți adevărul.

Pleoapele tremurau și rămaseră întredeschise, lăsând să se vadă doar albul ochilor.Oamenii erau în transă.

-Întoarceți-vă în timp, zise Kesington. Acum oricine le poate pune  întrebări, spuse el arogant, convins că le-a captat atenția.

Invitații se uitau cu neîncredere la spectacol.Totul părea o actorie de proastă calitate. Un bătrân se apropie totuși:

-Cine a omorât-o pe nevastă-mea?

-Sarah Wilson, ca să-i ia averea.

Bătrânul rămase perplex.Toți îl cunoșteau. Era Martin Parson. Soția lui, Mary fusese omorâtă cu bestialitate și trupul ei aruncat în fluviul Tigris.Poliția anchetase cazul doi ani la rând însă , în ciuda mai multor suspecți arestați și ținuți în carceră două luni, niciunul nu cedase, și din lipsă de probe nimeni nu fusese condamnat.Gura căscată a bătrânului Martin îi convinse și pe alții să se apropie de oracol:

-Aș vrea să știu cu cine mă înșală soțul meu?

-Cu secretara Carrie Jonson, veni răspunsul implacabil , făcând-o pe femeia tânără să izbucnească în crize de isterie.

Întrebările curgeau în valurile provocând reacții șocante: un tânăr o luă în brațe pe una din fete când află că îl iubește , o bătrână îl pălmui pe nepotul său pentru încercarea să o de a dovedi că e nebună.Urmarea ar fi fost internarea ei într-un spital de boli psihiatrice și intrarea banilor bătrânei în contul companiei conduse de nepot.

-Kesington, ce vrei să demonstrezi cu asta?

Întrebarea  reduse audiența la o liniște mormântală.Toți îl priveau cu ostilitate.Bărbatul nu se lăsă intimidat.Era foarte sigur pe el:

-Cei doi au capacități paranormale pentru că le-am implantat ADN-ul pelerinilor. Și ne pot da coordonatele Pământului, planeta primordială pe care vrem să trăim cu toții visul edenic.

-E doar un mit! Strigă un tânăr brunet.

-Nu mai este. Deja am primit girul președintelui să trimitem o navă la acele coordonate.

-De unde știm că nu ești doar un impostor? Președintele nu-i aici ca să-ți confirme spusele.

-Nu încă, veni răspunsul triumfător al lui Kesington.Elicopterul ateriză  cu un zgomot infernal în mijlocul mulțimii.Ei, acum ce mai aveți de spus?

În timp ce președintele convingea oamenii de adevărul de netăgăduit al spuselor lui Kesington, Sandler din spatele unei tufe de trandafiri dădu semnalul.Christopher apăsă butonul albastru de pe consola navei de transport cu care veniseră pe Pluto. Trapa se deschise și containerele fură aruncate. Invitații speriați  fugeau spre elicopterul președintelui, încercând să scape de monștrii care ieșeau din cutiile metalice. Dinozaurii răgeau înfiorător, un șarpe de dimensiuni colosale înfulecă o femeie bătrână. Urletele ei se auziră câteva minute, înghețându-le sângele în vine celorlalți invitați.Petrecerea se transformase într-un carnagiu de nedescris.Capete pline de sânge scrâșneau în dinții unui urs de cinci metri, trupuri sfârtecate zburau prin aer, lăsând o dâră scârboasă în urmă. Președintele înnebunit încercă să decoleze cu elicopterul , însă unul din elefanți reteză elicele și străpunse carlinga cu colții de metal. Niciunul nu avea în totalitate corp organic. Dinozaurii aveau dinții de titaniu, urșii picioare de bronz și elefanții scoteau acid din gurile masive.Oamenii alergau înspăimântați în toate părțile încercând să se salveze, dar monștrii controlați de Cristopher erau imbatabili. Gărzile de corp fură sfâșiate în bucăți, în timp ce Kesington încerca să se ascundă ascundă în vila lui somptuosă. Aici însă îl aștepta Sandler . Acesta ochi și trase cu sânge rece. Se săturase de trădătorul ăsta. Cineva trebuia să restabilească ordinea firească a lucrurilor.Chiar dacă pe planetă erau foarte mulți androizi ,fără elita conducătoare ucisă în curtea lui Kesington, nimeni nu va putea să-i mai folosească pe oameni ca pe niște animale.

     Sandler își recăpătase nava și odată cu ea puterea de a dicta destinele tuturor.Și nimeni nu mai trebuia să accepte supunerea oarbă.Oamenii vor avea aceleași drepturi ca androizii. Se terminase cu stăpânirea oligarhiei.Generalul propuse cu mult aplomb ca tinerii să primească ADN-ul pelerinilor, ca să poată rezista mai mult la pericolele din spațiu.Androizii se dovediseră niște ființe superioare intelectual, care acceptaseră propunerea de a trece de asteroizi în căutarea Pământului.

   Asta pentru că doar o mână de androizi fusese la conducere. A fost ușor să-i convingă că în scurt timp, sub conducerea vechiului președinte, ar fi ajuns și ei niște sclavi supuși scopurilor malefice ale oligarhiei.Oamenii doreau prosperitate și egalitate. Dar cel mai mult visau la liniște. Li se acrise de luptele interne, dintre facțiunile politice ,care creaseră o atmosferă de insecuritate. Multă vreme nimeni nu mai știa de care parte a baricadei să fie ca să-și protejeze familia.

     Egalizarea șanselor petnru oameni și androizi de a intra în politică fusese întâmpinată cu entuziasm. Sandler fusese ales președinte cu unanimitate de voturi și nu avea de gând să-și dezamăgească electoratul.Experiența din templul Epsilon și înaintarea în vârstă, toate problemele prin care trecuse alături de Christopher, îl făcuseră să se schimbe.Devenise un om mai înțelegător. Își aducea aminte de vremurile când folosea puterea în scopuri personale pe Odiseu, ca și cum s-ar fi întâmplat într-o altă viață Nu dorea să mai fie vreodată acea persoană lipsită de scrupule.Niciodată nu fusese fericit. Din ce avea mai multă putere, din aia își dorea mai multă.                                                                                                                                                    Acum înțelegea că există alte lucruri mai greu de atins ca banii: puterea spirituală, armonia, liniștea interioară, acele lucruri după care tânjea acum la bătânețe și pe care nu le                     avusese , veșnic luptându-se în diferite războaie și zburând prin univers către ceva de neatins. Acum știa că golul imens din suflet nu i se putea umple cu nici avere materială , ci cu una spirituală.Spera doar că nu era prea târziu pentru el.Deja era bolnav și slăbit de la atâtea războiae. Puterea minții era singura de care avea nevoie acum.

                                                               ..................................

    Ușa în formă de floare de lotus se deschise scârțâind.Imaginea din fața lui Sandler îl lăsă mut de uimire. Pereții din lemn de acacia aveau încrustate luptele duse împotriva fiecărei rase de extratereștri. Pardoseala de marmură acoperea întreaga sală de 50 de metri pătrați. Plafonul, pictat în ulei, înfățișa întreaga lume celestă cunoscută de plutonieni; galaxii, stele și cuasari își schimbau forma și culoarea la o simplă concentrare mentală. Era de ajuns să te gândești la imginea planetei pe care doreai să o vezi și ea se vizualiza pe tavan, de la începuturile big bang-ului până în prezent. Mobilierul din jad cuprindea o măsuță și două scaune sculptate cu motive florale. Pentagrame din marmură se aflau la fiecare 10 metri înconjurate de vase de lut cu iasomie.

     Sandler se așeză turcește în mijlocul pentagramei și luă mâinile brunetei Anita în ale sale ducându-le apoi spre cer, ca într-o rugăciune mută. Mințile se uniră, zburând deasupra valurilor înspumate  din care ieșeau delfinii săltăreți, simțindu-le prezența și acceptând-o, ca pe un lucru firesc. Dealuri înverzite se profilau sub picioarele lor , fluviile șerpuiau dând naștere lanurilor de grâu și palmierilor.Găseai porumb dar și pomi cu fructe exotice în același loc.Bananierii creșteau laolaltă cu mango, avocado, kiwi și portocali, meri,pruni, într-o armonie perfectă, creată de bioingineria găsită pe nava centurionilor.Se simțeau ca niște demiurgi examinându-și creația mulțumiți.

       Doar pântecele sterp al Anitei putea strica armonia perfectă de care se bucurau în fiecare zi.Împreunarea minții era mai presus de cea carnală,considerată doar un preludiu.Mintea explora fiecare cotlon, luând cu ea esența celuilalt,visurile, nălucirile, temerile și plăcerile, contopindu-le în ceva mult prea sublim,  la care să poată renunța doar de dragul unui prunc.

     Și toutși, în timp, Anita începuse să le privească, la început cu regret, apoi cu dușmănie,  pe toate mamele înflorind odată cu bebelușul lor, de care nu se mai puteau desprinde, de parcă pruncul ar fi fost o prelungire a ființei lor, fără de care s-ar fi simțit goale pe dinăuntru ca o păstaie fără fruct.Sandler era prea bătrân ca să-i ofere împlinirea asta  și atunci apelaseră la geneticieni. Nimic nu dăduse rod pântecului Anitei.Disperarea pusese stăpânire pe mintea ei.Sandler nu mai simțea nicio plăcere să intre în creierul femeii. Nimic nu mai putea fi ca înainte. Obsesia maternității o devora din interior, lăsând semne dureroase pe trupul ei frumos: ochii păreau goi, lipsiți de orice expresie, mâinile cădeau pe lângă corp ca două crengi uscate, pieptul nu mai tresălta de bucurie la vederea iubitului, pașii rătăceau nesiguri într-o mlaștină fără ieșire, afundându-se fără oprire și fără speranță.Disperarea răzbătea prin fiecare por al ființei și Sandler se simțea atât de vinovat și de inutil, încât renunță la întâlnirile cu ea. Se forță să și-o scoată din suflet , încetul cu încetul, deși plângea ca un copil după ea. Mirosul trupului ei se impregnase în mâinile lui puternice, își aducea aminte de orice mișcare, gest și zâmbet al Anitei, încercând să o recompună din frânturi ca pe o melodie uitată din pruncie, ca pe un cântec de leagăn pe care ți-l amintești brusc.

       Parfumul oricărei flori părea mai puțin pregnant decât al Anitei, orice sunet sau culoare îi provoca o durere sfâșietoare, încerca să o îndepărteze de el , să-și sfâșie propria ființă, dar știa că nu poate decât prin moarte, și atunci hotărî că se vor îmbarca pe navă și vor merge împreună pe fiecare planetă, în căutarea leacului, chiar dacă totul se baza pe un mit străvechi.Era mai dornic ca oricând să riște totul pentru găsirea Pământului.Fericirea Anitei ar fi fost pentru el ca o fântână a tinereții și fără ea se simțea pustiu ca un deșert.

                                                     ............................

        Cărarea întortocheată trecea printr-o pădure deasă de bambus, la capătul căreia se afundau într-o junglă cu vegetație ciudată, formând galerii deasupra capetelor, blocând lumina palidă a soarelui. Călcau pe plante putrezite și pământ reavăn într-o liniște stranie. Deodată, animalele și  păsările fugeau speriate, clipocitul apei se revărsa în urechile lor, pământul gemea sub picioare, crengile copacilor tremurau pe rând, ca un vuiet, din ce în ce mai aprig, vântul mătura coroanele pomilor și apoi un huruit prelung sparse timpanele crăpând scoarța.Sandler simțea inima bătând în pieptul Anitei ca și cum ar fi fost în propriul său trup. Legătura lor mentală era atât de puternică, încât putea să-i anticipeze orice dorință înainte chiar de a deveni conștientă de ea.Coborâră din vârful dealului spre râu, pe drumul străbătut de elefanți, dincolo de satele înșirate pe mal, de-a lungul fluviului, până simțiră pământul liniștindu-se, încetul cu încetul, și apoi se opriră din goana asta sălbatică și se îmbrățișară fericiți.Cutremurul se terminase și ei se puteau întoarce în casa din Egipt.

   La începutul călătoriei Pământul părea doar un vis de neatins, o iluzie, și de multe ori doriseră să revină pe Pluto, temându-se că vor sfârși inevitabil printre astre. Dar acum erau fericiți în Egiptul lor antic, și n-ar fi dat viața asta pentru toate averile.

      Copiii bruneți, cu piele măslinie și ochi verzi îi întâmpinară vorbind toți cinci odată, arătându-și teama, că părinții lor ar fi putut muri înghițiți de craterul format în vale, și bucuria că au scăpat.Femeia care-i îngrijea când Sandler și Anita erau plecați, amah, cum îi spuneau egiptenii, le mulțumi zeilor pentru că-i aduseseră pe amândoi acasă nevătămați și se apucă să aștearnă masa în grădină. Pajiștea era plină de tufe de flori îmbietoare, aranjate cu măiestrie de un peisagist, în diferite forme geometrice. Un răsad circular format din trandafiri reprezenta zeul soarelui. Din centru porneau raze din pietre albe strălucitoare, reflectând lumina puternică de amiază. Cele trei fetițe îmbrăcate în rochii transparente, cu brățări de jad la picioare și medalioane de opal la gât, se așezară cuminți pe scaunele de bambus din jurul mesei de abanos, încercând să-și impresioneze mama , cântând la un instrument cu corzi asemănător unei mandoline.Muzica era divină.Serviră friptură de cămilă, smochine și curmale. Turtele proaspete de grâu scoteau un abur îmbietor. Băieții înfulecau cu poftă sub privirile mândrei amah.Cu cât creșteau, cu atât deveneau mai puternici. De sub fustele perizoma se profilau picioare musculoase, deși gemenii aveau doar 12ani. Sandler putea deja să-i ducă la vânătoare și să-i învețe pescuitul. Fetele de 14 ani erau zvelte și frumoase. Formele feminine se conturau deja, spre disperarea Anitei. Ar fi dorit să le mai țină sub aripa ei, să le protejeze, nu să le lase să-și aleagă deja viitorii soți însă  fusese de  acord cu obiceiurile locurilor, ca să fie primită în comunitate. Nu știa cum reușise licoarea din templul preotului bătrăn să o lase însărcinată, însă acum nu-i mai păsa Era fericită Se simțea împlinită ca mamă și acceptase totul ca pe un miracol.

                                                                ......................

A doua zi Sandler îi luă pe cei doi băieți, Amir și Amon la vânătoare. Trecură de lanuri de papirus, mlaștini și trestii. Stoluri de păsări fâlfâiau deasupra ochiurilor de apă. Pâlcurile de palmieri creșteau de-a lungul Nilului bogat în pești. Sandler era mândru că Amir și Amon reușiseră să captureze fiecare câte cinci somoni pe care-i puseseră într-un coș de nuiele. Aerul se încălzise, umezeala îi făcea să transpire abundent, împrăștiindu-le mirosul. Se mânjiră cu mâlul fluviului ca să nu-i simtă animalele. Ierburile înalte îi ascundeau de privirile feroce ale tigrilor și leilor. Gazelele pășteau liniștite alături de puii lor. Un foșnet le  atrase atenția și o luară la fugă săltând ca să-și amețească atacatorul. Ghepardul mârâi amenințător și se aruncă plonjând înainte cu 80 de km pe oră, dornic să-și înhațe prada. O turmă de elefanți mugi agitată. Tropotul antilopelor  încingea pământul, ridicând praful și împrăștiind iarba smulsă de trompele elefanților. Amir se târî prin tufișuri atent la puiul de gnu. Antilopa gnu sări să-și apere odrasla dar era prea târziu. Spre ea veneau patru jaguari și cinci lei. Animalele se luară la bătaie, disputându-și prada cu colții și ghearele. Leul tânăr mușcă din carnea antilopei și mârâî. Ceilalți se retraseră la câțiva metri continuând să ragă. Nu avură însă curajul să-l înfrunte, înainte ca acesta să-și revendice jumătate din pradă. După ce regele animalelor își termină festinul, îndrăzniră și ceilalți să-i incalce teritoriul ostoindu-și foamea.Amir lăsă prada mai mare și se năpusti asupra puiului. Sulița trecu razant pe lângă burta puiului de antilopă și băiatul înfipse cuțitul în beregată. Animalul zvâcni câteva minute bune și apoi amuți. Amon urmărea un pui de leu dar îl rată în ultima secundă Se trezi înconjurat de patru lei fioroși și urlă de groază. Animalele se strângeau din ce în ce mai aproape, cercul pe care îl formaseră devenise amenințător, băiatul avea ochii măriți de groază, inima urla ca o lupoaică rănită, spărgându-i coșul pieptului, sudoarea i se amestecă cu mirosul urinei prelingându-se caldă pe sub perizoma subțire, părea că i-a venit sfârșitul când, deodată simți mâna lui Amir pe umărul său , îmbărbătându-l.

          O furie neașteptată urcă-n viscere, făcându-l să apuce strâns sulița cu vârful otrăvit.Masculinitatea abia descoperită izbucni din fiecare por al ființei, degetele încleștate pe lemnul armei se încordară la maximum , mușchii zvâcniră instantaneu, ochii scânteiară cu furie și aruncă sulița cu putere. Aceasta se înfipse în gâtul leului. Animalul sări dar Amir se aruncă asupra lui și înfipse cuțitul adânc în beregată.Cu un urlet de groază leul căzu la picioarele celor doi frați, zvâcnind spasmodic, în timp ce sângele curgea din beregata secționată de cele două lame. Luară leșul animalului pe umeri și se retraseră în tufișuri lângă tatăl lor, care îi aștepta cu dinții scrâșnind și arma scoasă, gata să împuște leul dacă băieții nu s-ar fi descurcat singuri. Expiră în sfârșit și realiză cât de încordat fusese în tot acest timp.Îi strânse pe amândoi la piept simțind inima bătându-i cu putere de spaimă dar și de mândrie. Se întoarseră acasă unde primiră toate laudele pentru curajul lor.                                                             Inițierea în arta vânătorii se terminase cu un succes la care Anita nici nu îndrăznise să viseze.Tot timpul i se părea că soțul ei e prea dur cu băieții și poate prea grăbit să îi transforme în bărbați, dar acum nu putu să-și  ascundă lacrimile de mândrie, fericire și ușurare. Era în sfârșit fericită după atâția ani și n-ar fi plecat de pe Pământ , așa primitiv cum era , pentru toată tehnologia din lume. Găsise paradisul mult visat. Ce altceva ți-ar mai fi putut dori?

COLONIŞTII   DE
                                   PE   ODISEU,
                                                                                   De Unciuleanu Milena


        Nava Odiseu devenise neîncăpătoare pentru cei 25.000. de colonişti. Plecaseră de trei generaţii în căutarea unei planete locuibile, dar imaginile transmise de sondele spaţia-le nu fuseseră deloc încurajatoare.La un moment dat crezuseră că în sfârşit au găsit ce le trebuia. Se dovedise după o săptămană de cercetări întreprinse de echipa doctorului Lee, că planeta nu putea fi terraformată în mai puţin de trei sute de ani.
 Savanţii se întorceau din nou cu mana goală şi oamenii  începeau să-i privească cu ostilitate. De ce primeau cercetătorii cele mai bune habitacluri de pe Odiseu, dacă nu erau capabili să le ofere un loc stabil, unde să înceapă o viaţă nouă, dincolo de pereţii metalici ai navei? Era adevărat că gravitaţia artificială şi serele create de biologi rezolvaseră o parte din problemele zborului de lungă durată dar pe de altă parte, asteroizii încă mai creau găuri în fuzelaj.Ultima oară fuseseră nevoiţi să aterizeze pe un satelit al planetei Apollo ca să repare nava.
        Scutul antiradiaţii slăbea şi coloniştii începuseră să se revolte.Dădeau vina pe conducătorul Kesington doar pentru că radiaţiile îi obligaseră să se înghesuie câte şapte oameni într-un spaţiu de câțiva metri pătraţi.Ce le păsa politicienilor? Ei o duceau bine mersi în habitaclurile lor de de 20m, pe care le împărţeau numai cu soţia şi unul maxim doi copii.Militarii erau cei mai năpăstuiţi.Stăteau claie peste grămadă, câte patru inşi  într-un perimetru de 6m, asigurau paza şi se luptau cu fiecare grup de extratereştrii ostili care le ieşea în cale.Nimeni nu dorea să ocupe teritoriul altor fiinţe inteligente, însă unii alieni, mai întai trăgeau salve de plasmă şi abia apoi puneau  întrebări.Situaţia devenea tensionată de fiecare dată cand se aflau în preajma unei planete noi. Niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi.
        Civilii se săturaseră să mănânce aceleaşi fierturi din plantele crescute în seră şi invariabila carne de pui.Creşterea animalelor era imposibilă pe navă. Şi aşa, numărul coloniştilor devenise prea mare faţă de cel prevăzut iniţial în proiect.Instalaţia de recicla-re a deşeurilor funcţiona la capacitate maximă şi rezervele de oxigen scădeau de la o lună la alta. Sera, locul unde se producea oxigenul, se întindea pe o suprafaţă de trei km  însă, din păcate, necesităţile coloniştilor crescuseră de cinci ori, faţă de momentul plecării de pe Pluto.
      La început, oamenii se arătaseră entuziasmaţi de proiectul colonizării spaţiului. Sătui de sărăcie şi nedreptăţi sociale, mulţi se înghesuiseră la biroul de imigrări, încercând să obţină un loc cât mai bun pe Odiseu. Criteriile de selecţie fiind foarte laxe, militarii se treziseră şi cu hoţi şi criminali, pe care îi abandonaseră în minele de uraniu de pe Apollo.
       Şi acum se îndreptau spre un alt sistem solar, în urma unei profeţii biblice, veche de trei sute de ani.Preoţii căpătaseră o putere inimaginabilă.Nemulţumirea crescândă a oamenilor îi făcuse pe militari să piardă teren în faţa religiei. Se părea că litania preotului, aşa aberantă cum era, prinsese cheag în minţile înfierbântate ale civililor. Poate chiar aveau nevoie să creadă minciunile despre Pămant, prima planetă civilizată, leagănul umanităţii, unde, vezi Doamne, curgea numai lapte şi miere.Sigur că metafora biblică era preferabilă crudei realităţi. Cine ar fi acceptat să muncească zi de zi închis într-o cuşcă metalică, oricât de mare ar fi fost ea, în loc să respire aerul curat de pe o planetă edenică?
    
                                                       ...

         Kesington îi lăsase pe slujitorii bisericii să-i îndoctrineze  pe oameni, cu intenţia ascunsă de a se folosi de aşa-zisa profeţie, la următoarele alegeri.Cine ar fi îndrăznit să-l înfrunte, dacă mulţimea ar fi fost de partea lui? Şi va fi, pentru că viitorul preşedinte, brusc va avea o revelaţie divină şi le va promite că vor găsi raiul mult visat. Întotdeauna politica fusese o cacealma şi civilii doar o masă de manevră. Atât timp cât oamenii nu erau conştienţi de asta, puterea decizională urma să se concentreze în mâna lui Kesington şi a generalului Sandler.
     Singurii oameni destul de inteligenţi, ca să miroasă şmecheriile puse la cale de cei doi erau savanţii, dar şi ei puteau fi reduşi la tăcere, dacă li se ofereau destule avantaje materiale. Care om de ştiinţă ar fi acceptat să stea înghesuit într-un habitaclu de dimens-unea unei cutii de sardele, alături de familia unei vânzătoare cu cinci puradei negri, doar de dragul dreptăţii? Inechităţile sociale de pe Pluto erau perpetuate şi pe nava Odiseu, dar nimeni nu comenta când avea burta plină şi speranţa unei lumi mai bune.Şi ce modalitate mai eficientă de manipulare a populaţiei putea fi folosită de Kesington, dacă nu catolicismul lor stupid?
       Degeaba le-ar fi explicat savanţii că Pămantul e o planetă ireală, o metaforă biblică, menită să creeze o sectă religioasă, pe vremea razboiului cu alienii de pe Alfa Centauri. Oamenii nu i-ar fi crezut ,din cauza urii exarcerbate împotriva oricui avea vreun avantaj social sau material. Sigur că şi Kesington primea o grămadă de facilităţi în plus faţă de muritorii de rând, începand cu rezerva de ţigări şi vinuri franţuzeşti şi terminând cu habitaclul de 40 de metri pătraţi, plin de containere cu conserve de carne de porc şi fructe confiate, cumpărate la ultima escală pe planeta Atena.
         Dar numai el şi Sandler ştiau asta, nimeni nu se apropiase de habitaclul conducă-torului fără să fie legitimat de ofiţerii loiali preşedintelui. Audienţele se ţineau într-o încăpere sărăcacioasă, pentru a induce în eroare opinia publică. O singură dată, o ziaristă reuşise, dintr-o prostie a lui Kesington, să pătrundă în habitaclu. Atunci, preşedintele fusese la o petrecere cu prostituate, şi era prea beat ca să mai facă distincţia dintre dansatoarele din buric şi reporteriţa de la ’The Voice of People’’. A doua zi, oprise definitiv activitatea tipografiei, sub pretextul doliului naţional ţinut în memoria soldaţilor căzuţi la datorie în ultima bătălie cu extratereştrii de pe Centurion. Avusese grijă să-i aranjeze femeii un accident nefericit, în urma unui aşa-zis atentat terorist, de care se făcea vinovat bineînţeles, celălalt candidat la presedinţie. Totul fusese muşamalizat şi în final dat uitării. Nimeni nu se mai întrebase, de ce rivalul lui Kesington nu revendicase nimic în urma atentatului.
        Preşedintele îşi asigurase următorul mandat în schimbul unui buget mai mare pentru armată. Nava Odiseu, lungă de zece km, adăpostea o societate bazată pe progresul tehnologic. Savanţii creau petrol din deşeurile menajere şi-l vindeau planetelor deja colonizate de alte rase. Lingviştii împreună cu profesorii făceau softuri educaţionale în toate limbile sistemului Caspian şi doctorii inventau tot felul de medicamente şi cure pe baze de plante, pentru alte civilizaţii. Fiecare planetă avea bolile ei specifice, în funcţie de nivelul de dezvoltare atins: Calypso friguri galbene, Atena ciumă, Marte gripă porcină. Apollo fusese grav afectată de tuberculoză, din cauza minelor de uraniu, în timp ce Mercur trecuse printr-o epidemie de hepatită. Toti locuitorii navei Odiseu îşi aduceau contribuţia  la creşterea bugetului, cu care cumpărau plasma necesară deplasării prin spaţiu. Ar fi trebuit ca fiecare cetăţean să aibă acces la o dietă mai variată şi la un habitaclu mai mare, însă puterea era în mâna preşedintelui.
         Kesington profitase de situaţie şi câștigase destui bani, ca să-l atragă pe general de partea lui. În felul ăsta, Sandler îşi mărise flota cu încă zece nave cu plasmă şi investise în baza materială de la Academia Spaţială. Fiecare visa să ajungă ofiţer, pentru că ei erau cel mai bine plătiţi şi unii se infiltraseră, chiar şi în structurile de conducere. Nu toţi obţineau grad mai mare de sergent major. Unii ajungeau locotenenţi, caţiva maiori, dar majoritatea soldaţilor erau doar carne de tun în războiul împotriva diferitelor forme de viaţă inteligentă întalnite în periplul  lor prin spaţiu. Doar dacă proveneai dintr-o familie importantă aveai acces la cel mai bun instructor şi făceai mai multe zboruri înainte să fii aruncat în luptă. Despre unul dintre aspiranţi, cadetul Christopher, se zvonea că este nepotul generalului, dar nimeni nu trebuia să ştie adevărul în afară de instructorul de zbor. Maică-sa încercase în zadar să-l facă să se răzgândească.   Christopher nu dorea să fie cercetător şi nici să construiască androizi pentru terraformare. Visul lui era să fie pilot. Deşi cel mai puternic om al armatei, unchiul lui nu a vrut să-l lase să zboare fără un antrenament foarte dur. Băiatul era nepotul lui, nu un muritor de rand. Generalul avea un simţ înnăscut al clanului şi nu şi-ar fi iertat-o niciodată dacă un membru al familiei ar fi murit din cauza lui în primul schimb de focuri.
       Christopher se trezea la 6 dimineata, lua micul dejun si apoi se antrena. Menținerea condiției fizice era imperativă pentru un pilot. Dupa 3 ore urma teoria unde învăța să repare un motor warp cu cristale sau unul cu plasma, strategie militară și nu în ultimul rând să construiască o nava spațială. Ultima parte a pregătirii consta în sute de ore de simulare, nu numai a zborului, ci și a diferitelor situații de urgență. Nu știai niciodată când îți ia foc motorul sau ești atacat de alieni și trebuia să te catapultezi.
    Toate navele Anaconda aveau scaune ejectabile cu flotoare capabile să te ducă înapoi pe nava mamă Odiseu. Autonomia motoarelor era de 4 ore, dar desigur, trebuia luată în considerare și o eventuală defecțiune. De aceea piloții erau în același timp mecanici și strategi. Se pregăteau să facă față panicii, să ia hotărâri în condiții extreme și mai ales să-și stăpânească dorința nebună de a trage în tot ce mișcă. Unul dintre cadeți fusese surprins într-un schimb de focuri și descărcase toată muniția asupra unei singure nave inamice ca apoi să fie doborât pentru că nu mai avea cu ce să se apere. Nimeni nu făcuse scandal pentru un amărât din clasa de jos, dar moartea lui Christopher ar fi cauzat un adevarat tsunami în rândul conducerii academiei spațiale. Ăsta era motivul pentru care instructorul Jack McFinley nu ezita să-l pedepsească pe băiat fără pic de milă. Nu dorea să-și termine cariera cu un fiasco din cauza unui mucos fără simțul realității.
                       
                                                            . . .
                        Christopher intră în baie. De fapt ‚’baie’’ era impropriu spus. Pe un perete se aflau opt pișoare de inox şi pe altul tot atâtea dușuri fără cabine. Podeaua acoperită de ciment,  îl făcea să înghețe de frig până intra sub jetul fierbinte de apă. Se săpuni vârtos încercând să scape de mirosul de ulei de motor impregnat în piele. Întotdeauna degaja un iz infiorător după ora de practică.                                                                                                                                              Nu înțelegea de ce nu putea lua cu el un copilot android pe post de mecanic, în loc să-l primească pe idiotul de Johnny în carlingă. Pe cuvânt dacă avea vreun rost. Băiatul ăsta n-avea nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă ingineria. La fiecare test învăța ca papagalul, dar n-avea pic de imaginație și de creativitate.    Pur și simplu nu făcea altceva decât să aplice de fiecare dată aceleași scheme. Cum intervenea un element nou ,totul se ducea de râpă. În schimb pilota excepțional. La ultimul zbor, făcuse niște manevre atât de periculoase încât ceilalți cadeți credeau că o să intre direct în motorul lui Odiseu și o să explodeze.                                                                                                                              În loc de asta, Johnny schimbase brusc direcția și andocase nava Anaconda, cu o perspicacitate și o finețe, care îi determinase pe piloții mai în vârstă să se întrebe dacă nu cumva bunicul lui fusese un pelerin.
      Era un mit vechi de cel puțin 100 de ani ,poate chiar de pe vremea Pământului biblic. Pelerinii se luptaseră cu asgardienii, cu toate că navele lor nu aveau puterea de foc a unei Anaconde. Bătrânii spuneau că piloții puteau simți nava ca pe un organism viu. Alții afirmau sus și tare că, de fapt, navele pelerinilor erau conduse cu puterea gândului și nici nu aveau nevoie de combustibil. Oamenii din vechime se nășteau telepați și se armonizau mental cu stringurile universului. O profeție spunea că într-o zi se va naște un pelerin care îi va conduce spre miticul Pământ, planeta primordiala a omenirii.
      ’Bazaconii’’, își zise în sinea lui Christopher și dădu drumul la apa fierbinte. Avea doar un minut să se clătească înainte de apelul de seară. Jetul fierbinte îl moleșea din ce în ce mai mult. Fusese o zi foarte grea și singurul lucru pe care și-l dorea acum era o friptură și un somn adânc. Vocea comandantului îl trezi din visare:
  -Ce dracu faci aici cadet, dormi pe tine și consumi toată apa? Când m-au prins centurionii n-am avut parte decât de bătaie și de fasole cu viermi. Șobolanii prăjiți erau o delicatesă, ai nevoie de o înviorare băiete, zău așa!
      Apa rece ca gheața năvăli într-un șuvoi dureros. Icni, înjurându-l în gând de toți sfinții pe McFinley. Pielea de găină era singura dovadă exterioară a chinului prin care trecea. Se abținu să nu urle știind că instructorul l-ar fi pus imediat să curețe podeaua, dacă s-ar fi comportat copilărește. Dobitocul naibii, ce i se părea așa de macho să tremuri ca un pui zgribulit în timp ce ți se contractau testiculele?! Când începură să-i clănțăne dinții în ciuda eforturilor supraomenești de a-și ține gura încleștată. McFinley opri jetul rece și îl lovi cu prosopul peste fund:
 -Acoperă-ți bucile alea de domnișoară și mișcă-te la raport, rânji el arătându-și dantura îngălbenită de tutun.
      Degetele noduroase, acoperite de nicotină strângeau prosopul gata să-l sfâșie. Uniforma plesnea sub torsul musculos în timp ce sprâncenele stufoase îi dădeau aerul unui torționar când arunca scântei de furie din ochii albaștri spălăciți. Era mai înalt cu 2 capete decât Christopher și purta părul tuns periuță sub șapca de comandant al escadrilei. Toți cadeții îl blestemau în gând însă nimeni nu îndrăznea să-i conteste autoritatea. Sub comanda lui erau cele mai puţine pierderi de vieţi omeneşti.Christopher se întreba dacă într-adevăr asta se datora  abilitătilor sale strategice, așa cum îl lăuda generalul, sau faptului că din escadrila lui  făceau parte doar cei mai buni piloți. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, unchiul său îi ceruse imperios să-l asculte orbește pe instructor, dacă nu vrea să-l zboare afară din Academia Spațiala. Sau mă rog, din perimetrul unde aveau loc cursurile pentru cadeți. Mai avea de trecut niște examene dure  până să fie admis la academie.Selecția era foarte drastică, deși numai copiii sau rudele celor avuți intrau. Te-ai fi așteptat, în calitate de odraslă a unui fost sau actual militar, să fii tratat cu îngăduință, însă pericolul din spațiu nu putea fi ignorat.
          Christopher înțelegea motivația asta ,dar nu pricepea cu niciun chip  ce rost                   aveau umilințele și mâncarea proastă. Auzise de multe ori din gura ofițerilor că noua generație e formată din fătălăi , din moment ce un sfert din ei ajungeau la infirmerie până se obișnuiau cu meniul de la cantină. Christopher considera că nimic nu poate fi mai îngrozitor decât lăturile din farfuriile de inox.În plus, ofițerii mâncau separat la popota lor, de unde știa el că nu aveau alt meniu și de fapt , mințeau că stomacurile lor ar putea digera și un mamut lânos de o mie de ani, dacă ar fi fost nevoie. Își trase hainele pe el și se duse la raport.

                                                 ...

          Androidul scana întunericul din bibliotecă.Pe rafturile albastre se aflau cărți de strategie militară, cele albe adăposteau istoria diferitelor rase, și pe cele verzi  tronau manuscrisele religioase. Toate secretele militare stăteau ascunse în zona interzisă, etichetată cu o piramidă aurie în al cărei vârf era un scaner. Numai generalul și președintele puteau accesa codul de securitate în trei moduri:amprentă vocală, secvență ADN și scanarea propriei retine.Singurii paznici erau androizii pentru că nu aveau sentimente, nu oboseau niciodată

Top of Form și nici nu își doreau să fure vreun document militar.                                                                      Pentru ei comoara umanității nu însemna nimic.În plus, legile roboticii îi impiedicau să omoare în scopuri personale: legea întâi cerea ca robotul să nu pricinuiască niciun rău omului, sau să îngăduie prin neintervenție să i se întâmple ceva rău unei ființe umane; a doua considera imperativ ca robotul să asculte poruncile omului dacă nu intrau în contradicție cu prima lege; cea de-a treia îi permitea robotului să-și apere existența, dacă acest lucru nu contrazicea primele două legi, în timp ce legea zero, și cea mai importantă ,cerea ca robotul să acționeze pe termen lung în interesul omenirii și permitea încălcarea celorlalte legi. În spatele primei camere se afla o ușă cu o cruce pe ea încastrată în lemnul de nuc sculptat.Se spunea că locul fusese sfințit de cel mai vechi pelerin și de- aia are puteri magice.Nimeni nu credea legenda asta, dar putea fi folosită de preoți ca să câștige adepti, dornici să-și cheltuiasca banii pentru biserică.Așa reușise preotul Carl Campbell să ridice un sanctuar,unde își ținea predicile o dată pe săptămână.Amvonul din aur impresiona credincioșii, mai mult decât crucea de lemn cu răstignirea lui Isus, dovadă că oamenii nu erau preocupați de înălțarea spirituală, ci de ritualurile care le promiteau bunăstarea materială și distrugerea dușmanilor.                                                                                          Nimănui de fapt nu-i păsa de iubirea creștină pentru aproapele lui.Săracii dădeau acatiste la biserică în speranța unei slujbe mai bune și bogații visau la afaceri mai profitabile .Toți se prefăceau cu multă ipocrizie la slujba de duminică, dar se suspectau unii pe alții de cele mai mârșave intenții. Zvonistica era sport national la bordul navei Odiseu. Nimeni nu scăpa de gura lumii. Fiecare aspect al vieții era disecat cu o plăcere sadică. Unii nu aveau altceva mai bun de făcut, în timp ce alții se foloseau de prostia și credulitatea oamenilor, ca să controleze destinele tuturor. Cine putea trăi într-o comunitate închisă, fără să facă parte dintr-o grupare sau alta ? Dacă nu te aliai nici unei facțiuni, erai condamnat la ostracizare. Politicienii puteau să te exileze pe următoarea planetă, doar convingându-i pe toți că ești o povară pentru societate. Nimeni nu accepta să muncească în plus ca să acopere cheltuielile unui parazit social. Creșterea demografică determinase scăderea drastică a nivelului de trai ,așa încât locuitorii de pe Odiseu n-ar fi ezitat să te incrimineze fără motiv, dacă asta le aducea un profit frumușel. Cei mai afectați erau tinerii, de când se dăduse împotriva lor o lege care-i obliga să facă decat un singur copil. La începtul călătoriei, savanții încurajaseră nașterile ,pentru că reprezentau o premieră mondială, dar în timp lucrurile degeneraseră.  Era clar că următorul scrutim, programat peste doi ani, nu va mai fi câștigat fără construirea unui câmp de forță împotriva radiațiilor. Următorul pas va fi asigurarea unei diete mai variate, cu o jumatate de an înaintea alegerilor. După ce va obține fotoliul prezidențial, lucrurile vor reveni la normal. Doar nu era să împartă cu plebea toate avantajele unui conducător. Kesington se apropie de androidul de pază: -Deschide arhiva secretă. -Dar, domnule, numai dumneavoastră și generalul aveți codul de securitate. -Ți-am dat un ordin, doar nu vrei să încalci legile roboticii, nu-i așa ? -Nu există nici un pericol iminent, domnule președinte! -Ba da, suntem atacați de centurioni și generalul are nevoie de dosarul Magnum. -Dar, domnule, acest dosar cuprinde manualul celei mai puternice arme, create de plutonieni. Doar generalul are voie să acceseze baza de date. Aveți cipul cu amprenta vocală a generalului și mostra dvs.  ADN? -Generalul e prins în schimbul de focuri, va trebui să ne descurcăm doar cu scanarea retinei mele. -Îmi pare rău, domnule președinte, nu am primit nici o înștiințare de la generalul Sandler. Lăsați-mă să iau legătura prin intercomul holografic cu structurile de conducere. Trebuie să mă asigur că e o prioritate zero. -Robot cretin, nu înțelegi că n-avem timp de așa ceva ? Vrei să fii răspunzător pentru uciderea tuturor oamenilor de pe Odiseu ? -Am să vă iau o mostra ADN domnule, zise androidul, pregătind trusa medicală. -Deschide ușa aia mai repede, dobitocule, nu pricepi că dacă  nu o faci acum, peste jumătate de oră o să fie prea târziu ? -Domnule, mostra ADN e scanată chiar acum. -Ce mama dracu se întamplă aici, Kesington ? strigă generalul Sandler. -Bine ați venit, domnule general, îl întâmpină androidul. Domnul președinte tocmai mi-a comunicat starea de urgență și . . . -Ce tot spui acolo ? replică uluit Sandler.                                                                Ce se întampla ? Se defectase androidul sau președintele înnebunise din dorința de a deține puterea absolută ? Generalul scoase pistolul  și îl îndreptă spre Kesington: -Ar fi bine să ai o explicație plauzibilă, altfel cooperarea noastră s-a terminat! Kesington rânji sadic și trase o rafală în burta generalului: -Dacă vrei să trăiești ,o să-mi dai codurile de securitate chiar acum. -Kesington, imbecilule, ce îți închipui că vrei să faci ? -Te scot din funcție generale, eu sunt președintele, ai uitat? Pot face orice. -La pământ! urlă McFinley din spatele androidului. Glonțul străpunse țeasta președintelui și omul se prăbuși ca un sac de cartofi pe podeaua metalică, lăsând în urmă un lichid gălbui, vâscos. -Ce dracu s-a întamplat aici, Sandler ? Vocea lui Kesington răsună în bibliotecă, lăsându-l perplex pe general. Kesington urmări privirea lui Sandler și sări ca ars la vederea propriului său corp întins pe podea. -Domnule general, zise androidul. Scanarea mostrei s-a terminat, cel care a murit era un centurion. -Cum!? țipă, generalul stupefiat. -Centurionii au abilitatea de a-și schimba forma, lămuri McFinley. -Anunțați că avem o breșă în securitatea navei și scanați toți locuitorii de pe Odiseu. Se pare că tehnologia centurionilor a avansat periculos de mult de la ultima bătălie de acum trei ani. Bottom of Form

        Planeta Pangeea fusese creată artificial.Privită de pe orbită, părea o societate agricolă, cu ogoare cultivate ca o tablă de șah și livezi bogate, formând o geometrie perfectă.Androizii folosiseră focul primordial ca să pulverizeze stâncile, săpând albii pentru râurile care alimentau câmpurile acoperite cu grâu, orez, porumb și fasole. Generalul Sandler analiza ritmul societății semipastorale, ancorată în tradiția ei neclintită de milenii.Responsabilitatea educării, în spiritul și tradițiile civilizației de pe Pangeea, revenea mai întâi mamei până la vârsta de 14 ani când tatăl prelua ștafeta și îl învăța pe tânăr meșteșugul armelor , al vânătorii și al agriculturii.Nimic nu putea fi lăsat la voia întâmplării.Reputația unei comunități depindea în mare măsură de acțiunile tinerilor.Nimeni nu dorea să facă schimburi comerciale cu un sat acoperit de rușine.Adolescenții se întreceau în fiecare primăvară pentru a-și dovedi iscusința, curajul și tenacitatea.Erau lăsați în pădure să-și procure hrana doar cu arcul cu săgeți și toporișca.Cei capabili să aducă un animal sălbatic și să facă din pielea lui o haină, aveau voie să aleaga primii una din fetele satului.Cea mai valoroasă blană era cea de tigru, apoi în ordine cea de leu, de antilopă și de maimuță.Un loc important îl ocupau în comunitate preoții și vindecătorii.Ei aveau grijă de respectarea strictă a normelor de igienă și a tradițiilor.Fiecare  avea locul lui bine stabilit în cadrul comunității.Bărbații aduceau hrana, femeile creșteau copiii și fetele ajutau la gospodărie.De la vârsta de 10 ani învățau să facă focul, să gătească și să pregătească baia pentru bărbații casei.Într-un cămin puteau locui și trei generații dacă  averea nu le permitea să-și mărite fetele de la 14 ani.Baia se făcea într-un butoi de lemn o dată pe zi cu apa încălzită în ceaunul de trei metri. Regula asta fusese impusă în urma unei epidemii de holeră, care decimase un sfert din populația tribului.Femeile erau alese dupa mărimea sânilor și a pântecului, considerate o dovadă de fertilitate.Dacă dimensiunile fizice nu corespundeau cerințelor, femeile compensau printr-o avere de cel puțin patru hectare arabile și două perechi de boi.
        Doar conducătorul satului avea casa din piatră și turme întregi de vite, ceilalți locuiau în colibe de lut amestecat cu paie și aveau cel mult, un plug și o vacă pentru lapte. Generalul Sandler se gândea, ce le putea oferi acestor oameni, în schimbul cristalelor din munte găsite de ofițerul Jackson, când cartografiase întreaga suprafață a planetei.Cristalele de dilitiu ofereau autonomie de trei ori mai mare motorului warp față de plasmă, dar se găseau foarte rar și în general erau exorbitant de scumpe. Dacă ar fi reușit să facă un troc, n-ar mai fi avut nevoie un an întreg de motorul cu plasmă.Ar fi fost un schimb foarte profitabil pentru coloniștii de pe Odiseu.
        Și, dintr-odată, îi veni o idee salvatoare:să le dea femei fertile din clasa de jos.Africanii oricum erau obișnuiți cu traiul dur din deșert.Pentru ei fusese un chin să trăiască în cușca metalică a navei.Mai ales că primeau habitaclurile cele mai mici. Unii sufereau de claustrofobie și se rugau în fiecare seară la nu știu ce zeitate ciudată, să mai vadă măcar o dată cerul, norii și satul din care plecaseră doar pentru că mureau de foame. O perioadă, generalul fusese nevoit să      le pună paznic la ușa habitaclului, ca să nu dea foc la nava, pentru că aprindeau resturile menajere pe podea și aduceau ofrande zeilor. Doar preotul reușise să-i calmeze cu promisiunea că le va construi un sanctuar numai al lor.Negrii muriseră de foame, ca să strângă o adevarată  avere în acest scop, și apoi Campbell, preotul , folosise banii pentru achiziționarea unor obiecte de cult catolice din aur, bătute cu diamante, ca să-și impresioneze propriii credincioși.
       Generalul aplanase conflictul, mințindu-i că jertfa lor va fi răsplătită de zei.Și acum i se ivise ocazia să le arate că rugile le-au fost ascultate, pentru că își vor recăpăta libertatea de   a dormi sub cerul liber, albastru, al planetei Pangeea.Era chiar mai bine decât înainte, când locuiau pe Pluto, încerca Sandler să-i convingă,satul se afla într-o pădure ecuatorială, vor avea hrană din belșug și nu vor mai fi nevoiți să înfrunte furtunile de nisip.Superstițiile africanilor îi serviseră din plin generalului.Scăpase de suprapopularea navei și căpătase cristalele de care avea nevoie.Politicienii, savanții și militarii erau mulțumiți de rezultatele negocierilor cu băștinașii, mai ales că după plecarea negrilor, oamenii aveau mai mult loc și mai multă hrană.Urmau alegerile prezidențiale și Kesington cumpărase sute de kg de carne și fructe, cu care să-și convingă alegătorii că îi așteaptă un viitor prosper sub conducerea sa.


                                      .........

         Sala era împânzită de mățăraia de cabluri aduse de reporteri.Flashurile aparatelor se aprindeau continuu în timp ce oamenii încercau să ajungă la locurile din față.Apăru Kesington îmbrăcat într-un costum gri impecabil.Asistenta blondă îi aranjă cravata albă cu dungi gri și-i zâmbi încurajator, cu o dantură perfectă.
-Domnule  președinte aveți zece minute la dispoziție, zise consilierul.
-Sub conducerea mea oamenii vor avea habitacluri mai mari și hrană mai bună. Salariile tuturor vor creste cu 10 procente iar ale celor aflați în pragul sărăciei cu 50 la sută.
-Sunteți sigur că această creștere este reală, domnule președinte?întrebă un ziarist.Așa ați promis și data trecută și apoi s-a dovedit că inflația a fost cu 8 procente mai mare decât cea prevăzută.
-Acum avem mai puține guri de hrănit, replică Kesington sigur pe el.Vocea lui nu trăda nicio emoție. Asigurase fraudarea alegerilor împreună cu Sandler și nu-și făcea nicio problemă.Întrebările ziariștilor vor fi ca o furtună într-un pahar cu apă.

-Am auzit în plus că vreți să reduceți fondurile pentru asigurarea socială.Care e motivul? Doar nu mai avem așa de mulți copii pe navă de când au plecat africanii.

-Dacă oamenii vor avea salarii mai mari cu 50 la sută, ce nevoie mai au de alocațiile alea imense pentru copii? punctă Kesington fără milă.

-Să înțeleg, că în continuare legiferați să avem doar un singur copil per familie? Îi băgă microfonul sub nas ziaristul agresiv, cu ochii bulbucați, îmbrăcat sărăcăcios și cu o față gălbejită de om bolnav.

-Vă asigur că o să aveți un salariu destul de mare, ca să vă cumpărați o aparatură cât mai performantă. Sau preferați să faceți zece copii și să trăiți într-o sărăcie lucie domnule...

-Howard, de la ”The Voice of People”, și nu la asta mă refeream. Ați exagerat în mod voit ,eu aveam în minte doar doi copii pentru fiecare familie, cărora orice părinte reasponsabil dorește să le ofere o viață cât mai îndestulată.

-Cred că am fost foarte clar domnule Howard. Mai are cineva întrebări?

-Cum veți asigura creșterea economică ,necesară plătirii acelor salarii exorbitante despre care vorbiți? Africanii nu consumau 60 la sută din buget domnule președinte, ce faceți, încercați iar să manipulați electoratul?

-Nu-i nevoie. Dacă oamenii vor fi nemulțumiți guvernul își va da demisia. Bunăstarea poporului este prioritatea zero a guvernării conduse de mine, zâmbi Kesington perfid.

-Credeam că centurionii sunt prioritatea zero, Kesington, se auzi vocea de gheață a generalului Sandler. Sau vreți să ne lăsați și pe noi la prima escală cum ați făcut cu africanii?

Ce dracu făcea Sandler? Președintelui nu-i venea să creadă. Vechiul său aliat se transformase brusc în oponent politic.

-Cred că armata se va ocupa admirabil de această problemă minoră, nu-i așa generale?

-Păi dacă militarii sunt singurii capabili să îndepărteze acest pericol major, înseamnă că ei ar trebui să conducă, nu credeți, domnule Kesington?îl atacă Sandler, cu o mină gravă.

-Sunt sigur că armata își va face datoria față de popor cum a făcut întotdeauna însă, cu tot respectul, generale, niciun militar nu se pricepe la economie.

-Ba eu cred că da.Avem un specialist școlit la Harvard chiar aici, maiorul Mac Gregory, care o să vă prezinte chiar acum o strategie pe termen lung, necesară ieșirii din criza în care ne-a aruncat guvernul dvs.

-Despre ce tot vorbești, generale?Nu există nicio criză economică pe Odiseu.

-Atunci de ce africanii au trăit la marginea subzistenței patru ani cât a adurat mandatul tău, Kesington?Ai ascuns rezervele de hrană și acum le-ai scos de la naftalină, cum s-ar zice, ca să câștigi alegerile?

Fața lui Kesington căpătase o paloare cadaverică .Simțea transpirația șiroindu-i pe spatele înfierbântat. Cămașa de mătase i se lipise de trupul bondoc, cravata începuse dintr-odată să-l lase fără aer, chelia , deși tamponată în permanență de asistenta blondă era lac de sudoare, ochii i se împăienjeniseră și bău hulpav, dintr-o înghițitură,  jumătate de pahar de apă.

-Nu știu despre ce vorbiți domnule general, începu el să se disculpe , cu ochii măriți de spaimă.

-Avem dovezi clare că ați sabotat rezerva de hrană a populației. Dacă vă recunoașteți vina, scăpați de Curtea Marțială.

-Nu puteți să faceți asta, n-aveți nicio autoritate!urlă Kesington scos din minți.

-Ieri unul din piloți a fost omorât de puterea mentală a unui centurion. Cred că e momentul ,ca oamenii care  se sacrifică pentru binele celor mulți, să ducă o viață decentă.

-Dar militarii au salarii foarte mari! Izbucni Kesington ca un leu scăpat din cușcă. Armata a primit fondurile cele mai mari, ce nu vă convine generale, vreți o putere și mai mare, poate una absolută?

-Kesington, cred că știm cu toții că soldații au habitaclurile cele mai mici și mâncarea cea mai proastă.Dacă vrem să ne apere eficient trebuie să le oferim o motivație să mai lupte. Ca să nu mai zic că avem nevoie de bani pentru o sală de antrenamente împotriva mentaliștilor.

-Și mă rog, cum vreți să-i înfruntați cu armele voastre, dacă au puteri pe care nu le puteți controla?nu se lăsă Kesington impresionat.

-Trebuie să accesăm baza de date a pelerinilor, veni replica lui Sandler.

-Asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o în viața mea. Toată lumea știe că pelerinii sunt doar un mit. Ce faci generale, încerci să ne prostești în față ca pe niște copii?urlă Kesington cu fața congestionată.

-Morrison spune că în baza de date se află mostre ADN care ne pot da puteri telepatice, îi explică generalul, stăpân pe sine.

-Bazaconii de babalâc senil!Morrison are 250 de ani, nu știe ce vorbește! Răspunse Kesington tremurând de nervi, vărsând paharul cu apă. Blonda începu să –i șteargă pantalonii cu șervețelul, dar președintele îi dădu peste mână. Simțea că-i fuge pământul de sub picioare, dar nu avea de gând să capituleze.Erau interese prea mari în joc.

-Nu mai ai niciun as în mânecă domnule președinte, rânji triumfător generalul. Dacă vrei să-ți dovedești nevinovăția, redirecționează fondurile către cercetare, sau vrei să lași oamenii fără apărare în fața telepaților centurioni?

-De unde știu că ce i s-a întâmplat pilotului nu e doar o invenție de-a ta ca să pui mâna pe putere?răcni Kesington disperat.

-Avem înregistrările holografice, atacă generalul neimpresionat .

-Care pot fi trucate! Rămase președintele pe poziție.

-Alegerea nu-ți mai aparține Kesington. Oamenii vor vota cinstit de data asta. S-a terminat cu fanfaronada. Situația e disperată și ne trebuie măsuri drastice. Sau vrei să creadă alegătorii, că patriotismul tău e doar o fațadă pentru interesele tale strict personale?

-Sigur că nu, întotdeauna am fost preocupat de binele poporului, aruncă președintele ultimul atu.

-Atunci nu va fi o problemă să accepți că vremea ta a trecut. Ne trebuie oameni noi la conducere, care știu cum să rezolve o criză, indiferent de ce natură e ea, socială, politică sau economică. Doamnelor și domnilor dați-mi voie să vi-l prezint pe noul președinte, maiorul MacGregory. Sunt sigur că domnul Kesington va accepta bucuros funcția de consilier prezidențial, ca o dovadă a patriotismului său profund.

Kesington zâmbi fals, mulțumindu-i în fața camerelor de luat vederi, amenințându-l însă printre dinți:

-Într-o zi o să mi-o plătești, Sandler!

                                          .........................

        Christopher se întorcea după două ore de zbor. Apucă manșa, îndreptă botul Anacondei și se pregăti de aterizare. Era o manevră de rutină, executată de cel puțin 150 de ori, de când începuse antrenamentul în afara simulatorului.Acele altimetrului se învârteau în toate părțile, manșa se blocase, oare ce se întâmpla? Durerea îi sfredeli fiecare neuron al creierului. Ochii i se împăienjeneau de parcă nu dormise de trei zile,avea senzația că nava se afundă într-o pâclă groasă, din care nu reușea să iasă cu niciun chip. Auzi vocea lui Johnny, de parcă prietenul lui ar fi fost la o depărtare de 50 de metri , nu în spatele lui, pe locul copilotului. Nu înțelegea nimic din bolboroseala lui Johnny, dar vocea părea extrem de surescitată. Încercă să-l întrebe dacă și el percepe ceața, însă din gură îi ieși doar un gâlgâit neinteligibil. Palmele transpirate îi alunecaseră de pe manșă, privirea i se întunecase amenințător, simțea că se prăbușește într-un hău fără fund, organele încercau să iasă din corp , în ciuda costumului antigravitațional.                Nimic nu mai avea sens, gura i se uscase, senzația de vomă devenise insuportabilă, urechile i se înfundau, ca atunci când urcase pe muntele Black Thunder în copilărie, o frică fără niciun motiv real îl invadase subit, nu mai realiza unde se află dreapta, stânga, sus, jos. Deodată, focul îl cuprinse, urlă din toți rărunchii , ca un animal rănit, încercând să stingă vâlvătaia cu extinctorul. Spuma se transformă într-o peliculă de gheață, lipindu-se de carlingă, paralizându-i membrele.Nu-și mai simțea corpul indiferent cât încerca să se miște. O să crape aici ca un idiot fără să poată face nimic. Își adună ultima picătură de energie și urlă cât îl ținu gura:

-Johnny, ajută-mă , nu știu ce mama naibii are nava, nu mai merge niciun aparat de bord!

-Chris, ce dracu ai pățit, te-ai dogat ? Nava n-are nimic.Lasă-mă pe mine s-o duc pe Odiseu.

Nava andocă lin și Christopher își reveni dintr-odată.Căută urmele incendiului. Anaconda n-avea nimic..Cu cât îi povestea mai mult lui Johnny experiența trăită, cu atât copilotul îl privea mai ciudat, până izbucni:

-Uite ce-i frate, dacă nu mai vrei să zbori cu mine spune-mi în față, nu-mi vinde brașoave de-astea ieftine.

-Johnny, vorbesc serios, se enervă Christopher.

-Chris, du-te la psihiatru, ai început să ai halucinații.

Îl privi lung și mormăi printre dinți, întorcându-i spatele.Se îndreptă agale spre dușuri, continuând să boscorodească de mama focului. Tocmai se pregătea să deschidă ușa băii când un gând îl străfulgeră, făcându-l să se întoarcă spre Christopher:

-Frate, ești sigur că n-au  fost împuțiții ăia de centurioni?

Christopher se îngălbeni și începu să tremure. Johnny avea dreptate. Cum ar fi putut lupta cu așa ceva? Era condamnat la moarte dacă nu-și implanta ADN-ul pelerinilor.Știa cât de riscant era. Se părea însă că nu are altă șansă. Spera doar să aibă mai mult noroc decât primii cobai care muriseră în chinuri.

                                                   ...........................

-Inamic la ora 11! Armați torpilele, trageți! strigă Sandler.

Salva lovi fuzelajul navei adverse, învăluind-o într-o lumină roșiatică.

-Raportează căpitane!ordonă generalul.

-Au scuturi magnetice, n-au pățit mare lucru! veni răspunsul lui Johnny.

-Armează tunul cu laser, pregătește, foc!

Bubuitura asurzitoare lăsă în urmă o jerbă de flăcări. Unda de șoc scutură nava Odiseu destul de zdravăn, în timp ce nava centurionilor dispăru în hiperspațiu.

-Căpitane, urmărește-i!comandă Sandler, nervos.

-Stabilește cursul și efectuează saltul mai repede! îl completă maiorul.

Odiseu sări în hiperspațiu. Nava inamică nu se zărea nicăieri.

-Căpitane, ești sigur că ai stabilit cursul corect?

-Da, generale, nu știu ce s-a întâmplat. Ar fi trebuit să..

Vocea îi amuți dintr-odată. Nave inamice răsăreau din neant în jurul lor, își armau torpilele și se pregăteau să-i distrugă fără milă.

-Ce dracu-i asta MacGregory?țipă Sandler, cu fața congestionată de furie.

-Au o tehnologie care îi face invizibili, generale!

-Trage cu tot ce ai în nava mamă. Vreau să am scutul ăla de camuflaj, acum! Centurioni nenorociți!

-Generale, sunt prea mulți. E imposibil să-i distrugem dacă nu-i vedem. Degeaba fixez ținta într-o direcție, în secunda doi ,acolo nu mai e nimic. E inutil.

-Trimite toate Anacondele.Știu că centurionii lulptă ca un stup, dacă virusăm computerul principal celelalte nave se opresc! nu se lăsă impresionat generalul, de vocea furioasă a maiorului.

-Dar asta echivalează cu o sinucidere, generale! N-o să-mi sacrific oamenii pentru o idee nebunească, îi ținu piept MacGregory.

-Execută ordinul dacă nu vrei să te eliberez din funcție!

-Cu tot respectul, generale, nu avem nici o șansă. Orice pilot care încearcă să implanteze virusul e carne de tun.

-Atunci am să mă duc chiar eu. Preia comanda navei.

-Domnule general, cred că pierderea nepotului dvs. în ultima luptă vă afectează judecata.Propun să ne întoarcem în cuadrantul Valhalla.

-N-am să accept că moartea lui Christopher a fost în van.

-Daniel, asta nu o să-l aducă înapoi! replică MacGregory, aruncând flăcări din priviri.

Răcnetul maiorului îl întărâtă și mai tare pe Sandler:

-Dacă nu punem mâna pe tehnologia asta, o să mai aruncăm în spațiu o sută de cadavre!Asta vrei? strigă el, cu ochii ieșiți din orbite.

Ian MacGregory se calmă pe moment.Ceremonia de înmormântare i se perinda în fața ochilor. Maiorul stătea împietrit, privind fiecare coșciug metalic lansat în vidul spațiului, întrebându-se dacă n-ar fi putut evita o astfel de situație deplorabilă. Sandler își păstrase cumpătul și rostise discursuri de adio pentrau fiecare pilot pierdut în război, fără să-și arate durerea. Era prima oară când izbucnea.

-Daniel, știu cum e să privești o mamă disperată în ochi și să-i spui, că unicul ei fiu a murit apărându-și țara, dar moartea ta nu o să echilibreze forțele.Am pierdut deja șase oameni doar în câteva ore.

-Tocmai de-aia, nu vreau să mai pierdem și altii.Și nu-mi spune mie că e inutil. Am o datorie față de oamenii care s-au sacrificat.

Tonul categoric al generalului nu admitea nicioi replică.Cei doi se priviră îndelung în ochi, cu fețele înroșite și dinții scrâșnind, gata  să explodeze într-o cascadă de invective.Stomacul maiorului se strânse într-un nod dureros, palmele îi transpiraseră, ochii negri scăpărau de furie:

-Prea bine, generale. Dar sângele acestor băieți va fi pe mâinile tale, cedă maiorul.

-Ian, ai comanda navei,dă-mi tot ce poți, bătălia asta e decisivă, dacă nu implantez virusul nu mai avem niciun viitor!

                                           .............................

     Nava centurionilor avea un culoar larg de cinci metri, la capătul căruia se aflau două uși metalice, cu trei sfere galbene în relief. Ușile culisară fără zgomot și Sandler intră în lift. Pe unul din pereți era o hartă holografică cu fiecare nivel. Apăsă pe ea și elevatorul porni spre etajul al doilea unde se afla camera de comandă. Păși în afara  cabinei și rămase mut de uimire. Centurionii, androizi conectați  la creierul unui lider, îl praiveu câteva secunde și treceau pe lângă el, fără să-l bage în seamă. Zău, dacă mai avea vreun sens! Trase cu laserul, distrugând patru dintre ei.Deodată, centurionul de la pupitrul de comandă se ridică și transmise celorlalți androizi, că Sandler, brusc devenise o amenințare. Generalul se aplecă, ferindu-se de raza laserului. Panoul din spatele lui se topi instantaneu, făcând o breșă în fuzelaj, prin care intră vidul spațial.

       Sandler se apucă de bara metalică din stânga pupitrului de comandă, în timp ce doi centurioni zburau pe lângă el, fiind absorbiți de gaură făcută de salva de laser. Centurionii rămaseră în scurt timp fără oxigen, plutind fără viață prin spațiu.Alți patru sigilau nava și restabileau nivelul oxigenului. Doi se repeziră la Sandler și-l imobilizară, exact  când acesta încerca să introducă stick-ul de memorie pentru a virusa calculatorul principal.

Generalul se trezi legat de creierul navei printr-un cordon metalic, a cărui mufă îi conecta ceafa de un accelerator neural. Creierul organic era înlocuit în fiecare secundă, ușor-ușor, cu elementele celui pozitronic:cipuri, interfețe, modemuri, circuite electronice.Sandler încerca să se opună transformării într-un centurion, însă voința tuturor membrilor stupului o surclasa pe  a lui. Simțea cu fiecare minut, cum i se schimbă personalitatea umană, devenind un simplu mecanism al navei.

         Se cuplă cu neuronii, la informația transmisă de ceilalți membri ai stupului, și realiză că a găsit o adevărată comoară. Nava centurionilor avea o bibiliotecă uriașă de celule, cu material genetic de pe toate planetele, material ținut într-un câmp de stază.Auzi un pocnet ascuțit. Unul din soldații săi venise să-l salveze. Sandler fu lăsat de izbeliște, considerat deja un organism asimilat de matricea centurionilor.Soldatul se trezi prins de mijloc, cu cleștele metalic zimțat, ce ieșea din brațul inferior al unui centurion. Brațul superior, din oțel ,apucă gâtul soldatului și acesta din urmă leșină.Cu o ultimă horcăială, trupul se întinse pe jos cât era de lung. Ochii rămaseră deschiși, cu o expresie de groază întipărită pe fața de copilandru. Sandler îl recunoscu pe băiat:era un simplu cadet de 18 ani.Sângele îi năvăli în cap, dintr-un salt ajunse lângă centurion. Legătura neuronală cu stupul îi crease puteri fizice supraomenești și n-avea de gând să le ignore, dimpotrivă, le va folosi ca să răzbune moartea atâtor copii nevinovați, aruncați în luptă. Luă pistolul cu plasmă de la brâu și trase. Capul centurionului explodă, împrăștiind un lichid gălbui, vâscos ca o gelatină, mirosind a ulei de motor.

      Centurionii aveau capete de om atașate de corpul unui android. Cele patru brațe metalice și înălțimea de cinci metri îi făceau să pară inamici iredutabili, dar îi puteai omorî cu un singur glonte țintit în mijlocul frunții.Când ceilalți soldați luară cu asalt nava centurionilor, generalul se îndreptă spre sala armelor.Nava era o încâlceală de camere și coridoare. Își căută drumul prin labirint, ghidându-se după semnele luminoase încorporate în pereți. Multe erau magazii, unele deja golite, împrăștiind mirosuri pestilențiale de mâncare stricată, altele doar camere de dormit , verticale, asemănătoare unor nișe dispuse de-a lungul pereților curbați, câte 20 de alveole în fiecare încăpere. Nișele aveau cabluri conectate la rețeaua holografică, astfel că toți membrii navei comunicau simultan, ca un mușuroi.

         Generalul încercă să deschidă trapa metalică , însă avea nevoie de un cod, așa că preferă să tragă în dreptunghiul unde se aflau firele și să le scoată afară, încercând diferite moduri de cuplare:roșu cu galben, albastru cu alb, firul negru la cel roșu până auzi un declic și roti cu greutate mânerul în formă de semilună al trapei. Intră și exclamă de mai multe ori ”uau!” deschizând, rând pe rând, dulapurile cu puști laser, pistoale cu ultrasunete, grenade cu boom sonic și tunuri cu antimaterie. Se opri în fața unui dulap imens, rămânând cu gura căscată de parcă era un cadet la prima lui misiune. În fața ochilor se afla un aruncător de flăcări de care doar auzise, fără să vadă vreunul. În loc de foc scotea un val de energie, la fel de puternic ca cel al unei bombe cu hidrogen. Energia mentală transmisă producea strivirea neuronilor, de parcă ar fi fost strugurii dintr-un teasc, făcuți chisăliță înainte de a se transforma în vin.Într-un avânt nebunesc ,sărută arma, fericit. În sfârșit, aveau puterea cea mai mare din galaxie, coloniștii de pe Odiseu nu vor mai fi înfrânți de nicio armată , erau stăpânii universului. Acum înțelegea cum reușiseră centurionii să înrobească un întreg sistem solar.

                                                                    .........................

        Templul de pe Epsilon era gol. Sandler privi cu uimire, morișca imensă pentru rugăciune, și înjură în gând, că trebuia să se prefacă interesat de religie.Venise din nou pentru un schimb comercial.Avea nevoie de cristale pentru motorul warp, însă de data asta , negociatorul era șamanul tribului care-l invitase la el în templu.Clădirea semăna cu una buddhistă, sau cel puțin așa i se părea lui Sandler , după culoarea roșie a stâlpilor de susținere. și simbolul fertilității ,reprezentat de doi pești de aur, sculptați aflați la intrare.

       Depuse ofranda, învârti morișca pentru rugăciune și așteptă.Șamanul, îmbrăcat într-o robă aurie, cu sandale chinezești în picioarele subțiri, negricioase, îl salută cu mâinile împreunate.Ochii negri pătrunzători îl priveau insistent , încercând să-i ghicească gândurile, să-i anticipeze fiecare mișcare. Sandler se simțea prea sigur pe el, ca să se lase impresionat. Ce-și închipuia ființa asta inferioară, că-l poate deruta pe un general călit în focul atâtor bătălii?Șamanul îi oferi ceai și orez fiert cu pește prăjit. Sandler gustă politicos și se pregăti de negociere. N-avea timp de pierdut cu aberații religioase.

-În sufletul tău împietrit e o mare de neliniște.

-Da, cum spui tu bătrâne, hai să trecem la afaceri.

-Ai pierdut pe cineva drag și acum inima ți-e plină de ură, continuă șamanul, netulburat.

-Uite ce e, am venit aici pentru cristalele alea. Ia zi, ce vrei în schimbul lor?

-Cristalele nu sunt mai prețioase decât sufletul.

-Atunci înseamnă că le lași ieftin? Ce zici de un robot agricultor?

-Nu pângări puritatea acestei lumi.

-Atunci ce vrei?

-Să-ți vindec sufletul.

-Un războinic n-are așa ceva, se încruntă Sandler.

Șamanul zâmbi superior:

-O să-ți dau cristalele în schimbul unei herghelii de cai și a unei turme de vaci .

-Și de unde vrei să-ți dau eu așa ceva? Știi că nu pot crește animale pe navă? Care-i problema ta de fapt?

-Ba poți, ai mostre ADN, trebuie doar să le folosești ca să creezi viață.

Sandler rămase cu gura căscată. De unde naiba știa șamanul ce descoperise el pe nava centurionilor anul trecut?

-În plus, îți voi vindeca sufletul. Iată! zise șamanul calm.

Din spatele  unei perdele de mătase roșie, apăru un bărbat tânăr:

-Bună, unchiule, zise el.

-Cine ești?

-Christopher, nepotul tău.

-Ce-i tâmpenia asta, bătrâne? Încerci să mă păcălești?Christopher a murit.

-Doar trupul lui, sufletul s-a reîncarnat, răspunse șamanul.

-Demonstrează! răcni Sandler. Negrul ăsta nu seamănă deloc cu blondul Christopher!

-Când aveam 12 ani tata a murit. Te-a chemat când era pe patul de moarte, ca să-i juri că vei avea grijă de mine.

-Asta nu demonstrează nimic!Sigur că fiind singurul bărbat în familie, după moartea lui Michael ,a trebuit să-l cresc pe Christopher.

-Nici faptul că tata ți-a acordat iertarea lui nu demonstrează nimic?

-Pentru ce să mă ierte? Ce tot boscorodești ca o babă, nici nu te cunosc!

-Că ai fost amantul maică-mii.

Sandler de albi Nu-i venea să -și creadă urechilor.

-Știu că tu ești tatăl meu adevărat, mi-a spus mama.

-Nu știu despre ce vorbești! Încearcă Sandler să scape.

-Tatăl meu era steril.

-Ce?

-Știu adevărul, n-are sens să negi !

Cine dracu era negrul ăsta și ce era cu toată prostia asta cu reîncarnarea? Întotdeauna, pentru el, religia reprezentase doar o modalitate meschină de manipulare a maselor.Întreaga lume îi era dată peste cap.El era un om rațional și rece, însă părea că nimic nu e imposibil în univers.Sau poate era o realitate paralelă?Îi trebui o perioadă de trei luni, să se acomodeze cu ideea că băiatul din fața lui era cu adevărat Christopher.

                                                                   ..............................

         Coborî la nivelul al treilea al navei.Mirosea groaznic a fecale de animal.Sandler înjură în gând, ziua când îi dăduse voie geneticianului Cavanaugh să folosească mostrele ADN găsite pe nava centurionilor.Nu era singurul căruia i se făcuse dor de casă așa că, pentru a preîntâmpina o revoltă, le dăduse voie tuturor să aibă un animal de companie.Sandler se umpluse de bani, iar Cavanaugh de glorie.

        Reușise crearea unor hibrizi și oamenii îl aclamaseră ca pe o zietate,  pompând bani în cercetare, fără nico reținere.Coloniștii erau încântați, să aibă un elefanat de mărimea unui câine, sau un dinozaur pitic.Fiecare își cumpărase un companion care să-i îndulcească zilele monotone de pe Odiseu.

        Războaiele încetaseră, datorită arsenalului găsit pe nava centurionilor.Ar fi putut să ia cu asalt o planetă locuită deja de alte ființe și să o subjuge, însă oamenii nu fuseseră de acord.Bătrânii nu-și doreau decât să se întoarcă pe Pluto, să-și petreacă ultimele momente ale vieții în locurile unde copilăriseră, și tinerii aveau un cod moral prea înalt ca să fie de acord cu înrobirea unei planete întregi. Aveau toată viața înainte și entuziasmul adolescentin le dădea speranța că vor găsi Pământul într-o zi.Nimeni nu trecuse de centura de asteroizi. Era prea periculos, dar erau convnși că dincolo de ea, se afla mitica planetă, de unde se răspândise viața în univers și doreau să meargă acolo cu orice preț.Se hotărâseră să-i lase pe bătrâni pe Pluto și ei să plece mai departe, în căutarea Pământului. De când fusese în templul de pe Epsilon, pe Sandler nu-l mai mira nimic.Poate că într-adevăr copiii ăștia vor găsi ceea ce căutau.El avea de gând să-i sprijine cu toate resursele.Christopher îi dăduse din nou energie. Pofta de viață îi revenise miraculos și nimic nu i se mai părea imposibil.

                                                        ...............................

         Nava Odiseu andocă pe Nautilius, cel mai mare spațioport al planetei Pluto. Echipajul intră pe rând în zona de carantină în formă de cub rotitor.Pe fiecare fațetă se dechidea un culoar luminos.Sandler și Christopher fură conduși spre culoarul galben. În capăt îi aștepta un ofițer de securitate. Erau arestați fără nicio explicație.Nu li se permise nici să dea vreun telefon, nici să-și cheme avocatul.Nu înțelegeau ce se întâmplase în tot timpul cât  fuseseră în misune pe Odiseu.Totul părea să sfideze logica și bunul simț.Nu făcuseră nimic, și totuși erau tratați ca niște criminali.De o săptămână, stăteau închiși într-o celulă aflată la capătul culoarului galben și mâncau doar o dată pe zi un terci oribil.Li se acrise de tratamentul ăsta inuman.Cine se credeau ofițerii însărcinați cu securitatea planetei Pluto, să-i umilească în halul ăsta?

          Sandler hotărî să evadeze, de îndată ce soldatul însărcinat cu aducerea mâncării, va deschide ușa celulei.Se dovedi mai ușor decât crezuse.Oare de ce nu se gândise la asta mai devreme?Poate pentru că nu se aștepta să fie întâmpinat cu ostilitate?Chiar nimeni nu știa cine e generalul Sandler și câte făcuse el pentru planeta asta suprapopulată? Ar fi putut să  elibereze virusul, așa cum i se ordonase de la cel mai înalt nivel,  ca să scape de o parte din populația planetei. El preferase să construiască o navă și să plece în explorarea altei lumi, se sacrificase, și pentru ce?O să-i facă să plătească pentru asta!

          Alergară de-al lungul culoarului până ajunseră în centrul cubului.Un huruit îngrozitor aduse podeaua cu susul în jos. Căzură cu o bufnitură seacă, pe tavanul transformat  într-o podea  de titaniu.Acum le părea rău că nu luaseră arma de la soldatul care îi păzea. Pe moment, biciul neuronic li se păruse inutil. Adevărul era, că arma putea fi activată doar de proprietarul ei de drept, printr-o comandă vocală. Acum ar fi fost bună pe post de rangă. Ar fi putut încerca  să deschidă ușa din stânga. Sau pe cea din dreapta, pentru că, în urma schimbului axelor spațiale cubul avea dintr-o dată două uși pe fiecare latură.Oare la următoarea  mișcare tavanul se va tarnsforma în ușă? Totul era  al naibii de ciudat. Realizară că de fapt cubul își schimba poziția la fiecare jumătate de oră. Ușa din dreapta se deschise, culisând ușor. Era activată de un senzor, însă nu puteau vedea niciun panou de comandă. Ceea  ce însemna că sistemul era computerizat .Cineva controla totul de la alt nivel.Dar cum să ajungă la maestrul păpușar, dacă nu aveau nicio hartă, și la fiecare 30 de minute se trezeau cu capul în jos  într-o cameră fără ferestre?Ușa deschisă era singura soluție. N-aveau încotro, trebuia să încerce să iasă de aici cu orice preț. După trei metri  auziră un răcnet înfiorător. Se întoarseră îngroziți, tocmai când balele monstrului perforau metalul unuia din pereți. Traseră o înjurătură printre dinți și o luară la fugă. Plămânii urlau după aer dar nu slăbiră ritmul.    Dinozaurul din spatele lor mușca din zid, cu dinții imenși, de jumătate de metru.Ajunseră gâfâind într-un alt cub și ușa se închise zgomotos, deformându-se de la loviturile animalului.

          Peste jumătate de oră, urma să se deschidă automat.Până atunci aveau nevoie de un plan.Loviră cu pumnii și picioarele, până se deschise o trapă de un metru în tavan și se strecurară pe acolo, tocmai când dinozaurul reușise să spargă ușă.Labirintul roșiatic se profila în centrul trapei.Cotiră de două ori spre stânga și încă o dată spre dreapta, până ajunseră într-o sferă transparentă.Panorama ce li se înfățișa îi lăsă fără suflare.Părăsiseră Pluto, erau pe orbita planetei, pe o stație spațială imensă.Ce naiba se întâmpla?Răspunsul veni din partea unui bătrân la intrarea lor în sala ticsită cu oale și crătiți. Cât timp durase misiunea lor pe Odiseu, androizii preluaseră controlul.Acum ei dictau dacă oamenii le mai sunt de folos sau nu. Totul plecase de la un experiment genetic. Președintele Paul MacIvory avusese nevoie de o inimă artificială.În zece ani, oamenii ajunseseră să aibă mai multe părți de metal decât organe biologice.În curând puterile lor au sporit devenind imuni la boli , transformându-se într-o rasă nemuritoare.Trebuia să-i împuști ca să scapi de ei.La început se infiltraseră doar câțiva în guvern. Apoi situația scăpase de sub control. Avid de putere, Paul MacIvory hotărâse că oamenii care nu doreau să se transforme în androizi, duc la stagnarea societății. În prezent, pe Pluto locuiau doar sclavii umani:bucătari, menajere, gunoierii orașului, în general cei care acceptaseră munca de jos. Ceilalți fuseseră exilați pe stația spațială.  În săptămâna de carantină se pecetluise soarta echipajului de pe Odiseu.Urmau să fie ostracizați și nava confiscată. Androizii nu doreau să împartă puterea cu nimeni. În plus, creierele lor erau în continuare umane, așa că nu puteau fi supuși prin legile roboticii.Urmau să trăiască în habitaclurile de pe stația orbitală până vor reuși să recapete arsenalul de pe Odiseu.

Sandler acceptase carantina ca pe o rutină. Acum se simțea ca un idiot. Cum putuse fi atât de orb? Ar fi trebuit să-și dea seama, că nenorocitul de Kesington o să-l trădeze, după ce l-a învins în alegerile prezidențiale. Ticălosul!

        Sigur că-i păcălise pe androizi că e unul de-al lor. De-a lungul timpului suferise o grămadă de operații, avea implanturi artificiale în tot corpul.Chiar dacă nu avea puteri supraomenești și îmbătrânea natural, ca orice plutonian totuși , se asemăna mai mult cu o mașinărie decât orice alt colonist de pe Odiseu. Acum îi părea rău că nu rămăsese pe Epsilon.Era prea bătrân ca să mai lupte.Și apoi, fără arme, ce ar fi putut face? Deja era să fie transformat în cina dinozaurului.Și apoi, îi veni o idee genială.Să folosească monștrii de pe stație ca să lupte.Dar mai întâi trebuia să afle cum să-i controleze.

         Bucătarul îi informă, rânjind cu gura știrbă, că experimentele scăpate de sub control fuseseră trimise aici ca să omoare fără milă. De la niște pui, ajunseseră animale de doi metri, cu tot felul de însușiri înfiorătoare:pisicile scuipau acid, câinii aveau otravă în salivă, dinții dinozaurilor erau din oțel, iar șopârlele erau dotate cu aripi de liliac și ochi cu raze laser.doar un genetician putea să le altereze pornirile animalice, pentru că deja se crease un microcip.Dacă reușeau să-l implanteze în creier... Bucătarul nu credea că ar fi posibil așa ceva. Mai ales că alarma îi făcuse pe ofițerii de securitate  să-i caute.                                                  Sigur îi vor găsi până la urmă și-i vor obliga să muncească pentru androizii de pe Pluto.Încă nu știau care le vor fi noile meserii.De obicei bărbații masivi munceau în mine și  foștii militari, în poliție.Era bizar să-ți arestezi propriii oameni, însă toți aveau un cip implantat în retină care exploda, la refuzul de a îndeplini ordinele androizilor.Situația era mai complicată decât crezuse Sandler. Trebuia să-și implanteze un cip de bucătar înainte să-l găsească ofițerii.Bătrânul Gabriel fu de acord să-l ajute. Oricum nu mai avea nimic de pierdut. Lumea tinereții sale se destrămase iremediabil. Era prima dată când avea o speranță să-și recapete casa și bucata de teren arabil, de când androizii îl exilaseră aici.                                                            Stația spațială colcăia de ofițeri, dar cu un cip implantat scăpai de ei.Te scanau și treceau mai departe. Ultimii prizonieri aduși de pe Odiseu erau ușor de depistat, pentru că deocamdată nu primiseră cipuri. Profilul psihologic al generalului și statura sa, mai solidă decât a civililor, sigur l-ar fi transformat în lucrător în mină. Gabriel îi duse în habitaclul său. Lui Sandler îi implantă cip de bucătar iar lui Christopher de neguțător.Așa puteau să se infiltreze pe una din navetele care duceau provizii pe Pluto.Din când în când mai era și câte o petrecere de proporții, și atunci ,androizii aveau nevoie de mai mult personal de întreținere.                                  Peste o săptămână se vor putea urca în naveta denumită, cu o fină ironie Freedom, pe post de lucrători ai firmei de catering condusă de un tânăr slăbuț,John Carpenter. Vor duce mâncarea , băutura și aranjamentele florale în vila lui Kesington, pentru a sărbători alianța lui cu noua putere. Până atunci însă va trebui să-și facă un plan. Sandler se întreba câți dintre militarii lui putea să salveze prin implantarea cipurilor.Gabriel intră în baza de date a stației.Erau doar o sută de inși. Ce naiba se întâmplase cu ceilalți? Gabriel era convins că androizii încercau să-i asimileze societății lor. Aveau nevoie de soldați bine pregătiți. Mai mult ca sigur, fuseseră duși la Institutul Genetic, pentru modificarea ADN care să-i transforme în roboți de luptă. Dacă puteau fi controlați mental, androizii nu mai aveau de ce să se teamă. Cu arsenalul furat de pe Odiseu și militarii la dispoziția lor puteau cuceri întreaga galaxie. Sandler trebuia să-i împiedice cu orice preț.O să le arate el ce înseamnă să te pui cu un general!

                                                          ....................

    Muzica se auzea în surdină, era un concert superb de chitară clasică. Invitații purtau frac și papion, doamnele se întreceau în etalarea rochiilor vaporoase cu spatele gol, lungi până la glezne. Mătasea foșnea într-o cascadă de culori pastelate de vară, bijuteriile scumpe din aur și platină, șiragurile de perle, diamantele și lapslazuli întregeau ținuta blondelor înalte, și suple.

   Moda dictase aceeași culoare a părului pentru toate reprezentantele sexului frumos, desprinse parcă dintr-o revistă de modă. Androizii nu se deosebeau de oameni decât prin culoarea artificială a ochilor, mov. Toți erau musculoși, înalți, blonzi, cu pomeți puternici și bărbii cu gropiță pe mijloc , precum starurile de la Hollywood din anii 80. Aranjamentele florale earu dispuse de-o parte și de alta a culoarului de marmură, ce dădea înspre grădina interioară cu iarbă proaspăt tăiată la milimentru. În fundal, o cascadă artificială răcorea peisajul încins de vară. Grădina era aranjată în stil japonez, cu un podeț  pe sub care trecea o apă cristalină cu pești portocalii. Mobilierul, realizat din bambus, era acoperit cu perne moi din puf de pinguin, spre încântarea invitaților, obișnuiți cu luxul din propriile vile. Pe mesele lungi tronau homari, icre de Manciuria, friptură de cămilă și alte fructe de mare. Șampania și vinul de Bordeaux curgeau în valuri, în timp ce invitații conversau politicos, ca să mențină aparențele.De fapt, fiecare visa doar să capete o poziție mai bună în parlament, ca să-și asigure un trai îmbelșugat. Și acum asta era posibil doar dacă aveai puterea în mână. Totul se  învârtea în jurul politicii. Oamenii se ghidau după cele mai importante personalități ale momentului cărora le țineau isonul, indiferent cât de absurde  sau lipsite de scrupule erau ideile lor, în speranța că VIP-urile își vor aminti la un moment dat cine le-au fost susținătorii. Unul din consilieri îi promisese lui Kesington o surpriză și toți așteptau cu sufletul la gură, străduindu-se din toți rărunchii să nu-și arate dezamăgirea față de plictisitoarea petrecere. Ar fi trebuit să vină președintele Paul MacIvory, dar anunțase în ultimul moment că fusese chemat la o reuniune urgentă.Invitații înjuraseră printre dinți la auzul acestei vești. Cheltuiseră o grămadă de bani pe toalete și mașini, ca să impresioneze puterea politică, dar tocmai cei mai de seamă reprezentanți ai planetei lipseau, escortându-l în schimb pe MacIvory pe Saturn. Sperau ca măcar surpriza artistică să fie pe măsura banilor cheltuiți.

Soarele începea să pălească și oamenii îl priveau irascibili pe Kesington. Ce naiba aștepta? Dacă îndrăznise cumva să-i mintă în privința surprizei cum făcuse și cu venirea președintelui, doar ca să-i atragă aici, o s-o pățească!Vor avea ei grijă să-l excludă din lumea bună.În definitv și el fusese pe Odiseu. De unde știau plutonienii că nu era mâna dreaptă a lui Sandler și petrecerea nu era doar o diversiune, ca să nu fie și el exilat pe stația spațială? Doar el le dăduse  pe mână nava și ocupanții ei ca să-și scape propria piele. Te puteai aștepta la orice din partea unui astfel de pui de viperă.

Deodată chitara clasică fu înlocuită de tobe și lovituri de talgere Totul se întunecă, în timp ce două siluete bărbătești se profilau din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce lumina creștea în intensitate. Aveau bărbile proaspăt rase și fețele palide, de parcă nu mai văzuseră lumina soarelui niciodată. Hainele grecești, cu fireturi de aur, le acopereau trupurile, în  picioare purtau sandale din piele și mâinile țineau torțe olimpice. Aprinseră focul și licoarea albastră fu dată pe gât dintr-o suflare. Peste zece minute ochii începură să li se dea peste cap și mâinile să le tremure incontrolabil. Kesington ridică o amuletă de aur și o legănă prin fața ochilor.

-Concentrați-vă asupra amuletei și rostiți adevărul.

Pleoapele tremurau și rămaseră întredeschise, lăsând să se vadă doar albul ochilor.Oamenii erau în transă.

-Întoarceți-vă în timp, zise Kesington. Acum oricine le poate pune  întrebări, spuse el arogant, convins că le-a captat atenția.

Invitații se uitau cu neîncredere la spectacol.Totul părea o actorie de proastă calitate. Un bătrân se apropie totuși:

-Cine a omorât-o pe nevastă-mea?

-Sarah Wilson, ca să-i ia averea.

Bătrânul rămase perplex.Toți îl cunoșteau. Era Martin Parson. Soția lui, Mary fusese omorâtă cu bestialitate și trupul ei aruncat în fluviul Tigris.Poliția anchetase cazul doi ani la rând însă , în ciuda mai multor suspecți arestați și ținuți în carceră două luni, niciunul nu cedase, și din lipsă de probe nimeni nu fusese condamnat.Gura căscată a bătrânului Martin îi convinse și pe alții să se apropie de oracol:

-Aș vrea să știu cu cine mă înșală soțul meu?

-Cu secretara Carrie Jonson, veni răspunsul implacabil , făcând-o pe femeia tânără să izbucnească în crize de isterie.

Întrebările curgeau în valurile provocând reacții șocante: un tânăr o luă în brațe pe una din fete când află că îl iubește , o bătrână îl pălmui pe nepotul său pentru încercarea să o de a dovedi că e nebună.Urmarea ar fi fost internarea ei într-un spital de boli psihiatrice și intrarea banilor bătrânei în contul companiei conduse de nepot.

-Kesington, ce vrei să demonstrezi cu asta?

Întrebarea  reduse audiența la o liniște mormântală.Toți îl priveau cu ostilitate.Bărbatul nu se lăsă intimidat.Era foarte sigur pe el:

-Cei doi au capacități paranormale pentru că le-am implantat ADN-ul pelerinilor. Și ne pot da coordonatele Pământului, planeta primordială pe care vrem să trăim cu toții visul edenic.

-E doar un mit! Strigă un tânăr brunet.

-Nu mai este. Deja am primit girul președintelui să trimitem o navă la acele coordonate.

-De unde știm că nu ești doar un impostor? Președintele nu-i aici ca să-ți confirme spusele.

-Nu încă, veni răspunsul triumfător al lui Kesington.Elicopterul ateriză  cu un zgomot infernal în mijlocul mulțimii.Ei, acum ce mai aveți de spus?

În timp ce președintele convingea oamenii de adevărul de netăgăduit al spuselor lui Kesington, Sandler din spatele unei tufe de trandafiri dădu semnalul.Christopher apăsă butonul albastru de pe consola navei de transport cu care veniseră pe Pluto. Trapa se deschise și containerele fură aruncate. Invitații speriați  fugeau spre elicopterul președintelui, încercând să scape de monștrii care ieșeau din cutiile metalice. Dinozaurii răgeau înfiorător, un șarpe de dimensiuni colosale înfulecă o femeie bătrână. Urletele ei se auziră câteva minute, înghețându-le sângele în vine celorlalți invitați.Petrecerea se transformase într-un carnagiu de nedescris.Capete pline de sânge scrâșneau în dinții unui urs de cinci metri, trupuri sfârtecate zburau prin aer, lăsând o dâră scârboasă în urmă. Președintele înnebunit încercă să decoleze cu elicopterul , însă unul din elefanți reteză elicele și străpunse carlinga cu colții de metal. Niciunul nu avea în totalitate corp organic. Dinozaurii aveau dinții de titaniu, urșii picioare de bronz și elefanții scoteau acid din gurile masive.Oamenii alergau înspăimântați în toate părțile încercând să se salveze, dar monștrii controlați de Cristopher erau imbatabili. Gărzile de corp fură sfâșiate în bucăți, în timp ce Kesington încerca să se ascundă ascundă în vila lui somptuosă. Aici însă îl aștepta Sandler . Acesta ochi și trase cu sânge rece. Se săturase de trădătorul ăsta. Cineva trebuia să restabilească ordinea firească a lucrurilor.Chiar dacă pe planetă erau foarte mulți androizi ,fără elita conducătoare ucisă în curtea lui Kesington, nimeni nu va putea să-i mai folosească pe oameni ca pe niște animale.

     Sandler își recăpătase nava și odată cu ea puterea de a dicta destinele tuturor.Și nimeni nu mai trebuia să accepte supunerea oarbă.Oamenii vor avea aceleași drepturi ca androizii. Se terminase cu stăpânirea oligarhiei.Generalul propuse cu mult aplomb ca tinerii să primească ADN-ul pelerinilor, ca să poată rezista mai mult la pericolele din spațiu.Androizii se dovediseră niște ființe superioare intelectual, care acceptaseră propunerea de a trece de asteroizi în căutarea Pământului.

   Asta pentru că doar o mână de androizi fusese la conducere. A fost ușor să-i convingă că în scurt timp, sub conducerea vechiului președinte, ar fi ajuns și ei niște sclavi supuși scopurilor malefice ale oligarhiei.Oamenii doreau prosperitate și egalitate. Dar cel mai mult visau la liniște. Li se acrise de luptele interne, dintre facțiunile politice ,care creaseră o atmosferă de insecuritate. Multă vreme nimeni nu mai știa de care parte a baricadei să fie ca să-și protejeze familia.

     Egalizarea șanselor petnru oameni și androizi de a intra în politică fusese întâmpinată cu entuziasm. Sandler fusese ales președinte cu unanimitate de voturi și nu avea de gând să-și dezamăgească electoratul.Experiența din templul Epsilon și înaintarea în vârstă, toate problemele prin care trecuse alături de Christopher, îl făcuseră să se schimbe.Devenise un om mai înțelegător. Își aducea aminte de vremurile când folosea puterea în scopuri personale pe Odiseu, ca și cum s-ar fi întâmplat într-o altă viață Nu dorea să mai fie vreodată acea persoană lipsită de scrupule.Niciodată nu fusese fericit. Din ce avea mai multă putere, din aia își dorea mai multă.                                                                                                                                                    Acum înțelegea că există alte lucruri mai greu de atins ca banii: puterea spirituală, armonia, liniștea interioară, acele lucruri după care tânjea acum la bătânețe și pe care nu le                     avusese , veșnic luptându-se în diferite războaie și zburând prin univers către ceva de neatins. Acum știa că golul imens din suflet nu i se putea umple cu nici avere materială , ci cu una spirituală.Spera doar că nu era prea târziu pentru el.Deja era bolnav și slăbit de la atâtea războiae. Puterea minții era singura de care avea nevoie acum.

                                                               ..................................

    Ușa în formă de floare de lotus se deschise scârțâind.Imaginea din fața lui Sandler îl lăsă mut de uimire. Pereții din lemn de acacia aveau încrustate luptele duse împotriva fiecărei rase de extratereștri. Pardoseala de marmură acoperea întreaga sală de 50 de metri pătrați. Plafonul, pictat în ulei, înfățișa întreaga lume celestă cunoscută de plutonieni; galaxii, stele și cuasari își schimbau forma și culoarea la o simplă concentrare mentală. Era de ajuns să te gândești la imginea planetei pe care doreai să o vezi și ea se vizualiza pe tavan, de la începuturile big bang-ului până în prezent. Mobilierul din jad cuprindea o măsuță și două scaune sculptate cu motive florale. Pentagrame din marmură se aflau la fiecare 10 metri înconjurate de vase de lut cu iasomie.

     Sandler se așeză turcește în mijlocul pentagramei și luă mâinile brunetei Anita în ale sale ducându-le apoi spre cer, ca într-o rugăciune mută. Mințile se uniră, zburând deasupra valurilor înspumate  din care ieșeau delfinii săltăreți, simțindu-le prezența și acceptând-o, ca pe un lucru firesc. Dealuri înverzite se profilau sub picioarele lor , fluviile șerpuiau dând naștere lanurilor de grâu și palmierilor.Găseai porumb dar și pomi cu fructe exotice în același loc.Bananierii creșteau laolaltă cu mango, avocado, kiwi și portocali, meri,pruni, într-o armonie perfectă, creată de bioingineria găsită pe nava centurionilor.Se simțeau ca niște demiurgi examinându-și creația mulțumiți.

       Doar pântecele sterp al Anitei putea strica armonia perfectă de care se bucurau în fiecare zi.Împreunarea minții era mai presus de cea carnală,considerată doar un preludiu.Mintea explora fiecare cotlon, luând cu ea esența celuilalt,visurile, nălucirile, temerile și plăcerile, contopindu-le în ceva mult prea sublim,  la care să poată renunța doar de dragul unui prunc.

     Și toutși, în timp, Anita începuse să le privească, la început cu regret, apoi cu dușmănie,  pe toate mamele înflorind odată cu bebelușul lor, de care nu se mai puteau desprinde, de parcă pruncul ar fi fost o prelungire a ființei lor, fără de care s-ar fi simțit goale pe dinăuntru ca o păstaie fără fruct.Sandler era prea bătrân ca să-i ofere împlinirea asta  și atunci apelaseră la geneticieni. Nimic nu dăduse rod pântecului Anitei.Disperarea pusese stăpânire pe mintea ei.Sandler nu mai simțea nicio plăcere să intre în creierul femeii. Nimic nu mai putea fi ca înainte. Obsesia maternității o devora din interior, lăsând semne dureroase pe trupul ei frumos: ochii păreau goi, lipsiți de orice expresie, mâinile cădeau pe lângă corp ca două crengi uscate, pieptul nu mai tresălta de bucurie la vederea iubitului, pașii rătăceau nesiguri într-o mlaștină fără ieșire, afundându-se fără oprire și fără speranță.Disperarea răzbătea prin fiecare por al ființei și Sandler se simțea atât de vinovat și de inutil, încât renunță la întâlnirile cu ea. Se forță să și-o scoată din suflet , încetul cu încetul, deși plângea ca un copil după ea. Mirosul trupului ei se impregnase în mâinile lui puternice, își aducea aminte de orice mișcare, gest și zâmbet al Anitei, încercând să o recompună din frânturi ca pe o melodie uitată din pruncie, ca pe un cântec de leagăn pe care ți-l amintești brusc.

       Parfumul oricărei flori părea mai puțin pregnant decât al Anitei, orice sunet sau culoare îi provoca o durere sfâșietoare, încerca să o îndepărteze de el , să-și sfâșie propria ființă, dar știa că nu poate decât prin moarte, și atunci hotărî că se vor îmbarca pe navă și vor merge împreună pe fiecare planetă, în căutarea leacului, chiar dacă totul se baza pe un mit străvechi.Era mai dornic ca oricând să riște totul pentru găsirea Pământului.Fericirea Anitei ar fi fost pentru el ca o fântână a tinereții și fără ea se simțea pustiu ca un deșert.

                                                     ............................

        Cărarea întortocheată trecea printr-o pădure deasă de bambus, la capătul căreia se afundau într-o junglă cu vegetație ciudată, formând galerii deasupra capetelor, blocând lumina palidă a soarelui. Călcau pe plante putrezite și pământ reavăn într-o liniște stranie. Deodată, animalele și  păsările fugeau speriate, clipocitul apei se revărsa în urechile lor, pământul gemea sub picioare, crengile copacilor tremurau pe rând, ca un vuiet, din ce în ce mai aprig, vântul mătura coroanele pomilor și apoi un huruit prelung sparse timpanele crăpând scoarța.Sandler simțea inima bătând în pieptul Anitei ca și cum ar fi fost în propriul său trup. Legătura lor mentală era atât de puternică, încât putea să-i anticipeze orice dorință înainte chiar de a deveni conștientă de ea.Coborâră din vârful dealului spre râu, pe drumul străbătut de elefanți, dincolo de satele înșirate pe mal, de-a lungul fluviului, până simțiră pământul liniștindu-se, încetul cu încetul, și apoi se opriră din goana asta sălbatică și se îmbrățișară fericiți.Cutremurul se terminase și ei se puteau întoarce în casa din Egipt.

   La începutul călătoriei Pământul părea doar un vis de neatins, o iluzie, și de multe ori doriseră să revină pe Pluto, temându-se că vor sfârși inevitabil printre astre. Dar acum erau fericiți în Egiptul lor antic, și n-ar fi dat viața asta pentru toate averile.

      Copiii bruneți, cu piele măslinie și ochi verzi îi întâmpinară vorbind toți cinci odată, arătându-și teama, că părinții lor ar fi putut muri înghițiți de craterul format în vale, și bucuria că au scăpat.Femeia care-i îngrijea când Sandler și Anita erau plecați, amah, cum îi spuneau egiptenii, le mulțumi zeilor pentru că-i aduseseră pe amândoi acasă nevătămați și se apucă să aștearnă masa în grădină. Pajiștea era plină de tufe de flori îmbietoare, aranjate cu măiestrie de un peisagist, în diferite forme geometrice. Un răsad circular format din trandafiri reprezenta zeul soarelui. Din centru porneau raze din pietre albe strălucitoare, reflectând lumina puternică de amiază. Cele trei fetițe îmbrăcate în rochii transparente, cu brățări de jad la picioare și medalioane de opal la gât, se așezară cuminți pe scaunele de bambus din jurul mesei de abanos, încercând să-și impresioneze mama , cântând la un instrument cu corzi asemănător unei mandoline.Muzica era divină.Serviră friptură de cămilă, smochine și curmale. Turtele proaspete de grâu scoteau un abur îmbietor. Băieții înfulecau cu poftă sub privirile mândrei amah.Cu cât creșteau, cu atât deveneau mai puternici. De sub fustele perizoma se profilau picioare musculoase, deși gemenii aveau doar 12ani. Sandler putea deja să-i ducă la vânătoare și să-i învețe pescuitul. Fetele de 14 ani erau zvelte și frumoase. Formele feminine se conturau deja, spre disperarea Anitei. Ar fi dorit să le mai țină sub aripa ei, să le protejeze, nu să le lase să-și aleagă deja viitorii soți însă  fusese de  acord cu obiceiurile locurilor, ca să fie primită în comunitate. Nu știa cum reușise licoarea din templul preotului bătrăn să o lase însărcinată, însă acum nu-i mai păsa Era fericită Se simțea împlinită ca mamă și acceptase totul ca pe un miracol.

                                                                ......................

A doua zi Sandler îi luă pe cei doi băieți, Amir și Amon la vânătoare. Trecură de lanuri de papirus, mlaștini și trestii. Stoluri de păsări fâlfâiau deasupra ochiurilor de apă. Pâlcurile de palmieri creșteau de-a lungul Nilului bogat în pești. Sandler era mândru că Amir și Amon reușiseră să captureze fiecare câte cinci somoni pe care-i puseseră într-un coș de nuiele. Aerul se încălzise, umezeala îi făcea să transpire abundent, împrăștiindu-le mirosul. Se mânjiră cu mâlul fluviului ca să nu-i simtă animalele. Ierburile înalte îi ascundeau de privirile feroce ale tigrilor și leilor. Gazelele pășteau liniștite alături de puii lor. Un foșnet le  atrase atenția și o luară la fugă săltând ca să-și amețească atacatorul. Ghepardul mârâi amenințător și se aruncă plonjând înainte cu 80 de km pe oră, dornic să-și înhațe prada. O turmă de elefanți mugi agitată. Tropotul antilopelor  încingea pământul, ridicând praful și împrăștiind iarba smulsă de trompele elefanților. Amir se târî prin tufișuri atent la puiul de gnu. Antilopa gnu sări să-și apere odrasla dar era prea târziu. Spre ea veneau patru jaguari și cinci lei. Animalele se luară la bătaie, disputându-și prada cu colții și ghearele. Leul tânăr mușcă din carnea antilopei și mârâî. Ceilalți se retraseră la câțiva metri continuând să ragă. Nu avură însă curajul să-l înfrunte, înainte ca acesta să-și revendice jumătate din pradă. După ce regele animalelor își termină festinul, îndrăzniră și ceilalți să-i incalce teritoriul ostoindu-și foamea.Amir lăsă prada mai mare și se năpusti asupra puiului. Sulița trecu razant pe lângă burta puiului de antilopă și băiatul înfipse cuțitul în beregată. Animalul zvâcni câteva minute bune și apoi amuți. Amon urmărea un pui de leu dar îl rată în ultima secundă Se trezi înconjurat de patru lei fioroși și urlă de groază. Animalele se strângeau din ce în ce mai aproape, cercul pe care îl formaseră devenise amenințător, băiatul avea ochii măriți de groază, inima urla ca o lupoaică rănită, spărgându-i coșul pieptului, sudoarea i se amestecă cu mirosul urinei prelingându-se caldă pe sub perizoma subțire, părea că i-a venit sfârșitul când, deodată simți mâna lui Amir pe umărul său , îmbărbătându-l.

          O furie neașteptată urcă-n viscere, făcându-l să apuce strâns sulița cu vârful otrăvit.Masculinitatea abia descoperită izbucni din fiecare por al ființei, degetele încleștate pe lemnul armei se încordară la maximum , mușchii zvâcniră instantaneu, ochii scânteiară cu furie și aruncă sulița cu putere. Aceasta se înfipse în gâtul leului. Animalul sări dar Amir se aruncă asupra lui și înfipse cuțitul adânc în beregată.Cu un urlet de groază leul căzu la picioarele celor doi frați, zvâcnind spasmodic, în timp ce sângele curgea din beregata secționată de cele două lame. Luară leșul animalului pe umeri și se retraseră în tufișuri lângă tatăl lor, care îi aștepta cu dinții scrâșnind și arma scoasă, gata să împuște leul dacă băieții nu s-ar fi descurcat singuri. Expiră în sfârșit și realiză cât de încordat fusese în tot acest timp.Îi strânse pe amândoi la piept simțind inima bătându-i cu putere de spaimă dar și de mândrie. Se întoarseră acasă unde primiră toate laudele pentru curajul lor.                                                             Inițierea în arta vânătorii se terminase cu un succes la care Anita nici nu îndrăznise să viseze.Tot timpul i se părea că soțul ei e prea dur cu băieții și poate prea grăbit să îi transforme în bărbați, dar acum nu putu să-și  ascundă lacrimile de mândrie, fericire și ușurare. Era în sfârșit fericită după atâția ani și n-ar fi plecat de pe Pământ , așa primitiv cum era , pentru toată tehnologia din lume. Găsise paradisul mult visat. Ce altceva ți-ar mai fi putut dori?